Chipurile Răului

Adrian Cioflanca & Florian Banu 23.10.2012

De același autor

Vorbim prea rar despre acest adevăr inconfortabil: statul român are o lungă tradiție în a face rău propriilor cetățeni. Prin violență brută, prin supliciu ideologic, prin abuz, corupție, înfometare și atitudine autoritară. Secolul XX, cu regimurile sale dictatoriale și furtunile ideologice, cu războaiele și stările de necesitate, deține desigur recordul în această privință. Istoria aceasta nu a fost scrisă pe de-a-ntregul. Arhivele ascund încă secrete urâte. Iar dincolo de ce oferă documentele, rămâne efortul nostru de a înțelege, pentru că răul nu este ușor de decriptat. Răul poate părea rațional și necesar, banal sau seducător. Răul este, adesea, anonim, anonimizat, ca și cum ar provoca suferința precum o calamitate naturală. Or, noi știm că în spatele răului despre care vorbim stau oamenii. Stau Marii Responsabili, dar nu numai ei. În cazul României, vorbim despre Antonescu, Sima, Dej sau Ceaușescu, dar nu ar trebui să-i uităm pe cei din spatele lor, fără de care crima nu ar fi fost posibilă. Îi știm cine sunt? Numele lor nu ne mai spun aproape nimic astăzi. Oameni extrem de puternici altădată comandanți de unități militare care au masacrat evrei, șefi de lagăre care i-au lăsat să moară de foame, ofițeri de Securitate care au schingiuit dușmani politici, tartori ideologici care au făcut din minciună noua credință, șefi de colonii de muncă
și penitenciare care și-au făcut datoria cu zel sunt necunoscuți în afara cercului mic al specialiștilor. Pentru a da chip celor care au făcut rău României și cetățenilor ei în ultimul secol, inițiem începând cu acest număr al revistei o secțiune care va trece în revistă Chipuri ale răului. Rostul este de a schița profiluri ale unor personaje importante, dar nu neapărat cunoscute, care au făcut parte din angrenajul dictatorial al crimelor comise în numele unei politici sau ideologii. Secțiunea este realizată în colaborare cu CNSAS și se bazează
în principal pe contribuțiile cercetătorilor acestei instituții (fără ca punctele de vedere exprimate de autori să fie asumate neapărat de CNSAS).
Rubrica, planificat
ă a fi bilunară, rămâne deschisă și altor contribuții ale specialiștilor în istorie recentă din România și străinătate,
adresa electronic
ă pentru corespondență fiind [email protected] (ADRIAN CIOFLÂNCĂ)

 

Torţionarul – cetăţean al secolului XX

Dacă Ute Frevert şi H.G. Haupt, coor­do­na­torii volumului Omul secolului XX, ar fi tră­it într-un regim totalitar, probabil ar fi in­clus între figurile emblematice ale se­co­lului trecut, alături de star, turist, con­su­mator, funcţionar, soldat, cel puţin încă una: torţionarul. Odată cu intrarea ome­ni­rii în „secolul lagărelor“ sau „epoca to­ta­litarismelor“, torţionarul a devenit un ele­ment indispensabil al Puterii. Prin creş­te­rea importanţei politice a „muncii“ sale, tor­ţionarul se transformă dintr-un mar­gi­nal într-o persoană privilegiată, care in­s­piră groază amestecată cu respect, care se ştie indispensabilă şi este conştientă de im­punitatea sa.

Aducerea în faţa opiniei publice a cum­pli­telor atrocităţi săvârşite în lagărele naziste şi comuniste a ridicat o întrebare esen­ţi­ală: ce îi putea face pe aceşti oameni să să­vârşească astfel de atrocităţi împotriva se­menilor lor? Cum se face că oameni care beneficiau de toate cuceririle civilizaţiei şi, adesea, aveau reputaţia unor vecini ama­bili şi părinţi grijulii erau, totuşi, ca­pabili de o bestialitate incredibilă? În­tre­ba­rea este cu atât mai importantă cu cât, ade­sea, torţionarul şi schingiuitul făceau parte din aceeaşi naţiune, aveau aceeaşi credinţă, vorbeau aceeaşi limbă. Să fie vor­ba doar de cazuri patologice?

Conform literaturii de specialitate, un nu­măr foarte mic de torţionari, între 5 şi 10%, pot fi consideraţi sadici. Aşadar, psi­hiatria și psihologia nu explică mare lucru.

 

Trei tipuri de torționari

Profesorul Ronald Crelinsten, de la Uni­versity of Ottawa, propune o tipologie a torționarilor, distingând între zeloți, ca­rierişti şi sadici.

Zeloții ar fi indivizii „detaşaţi emoţional de ceea ce fac (…), cruzi şi cu un control complet al emoţiilor“. Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, care pur şi sim­plu cred fanatic în ceea ce fac şi în sco­purile ideologice ale regimului, fapt ce-i con­duce la o puternică diferenţiere între „noi“ şi „ei“.

Carieriştii sunt persoane interesate în dez­voltarea carierei şi care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine promovarea profesională și socială. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii.

