De același autor
Omul este un animal social
Cateodata mai sta totusi si singur. Se spune ca atunci avem de-a face cu un mic burghez. Daca se intampla sa chiar manance de unul singur, intr-un loc public, Baudrillard va spune ca nu exista lucru mai trist: pana si animalele au obiceiul de a-si imparti hrana intre ele. Care-i faza cu spatiul public? Unde sa mai gasim deschisul? Numeroase experiente occidentale ma indreptatesc, cred, sa ofer o mica sugestie: pe la ora pranzului, faceti o plimbare prin parcarile de masini. Priviti in interiorul masinilor. Veti observa, spre surprinderea dumneavoastra, ca aproape niciuna nu e goala: in fiecare cineva mananca, dezleaga rebusuri, citeste sau numai sta. V-ati prins ce se intampla, ce-i cu fantomele din masina? Sunt clasa muncitoare in pauza de masa. "Monadele nu au ferestre". Acum au, securizate. Care-i faza cu spatiul public, asadar? Un univers de lumi paralele de paranoia privata. O lume de bubble-boys. "Daca invierea mortilor va avea loc, ea se va produce intr-un cimitir de masini" (Adorno).
Societatea fara clase
Astazi, in caz ca nu stiati, traim intr-o societate fara clase. Cel putin asta se spune prin targul socio-culturii. In societatea comunista, ca urmare a abolirii claselor sociale, muncile agricole reveneau studentilor, iar marile constructii geopolitice intelectualilor. Ceea ce era rau. Din fericire, in societatea liberala fara clase, cea actuala, lucrurile sunt la fel. Doar ca acum munca e de bunavoie si alienarea - o dulce fericire. Care-i faza cu societatea civila, unde sa o cautam? Incercati, vara, pe campul cu pepeni: intr-o echipa de cincisprezece culegatori veti numara intotdeauna trei doctoranzi in filosofie si cinci masteranzi in diverse discipline la fel de nobile. Poate din acest motiv se si spune, mai nou, ca proletarul e o abstractie: unde sa mai gasesti un proletar fara studii superioare si constiinta clara a raporturilor de productie? Incercati prin birouri. Daca nu sunt, in mod "exceptional", inchise. Democratie cu orice pret, desigur: caci un fel de democratie e si asta. Modelul e insa cel atenian, minus participarea politica a demos-ului. Pentru fiecare camion de imigranti din lumea a treia, raspunsul Occidentului este crearea a inca zece locuri de functionari. Cu fiecare nou sosit, un nou secretariat isi deschide portile si inca un consilier financiar se asaza la birou frecandu-si mainile. E greu sa vorbesti de regres si barbarie aratand cu degetul spre birocratie: oare nu este ea chiar rationalitatea in persoana, spiritul printre noi? "Somnul ratiunii naste monstri". Daramite trezirea ei.
Teza - antiteza - sinteza
Niciodata nu ne vom putea intreba indeajuns cum ar fi aratat Fenomenologia spiritului hegeliana in cheie politic-corecta: in cel mai bun caz toata povestea s-ar termina pe la dialectica dorintei de recunoastere, unde sclavul si stapanul, in loc sa se mai cafteasca pe viata si pe moarte, ar schimba, mai politicosi, adrese de e-mail si retete culinare. Oricum ar fi, nici dialectica spiritului nu mai e ce-a fost. In vremurile bune, ale sensului zic, istoria adaptarii subiectului - intotdeauna exilat - la lume, trebuia sa bifeze momentele hegeliene ale alienarii si reconcilierii: dupa un prim moment de pierdere in lume, regasirea marca in acelasi timp o modificare atat a subiectului "re"-gasit cat si a lumii obiective. Helas, in vremea noastra nu mai putem spera la asa ceva fara a fi suspectati de fascism. Ca atare, scurtcircuitam dialectica. Daca ati privit vreodata garderoba unui imigrant de culoare in Occident, sa stiti ca ati avut in fata fetisul absolut si dialectica à l'arrêt: obiectul care mimeaza si suplineste medierea subiectului. In adidasii imigrantului de culoare se concretizeaza noua reconciliere artificiala a subiectului cu lumea: imbracandu-se nu cu haine, ci cu semne pure ale Occidentului, subiectul exilat isi poate exprima adaptarea fericita la cultura universala; de partea lui, sistemul productiei este la fel de fericit, aflandu-si, in sfarsit, cel mai bun suport publicitar: corpul insusi al subiectului. Daca e adevarat ca viitoarea batalie culturala se va purta pe terenul redefinirii subiectivitatii, trebuie sa sesizam de la bun inceput ca e ca si pierduta. Ceea ce se produce si comercializeaza astazi nu mai sunt demult simple obiecte, ci direct subiectivitate.
