10 ani fără Irina Nicolau. Cineva doldora de viaţă

Anca Manolescu 03.07.2012

De același autor

Probabil, fiindcă era cineva doldora de via­ţă, Irinei Nicolau îi plăcea grozav să stu­dieze viaţa indivizilor şi a comunităţilor. Era făcută să fie etnolog şi antropolog. „Simţea“ felul cum oamenii îşi reprezintă şi povestesc lumea, cum şi-o rânduiesc prin structuri actualizate în ritualuri sau în gestul cotidian, cum comunică, pierd şi reconstruiesc memoria acestor structuri. Era atentă mai ales la modurile în care indivizii şi comunităţile fac faţă crizelor, rupturilor sau noutăţii. Inventaria cu ne­saţ fenomenele, fără a le înghesui în sche­me explicative sărăcitoare. Le punea în pagină în toată imediateţea lor, dar în aşa fel încât ele să-şi descopere nesilite sub­stratul de sens care le poartă. Aduna din ograda realului saci de observaţii directe şi de mărturii atent înregistrate pentru a construi o abordare vie, provocator de vie a oricărei teme de care se apuca. În me­diul românesc al disciplinei, demersul Iri­nei fermeca, nedumerea sau irita; colegii străini erau în genere fermecaţi. Datorită în mare parte ei, Muzeul Ţăranului Ro­mân a colaborat cu cercetători europeni de primă mână, a lucrat în domeniile cele mai noi de cercetare.

Ea avea, în mod firesc aş spune, atitudinea proprie antropologului: distanţa par­tici­pa­tivă faţă de fenomenele studiate, simpatia reflexivă. Cu Irina te aflai simultan într-o piaţă balcanică încărcată de miresme şi într-o sală de seminar. Ea îţi punea în faţă o cultură degustată cu priceperea critică a specialistului. Îţi arăta care îi sunt reţetele ascunse, fără a pierde nimic din savoarea bucatelor ei. Chiar felul în care Irina îşi compunea şi îşi purta hainele era o do­va­dă de distanţă participativă. Paftalele şi cerceii grei, pânza aspră de cânepă şi bro­deriile bătute nu aveau, pe ea, nimic din­tr-o reconstituire seacă de costum po­pu­lar. Nu erau nici modă „etno“. Cu ştiinţă şi rafinament, ele refăceau logica unei ţinute tradiţionale, fastul ei. Îţi puneau sub ochi îmbinarea materialităţilor, func­ţia de prestigiu a podoabei, linia după ca­re veşmintele construiesc corpul. Dar tre­buia să fii Irina ca asemenea haine să ţi se potrivească. Pe ea şedeau de minune; erau de izbitoare eleganţă şi modernitate. Pro­babil, fiindcă Irina absorbise spiritul acelei culturi şi îi dădea o nouă expresie în prezentul vieţii ei.

Tot aşa făcea şi muzeu. Spunea câteodată: o sală e de compus aşa cum ţi-ai compune un interior unde să trăieşti în intimitatea unei teme argumentate printr-o sumă de obiecte. Dar prospeţimea cu care Irina îşi construia expunerile se sprijinea pe o şti­inţă etnologică şi muzeală consumată. O şti­inţă asimilată, în aşa măsură încât re­zultatele ei puteau fi transpuse într-un nou limbaj, în acelaşi timp poetic şi an­tropologic semnificativ. Când a scris des­pre muzeografia revoluţionară creată de Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român, antropologul Gérard Althabe afirma că, la capătul sălilor tematice despre cruce, sala realizată de Irina Nicolau – Crucea-i peste tot – e ca un poem care îmbină cu exu­beranţă toate temele şi tehnicile muzeale ale traseului.

Era ceva foarte feminin, dar totodată foar­te exigent şi îndrăzneţ în felul cum Irina făcea cercetări şi muzeu de antropologie. E de amintit aici atenţia ei faţă de obiectul umil, faţă de gestul cotidian, faţă de fe­no­menul nespectaculos, faţă de timpii slabi ai vieţii tradiţionale. Apoi, pitorescul şi in­ventivitatea ludică a expunerilor, spaţiile mici în care făcea cu plăcere expoziţii: col­ţul de scară aflată în şantier pe care a aşe­zat pentru o zi expunerea Skeuophania (ca­re „arăta“ obiectul de uz curent şi mecanismele depozitării lui), expunerea de la Paris, din 1991, Un sat într-un gea­mantan, care l-a emoţionat pe Emil Cio­ran. Pe holul Facultăţii de Arte Frumoase a aranjat cu ajutorul studenţilor o ex­po­zi­ţie despre kitsch, unde hazul îns­păi­mân­tător al obiectelor era comentat prin con­sideraţiile unor Theodor Adorno, Clement Guilbert, Susan Sontag, prin propriile ei analize. În sfârşit, sala Timp de la MŢR este un spaţiu strâmt, o fundătură la ca­pătul unui vast şir de săli înalte. Poate toc­mai de aceea a ales-o Irina, ca un loc unde vizitatorul să-şi adune impresiile lă­sate de traseul muzeal, unde să se adune. Când intri, ţi se pare că dai de un interior mângâietor, cosy. Ai sub ochi şirul de pernuţe brodate care figurează timpul fast al sărbătorilor, ordinea lui. Dar în spatele tău stau figurile timpului devorator: haine zdrenţuite şi dinţi de lup. În alt colţ, în mod special abia luminat, e aşezat un obi­ect care îţi taie răsuflarea, un obiect-ar­hetip: un trunchi de copac scobit, un vas de zdrobit strugurii. Sângele lor e sim­bo­lul, în mai toate culturile tradiţionale, al unei vieţi care învinge timpul. Alături, pe perete, Irina a scris de mână: „Acesta e un obiect total. Poţi să trăieşti în el, poţi să mori în el: pat, sicriu, barcă“. Irina putea strânge în braţe şi într-un spaţiu in­fim de expunere o mare temă, de la to­nu­rile ei pitoreşti la vibraţiile cele mai grave.