Sadicii sunt, în ciuda percepţiei comune, foarte rari. Totuşi, sunt mărturii care ates­tă plăcerea resimţită de unii torţionari în timp ce-şi chinuiau victimele.

Când utilizăm aceste clasificări, nu trebuie să uităm ce spune Tzvetan Todorov: „ex­plicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii (...). Explicaţia va fi politică şi socială, nu psi­hologică sau individuală“.

În societăţile totalitare, după cum punc­tează un erou dostoievskian, „totul este per­mis!“. Fiinţa umană este considerată ca un mijloc, fără a mai fi o adevărată per­soa­nă. Depersonalizarea este radicală, mai ales cu cei care se opun proiectului to­ta­litar.

 

Tradiția românească a torturii

Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la torţionari. Acest lu­cru s-a întâmplat mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea bru­tală a muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a dovedit că tortura a rămas in­dis­pensabilă pentru supravieţuirea unui re­gim politic ilegitim.

În primii ani de funcţionare, comuniştii ro­mâni au făcut apel la „specialiştii“ deja cre­aţi de regimurile autoritare anterioare. Pe lângă mărturiile documentare privind tor­turile aplicate în arestul Poliţiei, Si­gu­ran­ţei sau SSI-ului, pot fi invocate şi amin­tiri precum cele depănate de generalul Ni­co­lae Pleşiţă, care afirma că a învăţat „me­se­rie“ de la un comisar de Siguranţă, Io­nes­cu Nicolae, supranumit, elocvent, „To­cană“.

Situaţia personalului Direcţiei Anchete a DGSP, în anul 1951, se prezenta, în re­la­ta­rea directorului adjunct Tudor Dincă, ast­fel: „Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fa­bri­că, restul erau funcţionari, chelneri, fri­zeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se pre­zentau destul de slab, atât în munca pro­fesională, cât şi în munca politică“.

La rându-i, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni: „N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete - n. F.B.) – ca de altfel toate unităţile Securităţii Statului, de la cea mai mare până la cea mai mică func­ţie – la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[u] un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse“. Aşadar, cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă aveau o singură competență: bătaia.

 

Zeloții și sadicii Securității

Dacă ar fi să apelăm la clasificarea lui Cre­linsten, am regăsi în rândurile torţio­na­rilor Securităţii figuri reprezentative pen­tru fiecare categorie. Astfel, în rândul ze­loţilor îl putem include pe Frantz Ţa­n­dă­ră, torţionar recrutat din rândul de­ţi­nuţilor de drept comun. Acesta, cu o edu­caţie precară, puternic îndoctrinat în tim­pul detenţiei (după propria expresie, „As­ta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură“), era folosit în timpul unor anchete „spe­ciale“: „Un creion lung neascuţit, cu ca­re loveam peste testicule“.

În folosirea acestei metode, Ţandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici – temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă. Prin ac­tivitatea Videi Nedici este ilustrată cate­goria sadicilor, acei torţionari care re­sim­țeau satisfacţie în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, care apl­i­ca acelaşi supliciu, este menţionată de Ion Cârja, în volumul de memorii Canalul morţii: „Margareta Hegeduş era ofiţer de Securitate. Era o femeie înaltă de aproa­pe 1,90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. (...) Aceas­tă femeie pervertită îşi făcuse o dexte­ritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi ex­trem de dureros, bătaia la testicule, pâ­nă când omul cădea în nesimţire“.

Evident, mai dese sunt mărturiile care atestă sadismul unor ofiţeri bărbaţi. O ast­fel de persoană era maiorul cunoscut ca „Ionescu 22“, anchetator al Direcţiei Re­gionale de Securitate Craiova în 1948, fost funcţionar al Poştei. Victimele îl prezintă ca pe un „mare schingiuitor. Bătea cu plă­cere. Îi citeai voluptatea pe faţă“.

 

Armata carieriștilor

Totuşi, cei mai numeroşi au fost ca­rie­riş­tii. Aceştia, proveniţi din pături de­fa­vo­rizate ale populaţiei, odată ce au îm­brăcat „haina statului“, erau dispuşi să fa­că orice pentru păstrarea poziţiei do­bân­dite.

Relevantă este situaţia maiorului Gheor­ghe I. Enoiu. Acesta, fost zeţar într-o ti­pografie, s-a angajat în Securitate în mar­tie 1949, la doar 22 de ani, parcurgând apoi un veritabil cursus honorum, de la gradul de plutonier major la cel de maior, în 1963. Într-una dintre fişele sale de cadre se menţionează: „Personal par­ti­ci­pă la anchetarea şi demascarea activi­tăţii duşmănoase a elementelor fanatice şi, datorită metodelor folosite, reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lu­crează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contra­revo­lu­ţio­nare şi bande care unelteau contra orân­duirii de stat a RPR“.

Aşadar, torţionarul este, cel mai adesea, un om obişnuit. După cum se exprima o fostă victimă, „torţionarii merg printre noi“. Ceea ce l-a făcut diferit a fost o chi­mie infernală, care a combinat date per­sonale și preferințe ideologice cu cultura po­litică și instituțională totalitară.

FLORIAN BANU (CNSAS)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22