În căutarea unor gropi comune. Cercetări de istorie orală și arheologie contemporană în județul Suceava

Vorbim prea rar despre o realitate tristă: statul român, cu precădere în anii ’40-’50, și-a ucis propriii cetățeni în numele unor fantasme ideologice. A făcut-o legal sau extralegal, direct sau indirect, cu glontele, cu pumnul sau făcând viața imposibilă în închisori și lagăre. Prea puțin din această poveste se găsește în arhive, acolo unde, adesea, suferința este minimalizată, iar violența, justificată. Istoria orală și arheologia contemporană ne pot ajuta, în compensație. Peste tot în România se găsesc morminte nemarcate sau gropi comune ale unor oameni considerați dușmani, pe care autoritățile nu doar că i-au anihilat fizic, dar au încercat să îi șteargă cu totul din memoria celorlalți. Tentația ar fi să spunem că nu au reușit. Dar oare așa stau lucrurile?

Fosta conducere a Institutului de In­ves­tigare a Crimelor Comunismului și Me­moria Exilului Românesc (IICCMER), în frunte cu Vladimir Tismăneanu și Ioan Sta­nomir și din care am făcut parte până în martie 2012, când m-am mutat la CNSAS, a continuat programul de arheologie con­temporană al instituției.

În urma unor cercetări preliminare de is­torie orală pe care le-am făcut în pri­mă­vara anului 2011, am aflat informații des­pre amplasarea posibilă a două gropi co­mune în județul Suceava. Este vorba des­pre o groapă comună aflată în cimitirul din localitatea Șcheia, cu deținuți din co­lonia de muncă de la Ițcani (1952-1953), și o alta cu țărani împușcați de Securitate în timpul revoltelor împotriva cotelor, în sa­tele din nordul Moldovei (1949). Am mers pe această direcție, pentru că proiectele de arheologie contemporană din ultimii ani privind istoria comunismului au scos la iveală cu precădere morminte in­di­vi­duale nemarcate, nu și gropi comune de mari dimensiuni. IICCMER a lucrat în par­teneriat cu o echipă de arheologi condusă de dr. Neculai Bolohan de la Universitatea „Al.I. Cuza“, împreună cu care am des­co­perit în toamna anului 2010, într-un pro­iect INSHR-EW, o groapă comună în pă­durea Vulturi (com. Popricani, jud. Iași), cu 36 de evrei împușcați, conform cer­ce­tărilor proprii, de armata română în vara anului 1941 (crimă investigată de Par­che­tul Militar cu încadrarea de genocid). Cer­cetările arheologice, și la Șcheia, și la Ră­dăuți, au fost demarate după notificarea Par­chetului de pe Lângă Curtea de Apel Suceava, a primăriilor celor două lo­ca­li­tăți și a administratorilor cimitirelor.

Cazul Iţcani

În cazul Ițcani, Institutul a fost sesizat de preotul Laurențiu Milici (n. 1924), din co­muna Șcheia. Acesta a evocat posibilitatea existenței unei gropi comune în raza lo­calităţii, cu deținuți politici din colonia de muncă de la Ițcani, decedați din cauza con­dițiilor de detenție și muncă im­pro­prii. Pentru a completa informațiile, au fost contactați alți martori pentru in­ter­viuri de istorie orală, printre care: Berariu Gheorghe (n. 1927), Berari Constantin (n. 1930), Moldovan Elena (n. 1936), Onciu Ioan (n. 1932), Păcuraru Oltița (n. 1935), Păcurari Silvia (n. 1940), Marcian Eugenia (n. 1927) din comuna Șcheia și Saghin Cons­tantin (n. 1924) și Aglaia Mihoc (n. 1920) din orașul Suceava.

La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în mu­nicipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada 28 octombrie 1952 - septembrie 1953, după care s-a mu­tat la Lucășești (1953-1954). Conform do­cumentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1.500-2.000 de lo­curi. Un document din martie 1953 spune că, la acel moment, erau internați 950 de deținuți păziți de 172 de milițieni. Co­mandantul unității era lt. maj. Ioan Pavel, ajutat de slt. Dumitru Gordin și lt. Gheor­ghe Ciobotaru, locțiitorul politic. Pavel, un tâmplar ajuns decident în sistemul pe­nitenciar comunist, a venit la Ițcani de la conducerea Coloniei Salcia, unde a pa­tro­nat crime și abuzuri incredibile (torturi, bătăi, lipsirea de tratament medical, mun­că în frig și umezeală până la extenuare, execuții sumare, deținuți îngropați de vii, profanarea cadavrelor etc.). Aceste me­to­de vor fi practicate și la Ițcani. Pavel a fost arestat pentru aceste abuzuri chiar pe când era în post la Ițcani, judecat în 1955, condamnat la muncă silnică pe viață, dar eliberat în 1957 și reîncadrat.

