Povestea unui criminal de război

Mircea Manoliu este o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogromul de la Iaşi, fie că e vorba de rapoarte oficiale, de rechizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private.

În timpul anchetei care a precedat pro­ce­sul din mai 1946, Ion Antonescu expunea versiunea sa asupra pogromului de la Iași: „Fiind în tren la Galați îmi vine știrea că la Iași a început executarea evreilor și au fost omorâți 2.000 [de] evrei. Am ple­cat la Iași și am văzut realitatea. Am vor­bit cu Generalul german spunându-i că nu tolerez acest lucru. Un legionar pe ca­re l-am dat în judecată s-a pus de acord cu SS[-ul] german și a ridicat 2.000 de evrei. I-a dus la gară și i-a înghesuit în­tr-un vagon până au murit sufocați“. În­trebat pe cine consideră vinovat pentru vio­lențele din Iași, Antonescu a răspuns fă­ră ezitare: „Comandamentul german. Pe acolo a trecut grosul trupelor germane“.

În timpul procesului, Antonescu a reluat în mare aceeași linie justificativă. In­sis­tând că nu își aduce aminte amănunte, pen­tru că era mai preocupat de mersul ope­rațiunilor militare, Antonescu a adău­gat: „Am pus imediat să se facă anchetă, cine sunt, că am aflat imediat că Ges­ta­poul german de acolo, împreună cu ger­manii și n-am aflat decât de un singur le­gionar. Am dat ordin să-l dea în ju­de­ca­tă. Am urmărit chestiunea personal și am văzut că era achitat. Ca să vedeți st­a­rea de spirit care era - trebuie să ur­mă­resc - l-a achitat. L-am dat a doua oară în judecată și m-am interesat ce-a de­ve­nit și mi s-a dat răspunsul: a fost trimis pe front și a murit acolo“.

O veritabilă Saturnalie a violenţei

Declarațiile lui Antonescu privind po­gro­mul de la Iași abundă în inexactități. Nu avem nicio dovadă palpabilă că Gestapoul sau SS-ul ar fi fost prezente în timpul eve­nimentelor la Iași; poate fi confirmată doar participarea la violențe a soldaților din Wehrmacht. Antonescu arunca vina ex­clu­sivă pe germani, preluând o strategie de disculpare formulată chiar din 1941, când, de fapt, românii în uniformă și civili au par­ticipat într-o mai mare măsură la atro­cități. Era imposibil ca Antonescu să nu-și fi adus aminte amănunte, pentru simplul motiv că a fost direct implicat, fi­ind in­for­mat în timp real și emițând mai multe or­dine care au dus la escaladarea vio­lenței. Or­dinul lui Antonescu de eva­cua­re a în­tre­gii populații evreiești din Iași și de exe­cu­tare sumară a tuturor evreilor suspectați că au tras în armată a fost esen­țial. Au­to­ritățile și trupele din Iași au în­țe­les că au mână liberă pentru crime, bătăi și jafuri, într-o veritabilă Saturnalie a vio­lenței. Or­dinul era inaplicabil tehnic, pen­tru că era imposibilă evacuarea a circa 45.000 de evrei din Iași, cu trenurile dis­ponibile atunci, mai ales că spre Iași erau mobilizate masiv trupe române și germane care participau la primele lupte ale ope­ra­țiunii Bar­ba­rossa. Iar formularea vagă pri­vind exe­cuțiile sumare a declanșat o si­nis­tră vâ­nă­toare de vrăjitoare. Toți evreii au fost acu­zați de fraternizare cu inamicul so­vietic, pe baza unor automatisme de gân­dire în­tipărite de propaganda vremii (în spe­cial, scheme de atribuire cauzală pen­tru dife­rite evenimente și de echivalare a evrei­tă­ții cu bolșevismul). Militari, po­li­țiști, jan­darmi, gardieni publici, civili, fie la ordin, fie din proprie inițiativă, au por­nit vână­toarea de evrei, arestând, lovind, jefuind sistematic, stradă cu stradă, și omo­rând la întâmplare. Mii de evrei au fost masați în Curtea Chesturii, iar cei ca­re au mai ră­mas în viață după îm­puș­că­turile și bătăile de acolo au fost încărcați în două „trenuri ale morții“, unde au mu­rit iarăși cu miile, sufocați majoritatea. Așa­dar nu au fost omorâți doar 2.000 de evrei cum spunea Antonescu, ci mult mai mulți: istoriografia actuală ridică cifra pâ­nă la 10.000-14.000.

