De același autor
Pe 14 februarie a avut loc a doua conferinţă dintr-un ciclu găzduit de Ateneul Român, inaugurat de întâlnirea dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu, două personalităţi puternice, cu un acut sens al responsabilităţii şi o intransigenţă vizibil marcată, două personalităţi destul de asemănătoare, în ciuda contrastului pe care dialogul l-a proiectat spectaculos şi derutant. Acelaşi lucru l-am sesizat şi de data aceasta, cei doi parteneri de dialog, Adam Michnik şi Andrei Pleşu, se aseamănă în multe privinţe, iar în portretul realizat cu fineţe de către Pleşu lui Michnik se pot citi contururile propriei sale personalităţi.
Amândoi sunt doi bon viveuri, amândoi împărtăşesc o bucurie a vieţii care nu se rezumă doar la cărţi, ci şi la cele lumeşti, pe care, însă, gustul rafinat, dar şi umorul le scoate din sfera trivialului, amândoi posedă o detentă ironică benefic convertită în autoironie, amândoi sunt nişte moralişti bonomi, fără agurida profetismelor şi iacobinismelor de operetă, dar şi fără sofistica pâsloasă a relativismelor etice, amândoi sunt caragialieni, adică împărtăşesc o mare doză de neîncredere cu privire la cuvintele mari şi gesturile grandioase şi, ceea ce mi se pare esenţial, amândoi ştiu să râdă, un râs foarte neplăcut în urechile bigoţilor sau agelaştilor, cum îi numea Rabelais, un râs plin, şi nu un zâmbet subţire pe sub mustaţă, un râs sănătos. La un moment dat, reformulând o sintagmă celebră, Pleşu se referă la o formă minimalistă de rezistenţă, cea a banalităţii binelui, cu un corolar ironic, care dacă n-ar fi bonomia interlocutorului ar trebui să dea de gândit, şi anume că singura formă reliabilă de samizdat în România a fost procurarea prin orice mijloace a mâncării când nu se mai găsea, ceea ce întoarce deliberat în derizoriu rezistenţa noastră la comunism. Vorbim însă de spirite afine crescute nu pe trunchiul Codului Penal, ci pe cel al cărţilor şi bucuriei de a trăi.
Cred că, şi din cauza aceasta, relaţia dintre cei doi nici nu s-a articulat într-o polemică propriu-zisă, pentru că, în ciuda bonomiei aparente, cei doi mai au un numitor comun, ştiu foarte bine să articuleze judecăţi drastice, este drept, fără nici cel mai mic strop de resentiment.
Dialogul celor doi a debutat cu... Herta Müller şi intransigenţa ei, supusă arbitrajului lui Michnik. Nu ştiu dacă a fost cel mai bun pas, dar el a dat ocazia unei confruntări în oglindă Adam Michnik–Herta Müller. Ceea ce am putut vedea în dialogul dintre Herta Müller şi Liiceanu au fost resentimentele Hertei, nu faţă de partenerul de dialog, ci faţă de România, pe baza experienţei trăite aici. Şi am mai putut vedea ceva, şi anume o traumă care nu s-a resorbit. Herta Müller a arătat că nu uită şi, mai ales, că nu iartă şi este pe deplin îndreptăţită să procedeze aşa. Numai că nu doar cei care au anchetat-o şi supus-o sistematic la presiuni psihologice şi umilinţe au compărut în contenciosul ei, ci şi întreaga intelighenţie, care a „ştiut“ şi a tăcut. Un punct nodal care leagă cele două conferinţe ţine şi de felul în care cei doi disidenţi înţeleg să tranşeze chestiunea vinovăţiilor, pentru care în germană există un termen consacrat, Schuldfrage. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că atât Gabriel Liiceanu, cât şi Andrei Pleşu au ales ca parteneri de dialog doi oponenţi emblematici ai regimului comunist, două voci cu o autoritate deplină în spaţiul public. Cărţile Hertei Müller realizează una dintre cele mai nemiloase şi pline de acurateţe radiografii ale regimului comunist din România, aşa cum Scrisorile din închisoare ale lui Michnik se constituie aproape într-un manual al disidenţei, scrisori la care s-a adăugat acţiunea sa civică alături de Czesław Milos, Jacek Kuroń, Lech Wałęsa etc. De partea cealaltă, atât Gabriel Liiceanu, cât şi Andrei Pleşu, dincolo de anvergura intelectuală, se regăsesc în spaţiul reconstruirii ţesutului social necrozat sub dictatură, a unui spirit civic în lunga şi febricitata convalescenţă posttotalitară. Nu o dată, cei doi intelectuali au făcut obiectul unor atacuri resentimentare şi al unor manifestări ignare.
În mod cert, atitudinea Hertei Müller şi a lui Adam Michnik cu privire la regimul comunist îi desparte, şi aici găsesc sensul profund al acestor două dialoguri disjuncte. Chestiunea vinovăţiilor este legată de aceea a rezistenţei şi, în primul rând, a „rezistenţei prin cultură“, sintagmă care numai ea singură ne plasează într-un spaţiu polemic. Dacă Herta nu recunoştea nicio dignitate în
a-ţi plasa refuzul în lumea cărţilor, supunându-i rechizitoriului pe toţi cei care nu au adoptat forma opoziţiei directe faţă de regim, uitând că, la rândul ei, nu a acţionat în acelaşi spirit, că nu a provocat regimul, în schimb, Michnik, care a provocat regimul, a cărui disidenţă a fost „pe faţă“, a realizat o necesară clarificare a ideii de rezistenţă ca formă tacită de dezacord având ca expresie păstrarea moştenirii culturii europene în contextul totalitar.
