Despre lustraţie ca principiu

Domnul Andrei Cornea se înşală, chiar şi în al 25-lea ceas, cu privire la justeţea şi natura lustraţiei ca principiu, oricât de eronată ar fi punerea sa în practică într-un moment anume.

În revista 22 (nr. 10, 6 martie 2012), domnul Andrei Cornea, după ce rezumă defectele fatale şi diversiunile uriaşe de la baza prea târziu adoptatei Legi a lustraţiei, reafirmă o veche poziţie de principiu a domniei sale, cum că, în genere, lustrarea sau interzicerea ocupării de funcţii politice, pentru indivizii care au servit ca oficiali cu puteri de decizie-cheie regimul criminal comunist, ar fi incompatibilă cu filosofia umanistă care stă la baza regimurilor liberal-democratice, o poziţie pe care o consider falsă şi rezultatul unei confuzii, ba chiar al unei neînţelegeri a gândirii politice liberal-democratice.

Domnul Andrei Cornea îşi fundamentează critica la adresa principiului lustraţiei prin extrapolarea brută a unei idei fundamentale, şi corecte de altfel, care stă la baza umanismului liberal, şi anume ideea că responsabilitatea nu poate fi decât individuală, din sfera morală şi juridică, care îi este proprie, în sfera politică, şi încă într-un domeniu foarte special al acesteia, cel al tranziţiei de la un regim politic criminal şi condamnat ca atare la unul liberal-democratic. Afirmând că „un om nu trebuie să răspundă decât pentru faptele săvârşite de el însuşi, iar o judecată globală, care îl priveşte ca pe un simplu element al unui grup, ca pe un membru şi atât, este, orice s-ar spune, nu numai nedemocratică, dar şi destul de departe de cea mai bună tradiţie a filosofiei umanismului european“, domnul Andrei Cornea nu afirmă nimic despre drepturile sau responsabilitatea politică ca atare, ci nu face decât să confunde drepturile şi libertăţile naturale ale individului ca individ cu drepturile – sau, mai exact, prerogativele – cetăţeneşti sau civile ale individului în calitatea sa de subiect politic sau de cetăţean.

Căci, să ne amintim, în filosofia politică liberală, aşa cum a fost ea articulată de la John Locke şi până la Benjamin Constant, de pildă, există o distincţie între drepturi naturale şi inalienabile (la viaţă, libertate de asociere, proprietate, o judecată imparţială etc.) şi drepturi civice sau civile. Cele dintâi aparţin fiecărui individ uman în virtutea calităţii sale de individ uman şi sunt imprescriptibile, în timp ce cele din urmă nu sunt decât nişte prerogative politice, nişte instrumente pozitive instituite pentru ca indivizii să aibă pârghii efective pentru a-şi proteja drepturile naturale de eventuale abuzuri în sânul comunităţii politice. Ele nu sunt universale şi imprescriptibile, putând lua o varietate de forme, în funcţie de regimul de reprezentare (de la un veto bazat pe invocarea unei Carte sau pe baza unei tradiţii neelectorale a tribunului poporului, în regimurile protoliberale nedemocratice, şi până la vot şi candidaturi electorale, fie într-o manieră condiţională, în regimurile liberale burgheze cu vot cenzitar, fie într-o manieră necondiţională, în regimurile liberal-democratice de masă). Chiar şi în regimul liberal-democratic actual, din România şi de aiurea, drepturile civile sau pârghiile de control ale puterii deţinute de cetăţean sunt adesea restricţionate, suspendate sau prescrise într-o serie întreagă de cazuri (indivizi condamnaţi penal, invocarea unei stări excepţionale de urgenţă etc.), fără ca acest lucru să însemne că drepturile naturale ale individului sunt restrânse, suspendate sau prescrise (condamnatul penal care nu mai are dreptul să voteze, să fie ales sau să candideze continuă să beneficieze de dreptul la viaţă, libertate personală, în limita exercitării pedepsei pronunţate la o judecată imparţială etc.).

