Instalaţii artistice din rămăşiţele Bucureştiului

Interviu Realizat De, Daria Ghiu | 19.12.2017

Pe MIKE NELSON l-am întâlnit la Combinatul Fondului Plastic, în spaţiul Sandwich, acel spaţiu independent de artă, înfiinţat în aprilie 2016, platformă artistică situată între două construcţii utilitare, efectiv făcută sandwich. L-am întâlnit în octombrie, cu ocazia vernisajului expoziţiei sale, Re-bar, wire-mesh, cross-hatch (Romanian heroes).

Pe aceeași temă

 

 

Cum v-ați simțit ca artist la Bienala de la Veneţia? Ați simțit o anume presiune naţională, să-i spunem așa?

Nu cred că am simțit asta. Am încercat să construiesc ceva care tocmai că nu avea nimic din identitatea britanică. Or, arhitectura acelui pavilion britanic, la Veneţia, e foarte british... Dar presiune în sine am simțit multă: ești extrem de expus, de vizibil la bienală, în pavilion. Presiune pusă pe mine însumi, mai degrabă decât legată de un soi de reprezentare a țării mele.

 

A fost un gest politic această interogare critică a spațiului și schimbare a propriilor lui repere? Un pavilion la Bienală e ca un soi de ambasadă a acelei țări în Giardini.

A fost și asta. Dar, în primul rând, eu am intenționat atunci să vorbesc despre o anumită structură geopolitică a lumii, să construiesc o lucrare creată inițial în 2003 în cadrul Bienalei de la Istanbul, să o fac acum în interiorul altei bienalei, cea de la Veneția, în 2011. Era practic o întâlnire între viziuni personale și lumea mare, între subiectiv și obiectiv. În plus, voiam ca acea lucrare să aibă legătură cu Primăvara Arabă.

 

La Istanbul ați petrecut mult timp în oraş, cu ocazia instalaţiei pe care aţi construit-o? E important să staţi un timp îndelungat într-un spațiu cu care lucrați, ca să înțelegeți cu adevărat contextul respectiv?

Nu aș zice că am petrecut mult timp. Dar am o istorie importantă cu Istanbulul. Turcia a fost prima țară pe care am vizitat-o, matur fiind. Atunci a început tot interesul meu pentru Orientul Mijlociu, Egipt, Maroc, Pakistan, Nord-Vestul Chinei. Asta am făcut în anii ‘90, ani în care am fost și la București, pentru prima oară... De altfel, de aceea am și decis să aplic atunci la o rezidență aici, era punctul cel mai sud-estic din Europa către Orientul Mijlociu.

 

Istanbulul acum s-a schimbat mult...

Da, e foarte igienizat, ca să spun așa, lucru atât de straniu. Taxiurile erau înainte cu muzică tare, fum de țigară, obiecte multe și pestrițe. Acum, nimic.

 

Cum era Bucureștiul în 1996, atunci când l-aţi vizitat pentru prima oară?

Am stat trei luni, am obţinut o rezidenţă artistică, am locuit într-o cameră, în culisele unui teatru, în apropierea Căii Victoriei. Să fie poate fostul Teatru Casandra? Ca să ajung în camera mea, treceam printre actori costumaţi în straie medievale, doamne care călcau intens pantaloni şi cămăşi... Iar camera era de fapt un birou, în care aveam şi un aparat de radio cu un post unic: Radio Romantic! De pe geamul ei vedeam un sanatoriu şi oameni în pijamale hrănind porumbei. Era o zonă oarecum sălbatică şi deschisă. Acum pare totul schimbat şi s-a renovat mult... Dacă voiam să dăm telefon acasă, în Marea Britanie, mergeam la Post Restant... E incredibil că toate acestea se întâmplau doar acum 20 de ani... Luam dolari de la o anumită bancă, apoi îi schimbam pe stradă în lei.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-interviu-Mike-Nelson-2.jpg

Mike Nelson - Re-bar, wire-mesh, cross-hatch (Romanian heroes)

 

V-aţi conectat la scena artistică bucureşteană?

Nimeni nu mi-a prezentat această scenă în primele şase săptămâni. În această perioadă, eu şi prietena mea ne plimbam pe străzi, vorbeam cu câinii vagabonzi, pentru că ne plac câinii. La fiecare 100 de metri ne întâlneam cu o haită de 20 de căţei. Chiar şi în curtea Muzeului Naţional de Artă găseai o mică haită... Am explorat mult Bucureştiul în perioada aia. O doamnă profesoară de la secţia de arte decorative m-a invitat să ţin o prezentare studenţilor ei. Apoi, cei de la şcoala de artă mi-au propus să fac o expoziţie la Una Galeria şi m-am apucat să o pregătesc... o expoziţie de educaţie artistică a câinilor. Citeam atunci mult SF sovietic, pe Stanislaw Lem şi pe fraţii Strugațki, care vorbesc, prin mijloacele SF, tocmai despre condiţia umană. Şi am încercat să aplic metodele lor într-o societate postsovietică. Acestea erau intenţiile mele. În Bucureşti m-am simţit izolat şi totul a ieşit din izolarea aceasta. Într-o zi, când îmi construiam expoziţia la galerie, intră cineva pe uşă şi îmi spune „Oh, you are making an installation“ – am fost surprins, nu mi se vorbise prea des până atunci în engleză şi, apoi, acea persoană utilizase cuvântul „instalaţie“!