Coloniile de muncă – mod de utilizare

Coloniile de muncă au fost un important ins­trument represiv folosit de regimul co­munist. Internarea în colonii se făcea ori prin hotărâri ale justiției comuniste, ori prin decizii administrative ale unei comisii a Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Securității și Miliției. Erau vizați cei care ascultau posturile de radio străine, făceau afirmații sau răspândeau informații defavorabile regimului co­mu­nist, cei care aveau relații cu reprezentanți ai Occidentului sau frecventau biblioteci străine, instigatorii la manifestări rasiale și șovine, cei care incitau împotriva co­lectivizării sau boicotau producția, pro­zeliții diferitelor culte, activiști ai for­ma­țiunilor democratice și fasciste, membri ai SSI, Marelui Stat Major, Siguranței, Po­li­ției, „frontieriști“, „chiaburi“, „sa­bo­tori“, „speculanți“, condamnați care nu prezentau încredere la ieșirea din în­chi­soare, rudele celor considerați dușmani, recidiviști de drept comun. Durata pe­dep­selor în cazul deciziilor administrative va­ria între 6 luni și 5 ani, dar au fost nu­me­roase situații când a fost depășită perioada maximă. Rata mortalității în coloniile de muncă era ridicată din cauza condițiilor mi­zere de detenție și a abuzurilor gar­di­enilor.

La Ițcani, internații locuiau în bărăci de lemn în condiții foarte aspre. Deținuții – în parte, deținuți politici – au fost folosiți la construcția terasamentului căii ferate din­tre municipiul Suceava și comuna Șche­ia (ruta Ițcani – Vatra Dornei). Conform martorilor, rata mortalității în colonie a fost extrem de ridicată, din cauza con­di­țiilor precare de detenție. Deținuții au mu­rit în special din cauza frigului, a ali­men­tației necorespunzătoare, a bolilor ne­tra­tate, a mizeriei și muncii istovitoare. Mar­torii vorbesc de zeci sau sute de victime.

Martorii intervievați au relatat că morții din colonie erau aduși, de obicei seara, cu căruța sau sania, și aruncați peste gardul cimitirului din Șcheia, unde erau îngropați în gropi comune într-o margine a ci­mi­tirului (în stânga față de intrare). Locul nu este marcat și nu sunt cunoscute nu­mele persoanelor îngropate acolo.

„Sunteți niște câini, îngropați oameni vii!“

Iată ce povestește unul dintre martorii im­portanți, Păcurari Silvia (n. 1940, interviu din 11.08.2012, Șcheia): „Eu am stat aproape de cimitir când eram dom­ni­șoa­ră. Aveam în chirie un gardian de la co­lonie, că eram obligați să ținem în chi­rie, pe unul Vasile Mezei (milițian din cor­pul de pază, conform documentelor de la CNSAS, n.n.), care era din Brăila. Ma­jo­ritatea deținuților de la Ițcani erau po­li­tici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în rogojini, mulți nici nu mai erau îmbrăcați. Odată, când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poar­tă. Atunci avea vreo 7 cadavre, dar din ace­ia vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce duceți oameni vii?». Și mil­iți­anul mi-a spus: «Taci, că aiasta nu se dis­cută!». Și eu le-am zis că «Sunteți niș­te câini, îngropați oameni vii!...». Şi atunci a scos pistolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Puteam să fiu moartă. Așa era atunci. Cu morții veneau de obi­cei seara, 2 deținuți săpau groapa. Fă­ceau niște gropi mari, adânci și de 2 me­tri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropați în stânga față de intrare, cam la 20 de metri pe lângă gard“.