Michnik a oferit drept exemplu cele trei opţiuni ale intelectualilor polonezi din rezistenţa antifascistă în 1945, când Polonia este ocupată de Armata Roşie: 1) să îşi continue lupta împotriva regimului comunist în subterana conspiraţionistă, 2) să părăsească ţara pentru o destinaţie occidentală, 3) să rămână, intrând în universităţi şi apărând astfel valorile culturii europene. Michnik le mulţumea profesorilor săi că nu au ales calea opoziţiei directe, care ar fi dus la decimarea lor, şi că au rămas în universităţi, făcând posibilă renaşterea culturii poloneze şi păstrarea ei în cadrul culturii europene, cu Dante, Shakespeare, Cervantes ca tot atâtea lecţii de libertate. În acelaşi sens, Andrei Pleşu constata că a te revendica cultural de la o tradiţie europeană, citându-i, spre exemplu, pe cei enumeraţi mai sus, într-un context în care sursele autorizate erau reprezentate de Stalin, Lenin, Ceauşescu şi comilitonii lor, constituia o formă de rezistenţă. Unde se află eroii în această poveste? Este eroismul rezistenţei pe faţă singurul în măsură să valideze etic? Pentru Michnik, răspunsul este nu, disidentul polonez sublinind faptul că nu-i poţi cere nimănui să fie erou, alături de tine sau în locul tău. Am regăsit la Michnik valori esenţiale pentru reconstrucţia unei societăţi posttotalitare, printre care cardinală mi se pare toleranţa, o toleranţă care nu anulează spiritul legii, dar refuză instrumentarea politică a justiţiei, un anticomunism justiţiar în numele poporului. Pe de altă parte, Michnik identifica avenit şi reversul acestei atitudini, şi anume relativizarea totală a responsabilităţilor, plecând de la sistematica decredibilizare a elitelor, ca pe o nouă formă de nihilism. Pronunţându-se pentru responsabilitatea individuală, Michnik revendică încă o dată demnitatea individului opus colectivităţilor agregate indiferent de ce liant ideologic sau deziderat umanist, opus generalizărilor şi reducţionismelor de tot felul. Iar Michnik nu a ezitat să ilustreze virtuţile dialogului cu soluţia poloneză a Mesei Rotunde, ca mod de a de ieşi paşnic dintr-o dictatură, cu generalii Jaruzelski şi Kiszczak ca parteneri reliabili de dialog acţionând ca buni polonezi. Analiza acestui context pe care Michnik a contrapus-o contextului românesc cred că merita mai multă atenţie, pentru că o parte dintre frustrările românilor se regăsesc în această revoluţie sângeroasă, cu atâtea victime, dar fără explicaţie şi fără vinovaţi.
Dacă dialogul a luat o turnură polemică spre final a fost din cauza reîntoarcerii la dialogul anterior Herta Müller–Gabriel Liiceanu. Cu toată consideraţia pentru disidentul polonez, cred că Michnik i-a făcut o nedreptate lui Gabriel Liiceanu calificându-l printre filosofii intransigenţi, drept un „menşevik“, adică un troţkist, într-un context pe care nu l-a înţeles prea bine, un context extrem de tulbure precum cel al anilor ´90. În acel context, recomandarea pe care Gabriel Liiiceanu o adresa politrucilor de a-şi suspenda temporar participarea la viaţa politică reflecta nicidecum vreun extremism, ci moderaţia de care tocmai vorbea Michnik, idealismul unui intelectual bine crescut printre cărţi, faţă cu cinismul noii clase politice obţinute din cea veche prin partenogeneză. Şi aici contextul românesc prezintă câteva diferenţe notabile faţă de cel polonez, unde puterea nu a fost preluată de un guvern format din foştii disidenţi, ci de reprezentaţi ai eşaloanelor doi şi trei ale partidului comunist, cu un lider format în anii stalinismului, Ion Iliescu, dorind reconstrucţia „comunismului cu faţă umană“ şi neezitând să creeze premisele unui război civil prin aducerea minerilor în Capitală pentru a-i risipi pe opozanţii regimului Iliescu, de la studenţii din Piaţa Universităţii la reprezentanţii partidelor istorice, resuscitând ura de clasă, ura împotriva intelectualilor, fundamente ale regimului comunist.
În loc de încheiere, m-aş întoarce la întrebarea tulburătoare cu care Michnik a deschis conferinţa după enumerarea unui set de constatări cu privire la ceea ce a adus momentul 1989. Le reiau în parafrază, păstrând ideea pe care Michnik dorea s-o sublinieze. Ne-am dorit alegeri libere, le avem. Ne-am dorit libertate de exprimare, o avem. Ne-am dorit să putem oricând călători dincolo de frontierele propriei noastre ţări, o putem face. De ce suntem atât de furioşi? Iată o întrebare, una dintre numeroasele, de altfel, la care putem reflecta. //
Citeste si despre: Michnik, Herta Muller, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Dinu Patriciu.