 

Cine era?

Două zile mai târziu, îl fotografiam pe Vasile, căţelul Universităţii de Arte, îi explicam principiile fundamentale ale arhitecturii – de fapt aveam parizer cu mine şi de-aia se arăta atât de interesat... Şi această persoană apare din nou şi se dovedeşte a fi Lia Perjovschi! M-a invitat în atelierul ei, apoi l-am întâlnit pe Dan, ne-au arătat Bucureştiul, ne-au plimbat prin expoziţii.

 

Nu reuşesc să îmi imaginez expoziţia dvs. Ce rol aveau mai exact căţeii?

Era o instalaţie cu munţi de resturi, o instalaţie aşezată direct pe podea. Obiecte, rămăşiţe, culese de pe străzi ori de la târguri de vechituri din Bucureşti. La prima vedere, părea că sunt doar nişte gunoaie în sala de expoziţie şi nimic altceva. Dar pentru un câine e perfect. E înălţimea ideală, mirosuri amestecate şi interesante. Erau aproximativ 80 de cadre, obiecte construite din aceste resturi. Unele lucruri erau recognoscibile. De exemplu, o machetă a turnului lui Tatlin, realizată şi cu ajutorul unor steguleţe de la McDonald’s. Apoi, un căţel făcut dintr-o cutie. Voiam să arăt tocmai nimicul şi eforturile de a face ceva vizibil, de a reprezenta ceva. Ironia era că pentru un câine toată această instalaţie era atrăgătoare, nu era o masă amorfă de gunoi, mai degrabă respingătoare pentru noi, oamenii. Exact ca în cărţile fraţilor Strugațki: ceea ce lasă în urmă extratereştii devine o zonă curioasă şi bună de explorat pentru oameni. Obiecte pe care nu ştii cum să le defineşti şi cum să le încadrezi.

 

Cum vă simţiţi acum, 21 de ani mai târziu?

Îmi doream mult să mă întorc. Dan Perjovschi mi-a propus să vin aici să fac o expoziţie. Şi am încredere în ideile şi recomandările lui. După atâtea prezenţe în bienale, începi să te saturi şi să îţi doreşti un loc ca acesta de aici, de la Combinat. E un spaţiu benefic şi o asemenea experienţă e, să-i spunem aşa, sănătoasă pentru orice artist.

 

Ideea eroilor naţionali cu care aţi lucrat aici v-a venit chiar la faţa locului?

Toate sculpturile pe care le-am găsit aici şi pe care le-am integrat în instalaţie sunt rămăşiţele nu doar ale acestui oraş, dar mai ales ale acestui loc. Unele sunt machetele în gips ale unor monumente existente în Bucureşti. Ideea mea a fost să construiesc o structură din sârmă ruginită, un material foarte ieftin, care face legătură cu aceste spaţii ruginite între care se situează expoziţia. Am vrut să construiesc o casă din sârmă ruginită pentru aceste machete care arată precum nişte fantome. Odată ce pătrunzi în spaţiul pe care l-am creat, te simţi la rândul tău într-un soi de cuşcă, nu doar ele sunt în cuşcă.

 

Care a fost criteriul de selecţie a anumitor eroi? De ce ei şi nu alţii?

Am găsit şi lucrări abstracte ori reprezentările unor oameni „normali“, să le spun aşa. Dar am căutat latura eroică, acea zonă care ţine de mândrie naţională, de recunoaştere colectivă, de apartenenţă. Mă interesează, de asemenea, toate constrângerile ideologice şi toate compromisurile pe care artiştii erau obligaţi să le facă în perioada comunistă. Să fii forţat să lucrezi într-un anumit fel, cu anumiţi eroi.

 

Creaţi un soi de intimitate cu aceşti eroi, dar te marchează, ca vizitator, şi privirea lor prin zăbrele, ca şi cum ar fi închişi.

Da, dar în acelaşi timp şi tu eşti cel închis. E ca o capcană elaborată, la fel ca orice ideologie. Fie ea comunistă ori capitalistă...

 

Interviu realizat de DARIA GHIU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22