Cercetările arheologice de la Șcheia

Ne-am deplasat la Șcheia în august 2011, cu echipa arheologului Neculai Bolohan. Simplificând, arheologii au săpat în 4 sec­ți­uni în locurile indicate de martori la mar­ginea cimitirului din Șcheia și care nu erau ocupate de morminte recente. În pri­ma secţiune, cea mai extinsă, în partea de nord-est a cimitirului, arheologii au găsit 3 morminte nesemnalate, cel mai vechi da­tând din deceniile 2-3 ale secolului XX (datare făcută după monezile aruncate în groapă ca parte a practicilor funerare tra­diționale). Într-unul din cazuri, scheletul nu era orientat în mod tradițional est-vest, iar oasele erau răvășite, ceea ce ne-a dat speranțe că avem indiciile gropii comune, însă până la urmă s-a dovedit că resturile osteologice au fost adunate într-un pachet pentru a folosi groapa din nou.

Preotul bisericii în raza căreia se află ci­mi­tirul, Cezar Onesim, ne-a spus că, multă vreme, în deceniile din urmă, înhumările s-au făcut haotic, fără respectarea unor reguli și a mormintelor anterioare, același loc fiind folosit pentru înhumări suc­ce­sive. Marginea cimitirului a fost utilizată în special de populația săracă din lo­ca­li­tate și de cea de etnie romă. În cazul în care, la o nouă săpătură, erau găsite oase nu era formalizată practica de a anunța acest lucru administratorilor cimitirului. Cu timpul, crucile au dispărut și locurile au rămas nemarcate. Abia în ultimele de­cenii, și mai ales după ce loturile au fost atribuite / vândute, a fost pusă ordine cât de cât.

Am mutat șantierul în alte trei locuri din zona de margine a cimitirului și în fiecare caz am dat prin săpături de morminte re­cente nesemnalate. În mod evident, nu am putut continua cercetările în adâncime pentru că asta ar fi însemnat să afectăm morminte existente. Într-unul din locurile indicate de martori, în care s-ar fi aflat marginea veche a cimitirului, nu am pu­tut săpa deloc, din cauza densității mari de morminte marcate.

Cazul Rădăuţi

Suferință în numele utopiei

La sfârșitul anilor ‘40, în mai multe zone din țară au izbucnit revolte țărănești îm­potriva politicii nou instalatului regim co­munist în domeniul agriculturii. Subiectul este destul de bine cunoscut, existând mai multe studii și volume de documente pu­blicate pe această temă.

Ca urmare a Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care a decis „transformarea socialistă a agriculturii“, au fost luate mai multe măsuri cu efect opresiv asupra satelor din România. Decizia Partidului Co­munist a deschis calea unui șir de legi și măsuri care vor avea efecte brutale asupra satelor din România. Prin Decretul nr. 112 din 28 iunie 1948 a fost înființată Comisia de Stat pentru Colectarea Cerealelor, iar prin Decizia nr. 389/5 iulie 1948 au fost prevăzute cantitățile de cereale pe care proprietarii erau obligați să le predea sta­tului. Prin Decretul nr. 306/21 iulie 1949, proprietarii erau obligați să predea la pre­țul fixat de stat o parte din excedentul de recoltă. Problema era că prețurile oficiale nu reflectau valoarea reală a grâului, iar co­tele erau fixate administrativ pe baza unor calcule nerealiste, devenind îm­po­vărătoare pentru țărani.

Măsurile luate de regimul comunist au ne­mulțumit populația rurală, iar rezistența a mers de la refuzul de a preda cotele până la mișcări de protest colectiv. Astfel de evenimente s-au produs în mai multe zo­ne din vestul și nordul României.

Protestele de la Calafindești

În acest caz, ne interesează revoltele din localitățile Calafindești și Frătăuții Noi din fostul județ Rădăuți, actualmente în ju­dețul Suceava. În Calafindești, pe 6 august 1949, țăranii au protestat față de arestarea unui consătean care încălcase regulile pri­vind predarea grânelor la arie și au scan­dat împotriva regimului de la București și a Uniunii Sovietice. Au fost anunțate auto­ritățile de la Rădăuți, care au intervenit în forță cu forțe de miliție și Securitate, uci­gând prin împușcare 4 persoane – Vasile Ca­ciur (tatăl a 3 copii), Filon Alexei (tânăr căsătorit), Dumitru Irimescu (25 de ani) și Amfilofie Diaconescu (tatăl a 6 copii) – și rănind alte 4 (Gh. Diaconescu, Floarea Ma­xim, Ileana Havriș, Silvan Lauric).