Din acest motiv, lustraţia ca principiu nu este antiliberală ori antidemocratică. Ea nu încalcă niciun drept natural sau inalienabil al individului. Cei lustraţi vor continua să beneficieze, ca indivizi, de dreptul la viaţă, libertate de asociere şi proprietate. Ei vor pierde însă o parte din drepturile civile, adică o parte din puterile de participare deţinute în calitate de cetăţeni-suverani asupra comunităţii politice, şi anume dreptul de a candida şi de a fi aleşi la funcţii politice.

În fapt, lustraţia reprezintă un instrument special de punere în practică a responsabilităţii politice în condiţii excepţionale. Deşi a fost teoretizat explicit abia odată cu procesul de denazificare care a avut loc în Germania şi, încă mai pregant, odată cu procesul de decomunizare care a avut loc în fostele ţări satelit ale Uniunii Sovietice din Europa Centrală şi de Est, acest instrument a fost mai mult sau mai puţin operativ de o manieră implicită în toate (sau aproape toate) tranziţiile de la un regim politic represiv sau considerat insuficient de liberal la un regim politic liberal sau considerat mai liberal, avându-şi rădăcinile, într-un sens, în practica democraţiei directe ateniene de a ostraciza sau exclude din cetate anumiţi membri consideraţi periculoşi pentru stabilitatea sau libertatea cetăţii. Astfel, în cazul Revoluţiei Franceze, de pildă, Starea a Treia, când a instituit naţiunea, a exclus în mod corporativ de la exercitarea puterii politice Starea Întâi, aristocraţia, şi – încă mai categoric – Starea a Doua, clerul. În cazul trecerii de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza la domnia lui Carol I, ca să luăm un alt exemplu sensibil diferit şi familiar românilor, cel dintâi a fost practic ostracizat şi forţat să plece în exil după lovitura de stat a „monstruoasei coaliţii“ şi aducerea pe tron a principelui de Hohenzollern-Sigmaringen, o practică curentă chiar şi azi în multe cazuri de tranziţii dinastice sau de tranziţii de la o formă monarhică la una republicană (a se vedea Italia, unde descendenţii familiei regale de Savoia au obţinut abia acum câţiva ani dreptul de a reintra în ţară, ca urmare a legislaţiei europene privind libera circulaţie în UE) ori de la un regim republican la altul (a se vedea tot felul de exemple în ţări latino-americane, asiatice sau africane în curs de democratizare).

Aşadar, lustraţia nu se pronunţă asupra drepturilor naturale ale individului, ca urmare, ea nu le încalcă şi nu se substituie şi nu intră în conflict cu un proces în care fiecare individ este judecat şi, eventual, condamnat în mod individual pentru încălcarea drepturilor naturale ale unui alt individ. În Germania, de pildă, procesele de la Nürnberg împotriva oficialilor nazişti acuzaţi de crime împotriva umanităţii nu s-au substituit procesului de denazificare, care, într-o formă imperfectă şi fără o lege explicită a lustraţiei, a continuat decenii la rând. Lustraţia este un principiu liberal în măsura în care ea operaţionalizează şi pune în practică responsabilitatea politică implicită sau explicită a liderilor politici în acele condiţii excepţionale, surprinse îndeobşte prin termeni academici ca politica sau justiţia tranziţiei (transitional justice), în care mecanismele liberal-democratice obişnuite de tragere la răspundere a liderilor politici, precum cenzura constituţională sau votul, nu sunt disponibile, pur şi simplu nu există!

Legea lustraţiei recent adoptată de Parlamentul României este o mascaradă politică şi electorală, care nu lustrează pe nimeni, decât un inamic politic al marilor corupţi, fostul ministru Monica Macovei, cea care a şi introdus-o în mod onest pe ordinea de zi a Legislativului, în calitatea sa de procuror în ultimii ani ai regimului comunist, ba chiar consacră impunitatea şi iresponsabilitatea lui Ion Iliescu şi a celorlalţi aparatcici ai nefastului regim comunist românesc, însă domnul Andrei Cornea se înşală, chiar şi în al 25-lea ceas, cu privire la justeţea şi natura lustraţiei ca principiu, oricât de eronată ar fi punerea sa în practică într-un moment anume.