Avantajele învingătorului

De ce extrema stângă încă beneficiază de un tratament preferenţial în raport cu cea dreaptă.

Comparaţia favorabilă a totalitarismelor de extremă stângă cu regimurile totalitare (de altfel, destul de variate) de extremă dreaptă reprezintă un alt capitol plin de enorme mistificări vinovate din vulgata stângii, care sunt încă intens promovate astăzi chiar şi de instituţii şi de persoane relativ echilibrate.

Deşi au trecut circa 20 de ani de la că­derea comunismului, ideologia totalitară de extremă stângă şi numeroasele re­for­mulări, justificări, rectificări, nuanţări şi dezvoltări ale acesteia con­tinuă să beneficieze de un tratament (su­pra)­pre­fe­ren­ţial la nivel politic, aca­de­mic şi în masa largă a opi­niei publice, comparativ cu ideologia totalitară de ex­tremă dreaptă. Acest lucru este cu atât mai de ne­în­ţe­les, cu cât ideologia to­ta­li­tară de extremă stângă este prioritară, în raport cu ide­ologia totalitară aşa-zis de extremă dreap­tă, care nu a fost decât o reformulare a acesteia din urmă şi a fost mult mai lon­gevivă şi mai distructivă. Mai mult, deşi acest lucru se aminteşte rar, chiar şi anu­mite elemente care particularizau ideo­lo­gia totalitară de dreapta – în esenţă, ex­ploatarea unui filon tradiţionalist şi xe­no­fob – au fost asimilate în timp, deşi la o intensitate mai scăzută, de majoritatea re­gimurilor totalitare de stânga.

Acest tratatament preferenţial acordat totalitarismului de stânga îmbracă în prezent două forme. În Est, el este promovat de cele mai retrograde ele­mente ale societăţii, de foşti no­men­cla­turişti şi intelectuali aserviţi regimurilor comuniste, preocupaţi fie cu negarea, fie cu justificarea terorii, crimelor şi re­pre­si­unii comuniste. În opinia acestor oameni, comunismul nu a fost un sistem atât de catastrofal pe cât se spune, eventualele derapaje pe care aceste persoane le admit sunt mai mult decât compensate, în opi­nia lor, de realizările economice, sociale, tehnologice, militare sau politice obţinute în această perioadă de ţările „lumii a doua“. În Vest, inclusiv printre generaţiile tinere din multe foste ţări comuniste din Europa, tratamentul preferenţial acordat comunismului este promovat de in­te­lec­tuali, formatori de opinie şi politicieni de stânga care sunt încă seduşi de bunele sale intenţii. Cu excepţia câtorva ne­ga­ţionişti integrali ai crimelor co­munis­mu­lui, această impresie net favorabilă asupra comunismului în rândul intelectualilor şi stângii din Vest, în raport cu tota­li­ta­ris­mele de dreapta, este conservată prin res­pingerea ad-hoc şi mai mult emoţională a oricăror elemente de cauzalitate între „bu­nele intenţii“ ale programului egalitarist şi ateist de reconstrucţie radicală a omului şi a societăţii, pe de o parte, şi mijloacele prin care acesta a fost pus în practică, pe de altă parte: abolirea proprietăţii private şi socializarea economiei, eliminarea fizică a oponenţilor şi abolirea pluralismului, în­regimentarea individului, represiunea şi controlul pe scară industrială a oricărui as­pect al societăţii. Cu alte cuvinte, în opi­nia intelectualului occidental de stânga obişnuit, comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată.

Din nefericire, legătura dintre „bunele in­tenţii“ socialist-comuniste şi represiunea sistematică extraordinară din regimurile comuniste nu este una pur incidentală, conjuncturală sau evitabilă. Necesitatea abo­lirii pluralismului şi instituirii unei dictaturi de clasă sau de partid pentru a pune în practică programul socialist a fost recunoscută explicit ca un element central şi inextricabil al doctrinei de toţi marii teoreticieni socialişti, de la „utopistul“ Saint-Simon, „ştiinţificul“ Marx, „voluntaristul“ Le­nin, „au­to­no­mis­tul“ An­tonio Negri, teoreticianul grupării teroriste italiene Brigăzile Roşii, din anii 1970, sau psi­ho­mar­xis­tul Slavoj Žižek. În cadrul gândirii de extremă stân­ga, crimele în masă şi represiunea ge­ne­rală nu pot fi disociate de bunele intenţii naive privind libertatea şi prosperitatea egală a tuturor. Ca o dovadă imediată a acestui lucru stă observaţia că, deşi toate partidele şi grupările de stânga din Europa şi din lume au avut la un moment dat un program radical de tip mai mult sau mai puţin marxist, acolo unde liderii politici de stânga s-au dezis de mijloace violente şi non-liberal-democratice, pentru a-l im­plementa, ele nu au putut instaura un re­gim comunist şi au fost, în cele din urmă, nevoite chiar să abandoneze dezideratul instaurării unei „societăţi noi“, ega­li­ta­riste, exclusiv seculare, fără proprietate privată şi relaţii capitaliste (vezi cazul la­buriştilor britanici, al social-democraţilor germani, cei suedezi ş.a.m.d.).

