De același autor
Vorbim prea rar despre acest adevăr inconfortabil: statul român are o lungă tradiție în a face rău propriilor cetățeni. Prin violență brută, prin supliciu ideologic, prin abuz, corupție, înfometare și atitudine autoritară. Secolul XX, cu regimurile sale dictatoriale și furtunile ideologice, cu războaiele și stările de necesitate, deține desigur recordul în această privință. Istoria aceasta nu a fost scrisă pe de-a-ntregul. Arhivele ascund încă secrete urâte. Iar dincolo de ce oferă documentele, rămâne efortul nostru de a înțelege, pentru că răul nu este ușor de decriptat. Răul poate părea rațional și necesar, banal sau seducător. Răul este, adesea, anonim, anonimizat, ca și cum ar provoca suferința precum o calamitate naturală. Or, noi știm că în spatele răului despre care vorbim stau oamenii. Stau Marii Responsabili, dar nu numai ei. În cazul României, vorbim despre Antonescu, Sima, Dej sau Ceaușescu, dar nu ar trebui să-i uităm pe cei din spatele lor, fără de care crima nu ar fi fost posibilă. Îi știm cine sunt? Numele lor nu ne mai spun aproape nimic astăzi. Oameni extrem de puternici altădată – comandanți de unități militare care au masacrat evrei, șefi de lagăre care i-au lăsat să moară de foame, ofițeri de Securitate care au schingiuit „dușmani“ politici, tartori ideologici care au făcut din minciună noua credință, șefi de colonii de muncă
și penitenciare care și-au făcut datoria cu zel – sunt necunoscuți în afara cercului mic al specialiștilor. Pentru a da chip celor care au făcut rău României și cetățenilor ei în ultimul secol, inițiem începând cu acest număr al revistei o secțiune care va trece în revistă Chipuri ale răului. Rostul este de a schița profiluri ale unor personaje importante, dar nu neapărat cunoscute, care au făcut parte din angrenajul dictatorial al crimelor comise în numele unei politici sau ideologii. Secțiunea este realizată în colaborare cu CNSAS și se bazează
în principal pe contribuțiile cercetătorilor acestei instituții (fără ca punctele de vedere exprimate de autori să fie asumate neapărat de CNSAS).
Rubrica, planificată a fi bilunară, rămâne deschisă și altor contribuții ale specialiștilor în istorie recentă din România și străinătate,
adresa electronică pentru corespondență fiind [email protected]. (ADRIAN CIOFLÂNCĂ)
Torţionarul – cetăţean al secolului XX
Dacă Ute Frevert şi H.G. Haupt, coordonatorii volumului Omul secolului XX, ar fi trăit într-un regim totalitar, probabil ar fi inclus între figurile emblematice ale secolului trecut, alături de star, turist, consumator, funcţionar, soldat, cel puţin încă una: torţionarul. Odată cu intrarea omenirii în „secolul lagărelor“ sau „epoca totalitarismelor“, torţionarul a devenit un element indispensabil al Puterii. Prin creşterea importanţei politice a „muncii“ sale, torţionarul se transformă dintr-un marginal într-o persoană privilegiată, care inspiră groază amestecată cu respect, care se ştie indispensabilă şi este conştientă de impunitatea sa.
Aducerea în faţa opiniei publice a cumplitelor atrocităţi săvârşite în lagărele naziste şi comuniste a ridicat o întrebare esenţială: ce îi putea face pe aceşti oameni să săvârşească astfel de atrocităţi împotriva semenilor lor? Cum se face că oameni care beneficiau de toate cuceririle civilizaţiei şi, adesea, aveau reputaţia unor vecini amabili şi părinţi grijulii erau, totuşi, capabili de o bestialitate incredibilă? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât, adesea, torţionarul şi schingiuitul făceau parte din aceeaşi naţiune, aveau aceeaşi credinţă, vorbeau aceeaşi limbă. Să fie vorba doar de cazuri patologice?
Conform literaturii de specialitate, un număr foarte mic de torţionari, între 5 şi 10%, pot fi consideraţi sadici. Aşadar, psihiatria și psihologia nu explică mare lucru.
Trei tipuri de torționari
Profesorul Ronald Crelinsten, de la University of Ottawa, propune o tipologie a torționarilor, distingând între zeloți, carierişti şi sadici.
Zeloții ar fi indivizii „detaşaţi emoţional de ceea ce fac (…), cruzi şi cu un control complet al emoţiilor“. Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, care pur şi simplu cred fanatic în ceea ce fac şi în scopurile ideologice ale regimului, fapt ce-i conduce la o puternică diferenţiere între „noi“ şi „ei“.
Carieriştii sunt persoane interesate în dezvoltarea carierei şi care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine promovarea profesională și socială. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii.