Civilizatia pietonului
In amintirea unor nopti placute de vara in care se mai putea umbla descult pe stradutele Romei, Alexandru Paleologu propunea aceasta sintagma ca descriere de ansamblu a lumii libere occidentale. Asta a fost demult... Acelui nostalgic care doreste a se delecta astazi cu plimbatul prin spatiul public european, surpriza de a se trezi in mijlocul strazii acolo unde cu zece metri inainte mergea pe trotuar ii va revela urmatoarea evidenta: a fi pieton pe strazile Europei e deja ceva suspect si va fi in scurt timp ilegal. In acelasi fel in care gestul, odata firesc, de a avea si a plati cash tinde sa fie perceput deja drept un act subversiv, deci periculos. Desigur, noul sistem bancar integrat intre mine si buzunarul meu este un lucru minunat: mai multa securitate, mai multa mobilitate. Cineva naiv ar putea spune ca, in fond, in tot sistemul bancar securizat si securizant se fura mai mult decat in toate jafurile din istorie adunate la un loc. Am putea sa-l calmam spunandu-i ca are dreptate, doar ca foloseste concepte revolute. Nu poate fi vorba de furt, din moment ce nu poate fi vorba de proprietate. Nu poate fi vorba de proprietate, din moment ce intre mine si buzunarul meu exista cinci secretariate si sapte institutii de control. Am mai putea sa-i replicam naivului in cauza o neintelegere profunda a principiilor de functionare ale institutiilor publice: daca e adevarat ca sistemul bancar elimina acel ceva la care se opunea - anume posibilitatea furtului sub toate formele sale - este pentru simplul motiv ca el l-a integrat in propriile sale principii de functionare. Acelasi principiu universal ne poate ajuta sa intelegem si ce se intampla in mult trambitata lupta anti-coruptie. Avem o veste buna si una si mai proasta. Cea "buna" e ca Statul va iesi invingator din lupta impotriva coruptiei. Cea si mai proasta e ca aceasta victorie nu va surveni decat in momentul in care intre Stat si coruptie nu va mai exista nici o diferenta: cand coruptia nu va fi decat motorul insusi de functionare al Statului. Adica de-acum. E totul in Hegel.
Viata e in alta parte
In partea estica a continentului, a fi tanar si a avea activitati sociale extra-universitare inseamna, in general, un singur lucru: a bea. Probabil o dureroasa mostenire comunista e cea care ne obliga sa fabulam de fiecare data cand ni se cere sa completam rubrica de "hobby-uri" din curriculum vitae: plimbari, lecturi, muzica, arte frumoase etc. Citeste: betii. Urmand o scurgere fireasca a timpului, acolo unde, tineri fiind, nu puteam suporta prezenta celorlalti decat beti-morti, maturizarea implinita va insemna a nu putea respira in prezenta celorlalti fara televizorul aprins. De partea vestica insa, personalitatea ascunsa a fiecaruia este somata sa se exprime din frageda tinerete. Drept pentru care regresam fericiti in copilarie. Ca atare, aici rubrica de hobby-uri din CV se completeaza cu constiinta curata: jonglerii, benzi desenate, role-plays, cantat la diferite instrumente muzicale, constructii lego etc. In luna mai insa, in fiecare an, urmand o buna traditie revolutionara, tineretul occidental se trezeste brusc la lupta de-o viata. Si motivele rebeliunii sunt intotdeauna cu cutitul la os. Anul trecut, de exemplu, timp de o luna, toata suflarea studenteasca a Frantei a iesit in strada strigand ca asa nu se mai poate: era vorba despre noul sistem de calculare a pensiilor. Anul acesta, foarte probabil, vom impinge lupta inca si mai incolo: caci exista atatea si-atatea nereguli in procedurile legislative actuale privind moartea, ingropaciunea si eventuala viata de apoi. Plus pinguinii din Antarctica. Plus topirea ghetarilor.