Personajul misterios

Dar cine era misteriosul „legionar“ des­pre care vorbea Antonescu și de la care ar fi pornit totul? Numele lui era Mircea Ma­noliu. Lucrul cel mai important omis de Antonescu era că Manoliu era, în vremea po­gromului, militar, mai precis sergent TR în Regimentul 13 Infanterie.

Manoliu avea să devină o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogrom, fie că era vorba de rapoarte oficiale, de re­chizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private. Unii l-au evocat pe Ma­noliu doar pentru că, din punct de ve­dere cronologic, episoadele legate de el au fost printre primele ale pogromului; alții au văzut în acest caz unul ilustrativ pen­tru ce a urmat; în fine, nu de puține ori, i s-a atribuit rolul de declanșator al vio­len­țelor colective. Matatias Carp, autorul ce­lei mai importante cărți despre pogromul de la Iași până la apariția monografiei lui Jean Ancel, afirma la un moment dat: „(...) nu numai în ordine cronologică, ci chiar din punct de vedere organizatoric, crimele lui Manoliu formează prima eta­pă a po­gro­mu­lui de la Iași“. Ancel îi atri­buie în schimb un rol minor, apreciind că importanța sa a fost supralicitată mai ales de cei care îi învinovățeau pe legionari sau pe germani pentru pogrom. Într-adevăr, încă de la pri­mele anchete, din iulie 1941, cazul „le­gionarului“ Manoliu a servit ver­siunii ofi­ciale a autorităților antonesciene, care îi bla­mau pe legionari pentru inci­ta­rea auto­rităților și a populației civile îm­potriva evreilor. Legionarii au participat și ei la incitări și violențe, dar rolul major l-au avut oamenii în uniformă ai statului an­tonescian. În plus, a fost vehiculată in­for­mația că Manoliu ar fi fost agent al unui serviciu secret german și, astfel, cazul Ma­noliu a servit și celor care dădeau vina pe germani pentru escaladarea vio­lenței.

În ciuda notorietății acestui personaj cen­tral din bestiarul post-Holocaust din Ro­mânia, povestea sa nu este foarte bine tra­tată științific. Aruncând o privire atentă peste ce s-a scris despre Mircea Manoliu până acum, se poate observa că aproape nimic nu este clar: nici cronologia inci­dentelor în care a fost implicat, nici nu­mărul de victime, nici veridicitatea afi­li­erii sale la mișcarea legionară sau la vreun serviciu secret, nici, până la urmă, gradul importanței acțiunilor în care a fost im­plicat în contextul pogromului de la Iași. Cazul Manoliu arată cât de dificil este pen­tru istoric să reconstituie factual detaliile unui asasinat în masă. Deși vorbim despre un singur episod dintre miile petrecute în zilele tulburi ale lui iunie-iulie 1941 și de­și, spre deosebire de alte situații, ne-au ră­mas și numeroase urme pe hârtie, faptele sunt greu de reconstituit. Aceasta din mai multe motive. Manoliu a trecut prin mai multe anchete, dar în niciuna anchetatorii nu au avut priceperea și interesul să pună lucrurile cap la cap pentru a le clarifica o dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că Mircea Manoliu s-a dovedit un maestru al disimulării, min­țind constant la interogatorii, rectificând informații în timp ce distorsiona altele. La minciunile lui Manoliu s-au adăugat cele ale persoanelor care au interferat cu el în iunie 1941, multe dintre acestea stând, de asemenea, pe banca acuzaților în dosarul po­gromului. Se adaugă problema do­cu­mentelor. Arhivele privind implicarea Ro­mâniei în Holocaust au fost disponibile pen­tru cercetători abia din anii ’90 și, une­le, abia după 2000. Accesul la unele dintre arhive a rămas dificil până astăzi. Unele documente au fost distruse, altele au fost mutate. De exemplu, în cazul de față, o par­te dintre documente au fost ridicate de sovietici și se găsesc în arhivele din Repu­blica Moldova. Cum Manoliu a făcut obi­ec­tul mai multor investigații succesive, s-au adunat straturi de informație, dar cei care au analizat acest caz au avut acces doar la părți din documentație. Se adaugă pro­ble­ma mult mai complicată a codurilor în ca­re au fost formulate documentele în dife­rite perioade. În timpul lui Antonescu, an­tisemitismul a contaminat limbajul oficial - juridic, administrativ, militar etc. Pre­ju­decățile induse cultural și ideologic față de evrei și obișnuința de a le atribui fapte ale căror cauze erau obscure, după mo­de­lul a ce­ea ce Léon Poliakov numea „cau­za­litate dia­bolică“, au influențat modul de a gân­di și a reflecta faptele al func­țio­na­rilor sta­tului. După 1945, tragedia evreilor a fost in­tegrată în metanarațiunea anti­fas­cistă de tip stalinist, descrierea faptelor și mo­ti­vațiilor fiind, de asemenea, distor­sio­nată.