Rudele celor împușcați au fost deportate în Dobrogea, iar cadavrele au fost în­gro­pate pe ascuns în cimitirul din Rădăuți. Fiica lui Amfilofie Diaconescu, Zamfira La­uric, povestește că tătăl ei a fost împușcat, deși nici măcar nu participase la protest – Securitatea a tras la întâmplare pentru a răs­pândi teroarea în sat. Și povestește în continuare: „Pe tatăl meu îl aduseseră de pe drum 4 femei, într-un țol, așa cum era plin de sânge și îl puseseră jos în tindă. Noi, mama și 6 copii mici ai lui, îl priveam. (…) Nu apucase mama a-l schim­ba pe tata cu haine curate, pentru a-l pune pe masă, era încă cald și mur­dar cu sânge, când au venit militarii și ni l-au luat așa de la noi. Ne-au arestat mortul“.

Protestele de la Frătăuții Noi

La Frătăuții Noi, tulburările au început pe 7 august 1949, după ce o întrunire con­vo­cată de partid a degenerat în certuri pe tema impunerii cotelor. A venit un ca­mi­on cu milițieni și securiști care au deschis focul imediat înspre cele câteva sute de să­teni convocați la întrunire.

Iată ce povestește un martor, Bilan Vasile, într-un interviu acordat lui Cornel Ni­coa­ră: „Văd că lumea, din instinct, se aplea­că așa, ca un lan de grâu, când îl bate vân­tul. Se ferea de gloanțe. Sosește și ca­mionul. Milițienii coboară și încep a croi în dreapta și stânga cu bastoane. Lumea s-a retras. (…) Au tras o rafală la pi­cio­are, în pământ și o alta pe deasupra ca­petelor. Un om din mulțime, mai de de­parte, la prima rafală a trecut drumul să vadă ce este și unde s-a tras și s-a urcat pe o movilă de piatră de pe marginea dru­mului. Așa era cu un cap și jumătate mai sus decât ceilalți, iar când au tras rafala a doua, l-au lovit în tâmplă. Era Cuciurean Ilarion“.

Au fost uciși 4 tineri: Ilarion Cuciurean (27 de ani), Ion Andrișan (17 ani), Ion Da­vi­deanu (17 ani), Vasile Isopescu (18 ani). Au fost răniți alți câțiva țărani, dar aceștia nu au mers la spital în zonă pentru a nu fi arestați - și de aceea nu se cunoaște nu­mărul lor exact. Mai multe persoane au fost arestate (se cunosc numele a 9 dintre ele), anchetate brutal de Securitatea din Rădăuți, duse la Iași, judecate și con­dam­nate, în 1950, la diferite pedepse cu în­chisoarea. Familiile a 3 dintre cei uciși au fost deportate la Canal.

Soarta morților

Și morții din Frătăuții Noi au fost ridicați, odată cu efectuarea arestărilor în sat, și duși în sediul Securității din Rădăuți, îm­preună cu cadavrele de la Calafindești. În momentul în care au intrat în putrefacție, peste trupuri au fost aruncate diferite subs­tanțe (DTT, var nestins, motorină, clor) și în cele din urmă au fost îngropate într-o groapă comună la marginea cimitirului din Rădăuți, într-o zonă aproape de gar­dul din spate. Poziția exactă a gropii co­mune nu este cunoscută. În zonă, în con­formitate cu informații privind locația gro­pii comune disponibile în acel moment, a fost ridicată în 1992 o troiță în memoria ce­lor 8 victime (amplasamentul 1).

Ulterior, rude și martori (printre care fos­tul gropar al cimitirului) au indicat alte două posibile locații ale gropii comune: vis-à-vis de troiță, la distanță de câțiva metri (amplasamentul 2), sau exact lângă gardul actual din spatele cimitirului din Rădăuți (amplasamentul 3).

Informațiile despre groapa comună cu cei 8 țărani mi-au fost date la fața locului de către Ion Prelipcean și Emil Ianuș, autorii unei monografii despre răscoalele ță­ră­nești din nordul Moldovei din 1949 (Anul 1949 în județul Suceava. Arestări, asa­si­nate, deportări, Suceava 2010). Aceștia au realizat mai multe interviuri de istorie ora­lă cu rude și martori ai tragediei din 1949, publicate în lucrarea menționată, alături de alte interviuri realizate în 1990 de un jurist ieșean, Cornel Nicoară.