Comparaţia favorabilă a totalitarismelor de extremă stângă cu regimurile totalitare (de altfel, destul de variate) de extremă dreaptă reprezintă un alt capitol plin de enorme mistificări vinovate din vulgata stângii, care sunt încă intens promovate astăzi chiar şi de instituţii şi de persoane relativ echilibrate. Deşi, din timpul celui de-al doilea război mondial şi până azi, nazismul şi fascismul au ajuns antonime pentru socialism şi comunism, în re­ali­tate, cele două curente totalitare aşa-zis de dreapta sunt fraţii gemeni ai so­cia­lis­mului şi comunismului. Atât mişcarea fas­cistă, cât şi cea naţional-socialistă au fost la origine facţiuni cu acte în regulă ale mişcării socialiste din Italia, respectiv Ger­mania. Ideile şi programul acestor aşa-zi­se mişcări de extremă dreaptă nu se de­o­sebeau iniţial cu nimic de ideile şi pro­gra­mul aşa-ziselor mişcări de extremă stân­gă. Ele au devenit mişcări radicale auto­nome abia în momentul în care au respins internaţionalismul militant declarativ, la fraternité, din programul mişcărilor ra­di­cale de stânga din care făceau parte, ca ur­mare a conflictului apărut în interiorul In­ternaţionalei Socialiste cu privire la ati­tu­dinea care trebuie adoptată de mişcarea mun­citorească mondială legată de de­clan­şarea primul război mondial, acel ma­re război civil european, şi au formulat apoi un program socialist naţional.

După ruptura dintre in­ter­na­ţio­nalişti şi naţionalişti în sânul mişcării socialiste, „de­via­ţio­niştii de dreapta“ au fost obli­gaţi să formeze alianţe ideo­logice cu mişcări tradiţionaliste şi na­ţio­naliste şi să îşi adapteze programul şi discursul în acest sens, în timp ce grosul mişcării socialiste a continuat linia mai mult sau mai puţin internaţionalistă a stân­gii tradiţionale. Din această fuziune dintre socialism şi grupări revendicative tradiţionale şi naţionaliste au luat naştere aşa-numitele mişcări de extremă dreapta în toată Europa. Ca urmare, nu este un accident faptul că, din punct de vedere strategic, regimurile totalitare de extremă dreaptă s-au caracterizat prin exact ace­leaşi forme de represiune care se regăsesc şi în regimurile totalitare de extremă stângă, în timp ce, din punct de vedere tactic, diferenţele în privinţa modului în care s-a socializat economia sau ca­te­go­riile generale de indivizi transformate în ţapi ispăşitori şi condamnate la dispariţie diferă de la un caz la altul numai ca ur­mare a alianţelor ideologice distincte care au alcătuit baza de putere a celor două ti­puri de totalitarisme. Cu toate acestea, de­şi regimurile totalitare de extremă dreap­tă se disting prin intensitatea fixaţiilor xenofobe şi antisemite transformate în ac­te de represiune sistematică a unor gru­puri etnice, iar regimurile totalitare de extremă stângă prin intensitatea fixaţiilor de clasă şi religie transformate în acte de represiuni sistematică a unor grupuri so­ciale, în ambele cazuri au existat acte de represiune sistematică deopotrivă îm­po­triva unor grupuri etnice şi a unor grupuri sociale. Mai mult, în cazul regimurilor comuniste, de pildă, începând cu epoca lui Stalin şi mai ales în cursul celui de-al doilea război mondial, are loc chiar o fu­ziune între marxismul leninist şi na­ţio­na­lismul şovin rus cu elemente xenofobe şi antisemite, iar acest tip de naţional-co­munism va fi adoptat, după moartea lui Stalin, cu o intensitate variabilă, de Chi­na, Coreea de Nord, Cambodgia, Vietnam şi toate regimurile comuniste din ţările Europei de Est. În Uniunea Sovietică şi ţările comuniste din Europa Centrală şi de Est, comunitatea evreiască şi alte mi­no­ri­tăţi etnice devin victime discriminate ale acestui naţional-comunism, care – în Si­beria sau Caucaz, de pildă – s-a soldat chiar cu genocide împotriva unor popoare puţin cunoscute.

Simpatia intelectualilor occidentali pentru „bunele intenţii“ de­cla­rate ale extremismului socialist de stânga nu este singurul motiv pentru care ideologia totalitară comunistă beneficiază astăzi de catedre universitare, institute de cercetare, for­ma­ţiuni politice şi o mare respectabilitate pu­blică, în timp ce chiar şi o lectură aca­demică onestă şi cu toate caveaturile de rigoare a unor mari intelectuali asociaţi, fie mai mult, fie mai puţin, tota­li­ta­ris­mului de extremă dreaptă (precum ju­ristul german Carl Schmitt, filosoful ita­lian Giovanni Gentile, romancierul francez Louis-Ferdinand Céline sau filosoful ro­mân Nae Ionescu ş.a.m.d.) este de-ajuns să-l transforme pe cel care se încumetă la o atare investigaţie într-o ţintă a opro­briului public, victima unor suspiciuni şi acuzaţii prea adesea incredibil de ig­no­rante şi de mistificatoare. Istoria este scrisă de învingători, spune un aforism celebru, iar, în ceea ce priveşte istoria to­talitarismelor din sângerosul secol XX, ea a fost scrisă preponderent de stânga in­te­lectuală. Din acest motiv, rădăcinile co­mune ale mişcărilor totalitare de extremă stângă şi de extremă dreaptă au fost uitate sau ocultate; colaborarea dintre Uniunea Sovietică şi Puterile Axei din ajunul celui de-al doilea război mondial, prin care au împărţit Europa Centrală şi de Est şi au declanşat marea conflagraţie pe bătrânul continent, a rămas doar o notă în analele istoriei; în sfârşit, după al doilea război mondial, reevaluarea totalitarismului co­munist pe fondul Războiul Rece dintre aliaţii de mai înainte – URSS şi sateliţii săi, respectiv democraţiile occidentale, cu precădere cele anglo-saxone – a venit prea târziu şi s-a făcut de o manieră am­biguă, ca urmare a popularităţii mişcărilor socialiste din Occident şi întreaga lume până în anii 1980 şi, mai apoi, ca urmare a consacrării democratice a discursului postmodern al Noii Stângi. Vae victis! //