Ştim apoi cum scria Irina. Despre un fapt de interes comun, despre subiectul et­no­logic, despre o chestiune morală ori des­pre raportul cu Dumnezeu, ea scria cu ner­vul şi cu exuberanţa cuiva pentru care aceste teme nu sunt doar subiecte de tra­tat, ci sunt lucruri de trăit. Stilul ei era firesc-elaborat, exploda de culoare şi de autenticitate. După ce citeai un text al Irinei, rămâneai cu un surâs şi cu un spor de cunoaştere livrat dintr-o solidă şi foarte vie perspectivă ştiinţifică. Ea îşi pu­nea cititorii în acea stare de uimire pro­blematizantă, care e începutul oricărei cer­cetări antropologice. De aceea, a adunat, probabil, atâţia tineri colaboratori, atâţia studenţi şi voluntari în proiectele ei. Irina a spus o dată despre Marianne Mesnil, an­tropolog belgian şi bună prietenă cu care a lucrat adeseori, că îmbină în studiile ei le savoir et la saveur, ştiinţa şi suculenţa. Expresia i se potrivea perfect Irinei înseşi. Haide bre!, cartea ei despre aromâni ros­teşte memoria etnologică a acestui neam cu un lirism aiuritor.

 

*

 

Am întâlnit-o prima oară pe Irina în primăvara lui 1990. Aducea, abia scos de sub tipar, un volum căruia tratarea de tip arte povera îi dădea calitate bibliofilă: Vom muri şi vom fi liberi. Pe hârtia as­pră, fotografiile oraşului frământat de re­voluţie deveniseră gravuri. Negrul gras şi albul posomorât se încolăceau în imagini puternice şi totodată fantomatice, ca un vis pe care încă nu-l crezi cu putinţă să fie adevărat. Cartea vuia din imagini, din graffiti inventariate de pe ziduri, din slo­ganele strigate de guri deschise pentru în­tâia oară, din textele-mărturii gâfâind de emoţia întâlnirii cu de-necrezutul. Era o carte a victoriei, a confuziei şi a morţii din decembrie 1989. Era prima carte des­pre revoluţie. Irina Nicolau împreună cu colegii ei de la Institutul de Folclor – Io­ana Popescu, Speranţa Rădulescu, Paul Dro­geanu, Şerban Anghelescu – luaseră parte la evenimente de două ori: ca tot omul ieşit în stradă şi ca cercetători de etnologie urbană. Înregistraseră pasta cal­dă a revoltei, calendarul de zi cu zi şi ex­perienţa de om cu om a evenimentelor. Îi adăugaseră propriile mărturii, observaţii, întrebări. Datorită, în primul rând, Irinei, cartea păstra în aceeaşi măsură carnea vie a acelor zile şi rigoarea documentului despre un fenomen de societate.

Ceva mai târziu, în acel an, Irina mi-a dat şansa de a lucra la Muzeul Ţăranului Ro­mân. Datorită ei am avut privilegiul de a asista la plămădirea unei instituţii, care, prin stil, era opusul instituţiei comuniste şi cu totul altceva decât o instituţie obiş­nuită. Datorită lui Horia Bernea şi Irinei Nicolau, MŢR a fost o instituţie a libertăţii şi a bucuriei de a lucra. Nu programul de opt ore ne ţinea la muzeu, ci sentimentul unei preocupări, al unei aventuri comune. Când un proiect sau o expoziţie erau de încheiat, se lucra febril până târziu, ca în ajunul zilei de inaugurare a expunerii Cru­cea. Din când în când, seara, Irina mă chema la telefon şi stăteam de vorbă pe îndelete despre lucruri de muzeu şi despre câte altele. Cu Horia Bernea ori cu Ioana Popescu convorbirile ei de seară durau ore în şir.

A lucra cu Irina însemna să te afli mereu în faţa unei avalanşe de proiecte. Era gata să coopteze pe alţii în propriul proiect, să le dea piste de cercetare, să-i asculte, să-i îndrume, să-i înveţe, să dăruiască. În sfâr­şit, ea mai avea ceva rar: avea ştiinţa ad­miraţiei. În lungi dialoguri, l-a determinat pe Horia Bernea să-şi formuleze gândurile cu privire la tipul de muzeografie pe care îl construia. Irina „simţea“ stilul lui Horia Bernea − dovadă stând felul în care a ştiut să pună în acord cu acest stil propriile ei expuneri şi gesturi muzeale.

 

Ce o definea până la urmă pe Irina? Pros­peţimea cu care privea realul, uimirea me­todică şi fericită în faţa lucrurilor cer­ce­tate. Mirarea antropologică era atmosfera în care se simţea ca peştele în apă. Aşa îşi trăia ea viaţa şi din asta făcuse profesiune, disciplină voioasă de studiu şi de exis­tenţă. O fiinţă doldora de viaţă împlinită, generoasă: aşa este Irina.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22