Versiunea lui Manoliu

La proces, Ion Antonescu a fost informat că „legionarul“ nu a murit pe front și că se găsea arestat de către Tribunalul Po­porului. Manoliu era, într-adevăr, arestat, din 13 aprilie 1945. Însă pe 9 august 1946, așadar la o lună și ceva de la executarea lui Antonescu, avea să fie eliberat.

Mircea Manoliu a fost reținut în cadrul cam­paniilor de arestări organizate după ins­talarea Guvernului Petru Groza de că­tre autorități, în colaborare cu „gărzile ce­tățenești“ ale Frontului Național De­mo­crat. Motivul arestării era participarea la „ridicări și executări de oameni“ în zilele pogromului de la Iași. Din în­chi­soa­re, Manoliu îl informa pe ministrul de In­terne că pentru faptele din iunie 1941 fu­sese deja judecat în 1941, de Curtea Mar­țială a Corpului 4 Armată, și achitat. În­tr-adevăr, o anchetă sumară și un proces au avut loc în iulie 1941, iar Curtea Mar­țială a decis că Manoliu a respectat legea când a împușcat, pe 27 iunie 1941, cinci evrei care „au încercat să fugă de sub escortă“. Tribunalul Poporului nu a găsit dovezi care să contrazică decizia și astfel Manoliu a scăpat a doua oară. Se întâmpla acest lucru într-o perioadă în care se ob­servau limitele de funcționare ale Tri­bu­nalului Poporului din București. Nu­me­roși alți arestați pentru crime de război au fost atunci eliberați, Tribunalul Poporului, care avea și rol de anchetă, nefiind în sta­re să ducă la capăt investigațiile.

Procesul principal al pogromului de la Iași a avut loc, până la urmă, în iunie 1948, la Curtea București. Mircea Manoliu se nu­măra printre cele 55 de persoane judecate (responsabili din armată, poliție, SSI și ci­vili), dar nu s-a prezentat la proces. Fos­tul militar, devenit comis-voiajor de pro­duse farmaceutice, a fost condamnat în absență și apoi a fost dat în căutare. Și a rămas așa până tocmai în 1950, când, sur­priză, a fost denunțat de fratele său, Mihai Manoliu, care ajunsese locotenent de Se­curitate. A fost găsit în subsolul casei so­ției, cu barbă și plete, în plină criză mis­tică. Nu mai ieșise din casă din 1948, când a aflat de inculpare și de sentință din zia­re. A fost arestată și soția, pentru com­pli­citate. După ce a fost prins, Manoliu a fă­cut o declarație extinsă în care își re­cu­noș­tea faptele și admitea că a mințit la an­chetele anterioare, din 1941 și 1945. Po­ves­tea lui Manoliu și declarația lămuritoare din 1950 au fost necunoscute până acum istoricilor, fiind cuprinse în dosarele date recent în cercetare la CNSAS.