Trebuie menționat că pe numele per­soa­nelor împușcate în județul Rădăuți nu au fost emise certificate de deces până astăzi.

Rudele care plâng morții altora

Ne-am deplasat în zonă cu echipa de ar­heologi a profesorului Neculai Bolohan di­rect de la Șcheia. Locurile vizate se găseau într-o zonă re­la­tiv centrală a cimitirului din Rădăuți, de­limitată cu un gard de be­ton, dar care imediat după război cons­tituia marginea cimitirului. Și în acest caz, zona din mar­gine a fost rezervată per­soa­nelor sărace.

Săpăturile din cimitirul Rădăuți au început în amplasamentul 2, spre care duceau cele mai multe dintre informații. Pe acea mică parcelă nu era semnalat niciun mormânt. Totuși, pe măsură ce săpăturile au îna­in­tat, au fost relevate în secțiunea cercetată două morminte civile de dată relativ re­centă ale căror cruci au fost distruse. Am fost, și de data aceasta, în situația de a ne opri pentru că altfel ar fi trebuit să ob­ținem aprobări speciale pentru dislocarea sicrielor aflate mai spre suprafață.

În a doua fază, am curățat vegetația abun­dentă din amplasamentul 3, lângă gardul cimitirului, și am început săpăturile în am­plasamentul 1, în perimetrul gardului de lemn care împrejmuiește troița. Defrișarea arboretului a scos la iveală zeci de mor­minte recente (din ultimii 50 de ani) cu cruci și monumente funerare deteriorate, cu o distribuție densă și dezordonată. Ob­servația în teren după defrișare ne-a dus la concluzia că este imposibil de săpat pentru a face cercetare arheologică în acest perimetru. A mai rămas zona din fața troiței. După o săpătură profundă, și aici au fost găsite urmele a două morminte normale, nesemnalate, datând dinainte de revoluția din 1989. Așadar, descoperirea cea mai tulburătoare a acestui proiect este că rudele care se adună an de an pentru a face slujbă la troița din cimitirul Rădăuți plâng, cel mai probabil, la mormintele al­tora.

Pentru că perioada alocată cercetărilor ex­pira, la fel și bugetul, și întrucât după de­frișare nu am identificat alte zone libere în care să putem săpa, am oprit ex­plo­ră­rile. Așadar, acțiunea Securității de a șter­ge urmele fizice și mnemotice ale vic­ti­melor comunismului s-a dovedit foarte efi­cace. Un martor, Zamfira Lauric, rezuma foarte potrivit situația: „Familii îm­puș­cate, împrăștiate, distruse, nimicite. Ni se pierde și numele“.

Trei concluzii

- Istoria orală și arheologia contemporană sunt esențiale pentru completarea in­for­mației istorice, cu atât mai mult cu cât do­cumentele reflectă deseori distorsionat și minimalizant suferințele din trecut. În ca­zul de față, au fost relevate informații des­pre regimul de detenție, victimele din co­lonia de muncă de la Ițcani și gropile co­mune din cimitirele din Șcheia și Ră­dăuți care nu erau disponibile isto­rio­gra­fic.

- Cercetarea de arheologie forensică într-un cimitir este îngreunată de haosul funerar din România, mai precis a practicii de a uti­liza același loc pentru înhumări suc­ce­sive, fără respectarea unor reguli și fără sem­nalarea mormintelor anterioare. Cu aceas­tă problemă s-a confruntat și Marius Oprea, de exemplu la săpăturile din Ci­mitirul Săracilor din Sighet, care nu s-au soldat cu rezultate concrete, în ciuda ști­rilor de presă de la un moment dat.

- În al treilea rând, dificultatea cu care identificăm locuri ale unor execuții sau gropi comune arată și mai clar pre­ocu­parea autorităților comuniste de a șterge urmele crimelor și memoria celor care au pierit. Se vede acest lucru la Șcheia, la Si­ghet sau la Rădăuți. Oamenii au fost în­gropați la grămadă, fără vreun ceremonial, fără marcarea locului, fără a înscrie nu­mele celor îngropați pe o cruce, pe un mo­nument funerar sau măcar într-un do­cu­ment. Din acest motiv, ca semn de re­pa­rație morală, am prevăzut între proiectele din acest an ca IICCMER să instaleze o placă memorială la marginea cimitirului din Șcheia.  //