Sadicii sunt, în ciuda percepţiei comune, foarte rari. Totuşi, sunt mărturii care atestă plăcerea resimţită de unii torţionari în timp ce-şi chinuiau victimele.
Când utilizăm aceste clasificări, nu trebuie să uităm ce spune Tzvetan Todorov: „explicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii (...). Explicaţia va fi politică şi socială, nu psihologică sau individuală“.
În societăţile totalitare, după cum punctează un erou dostoievskian, „totul este permis!“. Fiinţa umană este considerată ca un mijloc, fără a mai fi o adevărată persoană. Depersonalizarea este radicală, mai ales cu cei care se opun proiectului totalitar.
Tradiția românească a torturii
Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la torţionari. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea brutală a muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a dovedit că tortura a rămas indispensabilă pentru supravieţuirea unui regim politic ilegitim.
În primii ani de funcţionare, comuniştii români au făcut apel la „specialiştii“ deja creaţi de regimurile autoritare anterioare. Pe lângă mărturiile documentare privind torturile aplicate în arestul Poliţiei, Siguranţei sau SSI-ului, pot fi invocate şi amintiri precum cele depănate de generalul Nicolae Pleşiţă, care afirma că a învăţat „meserie“ de la un comisar de Siguranţă, Ionescu Nicolae, supranumit, elocvent, „Tocană“.
Situaţia personalului Direcţiei Anchete a DGSP, în anul 1951, se prezenta, în relatarea directorului adjunct Tudor Dincă, astfel: „Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcţionari, chelneri, frizeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se prezentau destul de slab, atât în munca profesională, cât şi în munca politică“.
La rându-i, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni: „N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete - n. F.B.) – ca de altfel toate unităţile Securităţii Statului, de la cea mai mare până la cea mai mică funcţie – la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[u] un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse“. Aşadar, cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă aveau o singură competență: bătaia.
Zeloții și sadicii Securității
Dacă ar fi să apelăm la clasificarea lui Crelinsten, am regăsi în rândurile torţionarilor Securităţii figuri reprezentative pentru fiecare categorie. Astfel, în rândul zeloţilor îl putem include pe Frantz Ţandără, torţionar recrutat din rândul deţinuţilor de drept comun. Acesta, cu o educaţie precară, puternic îndoctrinat în timpul detenţiei (după propria expresie, „Asta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură“), era folosit în timpul unor anchete „speciale“: „Un creion lung neascuţit, cu care loveam peste testicule“.
În folosirea acestei metode, Ţandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici – temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă. Prin activitatea Videi Nedici este ilustrată categoria sadicilor, acei torţionari care resimțeau satisfacţie în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, care aplica acelaşi supliciu, este menţionată de Ion Cârja, în volumul de memorii Canalul morţii: „Margareta Hegeduş era ofiţer de Securitate. Era o femeie înaltă de aproape 1,90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. (...) Această femeie pervertită îşi făcuse o dexteritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi extrem de dureros, bătaia la testicule, până când omul cădea în nesimţire“.
Evident, mai dese sunt mărturiile care atestă sadismul unor ofiţeri bărbaţi. O astfel de persoană era maiorul cunoscut ca „Ionescu 22“, anchetator al Direcţiei Regionale de Securitate Craiova în 1948, fost funcţionar al Poştei. Victimele îl prezintă ca pe un „mare schingiuitor. Bătea cu plăcere. Îi citeai voluptatea pe faţă“.
Armata carieriștilor
Totuşi, cei mai numeroşi au fost carieriştii. Aceştia, proveniţi din pături defavorizate ale populaţiei, odată ce au îmbrăcat „haina statului“, erau dispuşi să facă orice pentru păstrarea poziţiei dobândite.
Relevantă este situaţia maiorului Gheorghe I. Enoiu. Acesta, fost zeţar într-o tipografie, s-a angajat în Securitate în martie 1949, la doar 22 de ani, parcurgând apoi un veritabil cursus honorum, de la gradul de plutonier major la cel de maior, în 1963. Într-una dintre fişele sale de cadre se menţionează: „Personal participă la anchetarea şi demascarea activităţii duşmănoase a elementelor fanatice şi, datorită metodelor folosite, reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lucrează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contrarevoluţionare şi bande care unelteau contra orânduirii de stat a RPR“.
Aşadar, torţionarul este, cel mai adesea, un om obişnuit. După cum se exprima o fostă victimă, „torţionarii merg printre noi“. Ceea ce l-a făcut diferit a fost o chimie infernală, care a combinat date personale și preferințe ideologice cu cultura politică și instituțională totalitară.
FLORIAN BANU (CNSAS)