În declarația din 1950, Manoliu povestea că pe 26 iunie, după bombardamentul so­vietic care a făcut victime și pagube im­portante, stârnind panică în oraș, i-au fost încredințați cinci evrei pentru a fi pre­dați comandamentului Diviziei 14. Evreii au fost surprinși în curtea trenului re­gi­men­tar făcând cercuri cu creta în jurul bom­belor neexplodate și au fost acuzați că astfel semnalizau obiective de la sol avi­oanelor inamice. Manoliu i-a escortat pe cei cinci la Divizie, i-a predat unui lo­co­tenent, a primit o foaie de mână ca do­vadă, după care a venit căpitanul Dumitru Mardale, șeful Biroului 2 Informații al Diviziei 14, și a refuzat să-i preia pe evrei, spunând că nu se ocupă de cazuri atât de simple. Manoliu a rămas cu evreii în cus­todie, dar și cu dovada scrisă că îi pre­dase. „Cum eram crescut în spiritul ace­la antisemit în care fusese otrăvită cea mai mare parte a tineretului de aceeași vârstă cu mine, de dinainte de răsboiu (...) a încolțit destul de lesne în inima mea de a face eu împlinirea unei datorii (căci așa socoteam eu pe atunci, potrivit spiritului militarist și antisemit în care fusesem instruit și educat ca ostaș, în cei trei ani încheiați de militărie) (...). Și astfel, în loc să-i conduc pe acei cinci evrei înapoi la unitatea mea, cum îmi ordonase Dl. Cpt. Mardale, i-am condus în Valea Calcaina (între dealurile Șo­ro­gari și Aroneanu) și i-am impușcat (...)“. A nimerit patru evrei, al cincilea a scăpat. Conform declarației, a doua zi, pe 27 iu­nie, i-au fost predați alți trei evrei și de data aceasta nici nu a mai încercat să-i ducă la Divizie. A înscenat o evadare de sub escortă (le-a promis evreilor că le dă dru­mul) și i-a împușcat în același loc. „Nu știu dacă au fost atinși mortal, dar de teamă că vreunul din ei să nu fie nu­mai rănit și să divulge apoi convențiunea noastră de a simula o evadare de sub escortă, le-am mai tras un glonte în cap“, declara Manoliu. Apoi a adunat nu­mele martorilor care l-au văzut fugind du­pă evrei. La ancheta de la Curtea Marțială a scăpat de condamnare cu ajutorul ade­verinței și a declarațiilor martorilor.

Ce s-a întâmplat de fapt

Declarația lui Manoliu este importantă pen­tru că recunoaște faptele și resorturile care au stat în spatele crimelor, dar în­curcă lucrurile. De altfel, ca urmare a min­ciunilor succesive spuse de Manoliu și cei­lalți anchetați, nici ancheta din 1941, nici investigațiile din perioada 1945-1950 nu au stabilit cu precizie circumstanțele exac­te ale crimei, numărul și numele vic­ti­me­lor. Din fericire, s-au păstrat rapoartele originale și, prin contrapunerea do­cu­men­telor și declarațiilor adunate în anchete, sun­tem astăzi în măsură să spunem cu mai multă precizie ce s-a întâmplat. Cri­mele recunoscute de Manoliu în 1950 pen­tru ziua de 26 iunie s-au întâmplat, de fapt, pe 27 iunie și viceversa. Pe 26 iunie i-au fost încredințați trei evrei - Iosub Cojocaru, Herșcu Volf și Leon Schecther - acu­zați într-un denunț făcut pe nume fic­tiv că ar fi făcut semnale cu rachete avi­oanelor sovietice. Pe aceștia i-a dus Ma­noliu la comandament și apoi în Valea Calcaina, cu intenția de a-i executa. Iosub Cojocaru a fost omorât, Herșcu Volf a fost rănit grav, iar Leon Schecther a scăpat fu­gind într-un lan de porumb. Soțiile lui Co­jocaru, Wolf și Schechter au depus de­cla­rații pentru procesul pogromului.

Iată ce povestește Herșcu Volf: „La un mo­ment dat am simțit un glonte șuierând pe lângă capul meu care numai m-a zgâ­riat, iar al doilea glonte m-a lovit în spa­te, sub brațul stâng, în coapsă. Căzând am văzut că serg. instructor trăsese în mi­ne și tot el mi-a ordonat să nu mai întorc capul. Înspre zorii zilei de 27 iunie 1941, mi-am revenit în simțire, am vrut să mă ridic, nu am putut, însă am văzut înaintea mea cam la 10-12 m pe Iosub Co­jocaru mort“. Soția lui Cojocaru po­ves­tește și ea: „Peste câteva zile pe lângă po­ligonul de tragere al garnizonei l-am gă­sit pe soțul meu împușcat“.

Pe 27 iunie, Manoliu a primit sub escortă alți cinci evrei, care erau utilizați de Apă­ra­rea Pasivă și fuseseră trimiși de șeful Secției V Poliție să încercuiască cu var locu­rile unde se găseau bombe neex­plo­date. Găsiți de militari, evreii, deși erau de fapt în serviciul public, au fost acuzați că fac semnalizări. Manoliu i-a dus și pe aceștia direct în Valea Calcaina și i-a exe­cutat. Cu aceștia a făcut înscenarea ten­ta­tivei de evadare, promițându-le că pot fu­gi fără să li se întâmple nimic, după care i-a împușcat. Probabil acestora le-a tras câ­te un glonte suplimentar în cap pentru a se asigura că nu supraviețuiesc și fug. Știm numele a patru dintre ei: David Fer­bel, Avram Fișman, Șloim Peisich și Chei­mig Leon. Așadar, știm cu certitudine că Manoliu a ucis șase oameni.

Profil de criminal

Manoliu a mărturisit, după capturare, re­sor­tul care l-a împins la crimă: antise­mi­tismul. În anchetă a spus că s-a înscris în Mișcarea Legionară în 1936, dar apoi a ne­gat că ar fi fost membru formal. Poliția îl avea în evidențe ca legionar periculos. Cert este că nu a fost o figură marcantă și, ori­cum, în cei doi ani de dinainte de po­grom în care a fost încadrat militar a tre­buit să-și ascundă simpatiile legionare. Nu și antisemitismul. În închisoare, Ma­no­liu s-a declarat legionar, a participat la diferite acțiuni de protest legionare de la Aiud și s-a manifestat violent de mai mul­te ori. Pe lângă documentele de peni­ten­ciar, avem și mărturia lui Demostene An­dronescu din cartea despre Reeducarea la Aiud, care ne spune că Manoliu îl punea pe un alt legionar să facă rugăciuni în ge­nunchi neîntrerupt și să privească fix, ore în șir, un punct de pe perete, până îi vede pe trimișii lui Dumnezeu.

În timpul pogromului, Manoliu i-a decla­rat unui comisar de poliție, atunci când a fost surprins făcând arestări și percheziții la casele evreiești din cartierul Tătărași, pe 28 iunie 1941, că are ordine speciale de la autoritățile militare superioare. În zilele pogromului, mulți militari care participau la violențe au folosit acest argument pen­tru a scăpa de ancheta polițiștilor trimiși să mențină ordinea. Scriptic, nu există nicio dovadă că Manoliu ar fi avut vreo misiune specială din partea coman­da­men­tului armatei române sau germane. Pro­babil militarul se referea la ordinele trans­mise prin comandamentul Regimentului 13 Infanterie, venite de la Antonescu, ca­re indicau să fie executați evreii bănuiți că periclitează armata. În rândul militarilor s-a transmis consemnul că a venit vremea rezolvării „problemei evreiești“ și că răz­boiul oferea cel mai bun cadru pentru ac­țiuni în forță și execuții sumare. Manoliu s-a numărat printre cei care au luat ini­țiativa cu câteva zile înainte de pogromul propriu-zis, făcând percheziții și arestări fără mandat legal, fără participarea po­liției și executând evrei fără ordin și fără o sentință a unei Curți Marțiale. Manoliu, alături de civili i-au incitat cu informații false pe alți soldați români și germani, iar participarea soldaților germani la per­che­ziții a făcut și mai dificilă acțiunea poliției. Cei care interveneau în favoarea evreilor erau acuzați că sunt „jidoviți“ și erau su­puși unei teribile presiuni. Până la urmă, pe 29 iunie, uniformele armatei și ale Mi­nisterului de Interne s-au găsit umăr la umăr, împreună cu soldații germani, în mă­surile de o nemaiîntâlnită brutalitate împotriva evreilor. Incidentele din zona Tătărași-Abator, izbucnite pe 28 iunie, au constituit primul focar important al zvo­nisticii antisemite și al violențelor care s-au răspândit viral în ziua următoare, zi­ua de apogeu a pogromului, când s-au pus în mișcare și instituțiile de forță ale statului antonescian.

Manoliu a fost eliberat din închisoare în 1964, cu ocazia amnistiei generale de care au beneficiat și criminalii de război. S-a mutat la București, a făcut naveta la Com­binatul de la Galați, iar la pensie s-a sta­bi­lit la Reșița. Securitatea l-a avut în vedere prin dosar de urmărire informativă până în anii ’80. A mai fost căsătorit de două ori (prima soție, care a făcut un an de în­chisoare, a divorțat ulterior). A trăit izo­lat, refugiindu-se în fervoare religioasă.