De același autor
La mijlocul lunii septembrie am făcut o excursie de în Irlanda. Iată câteva dintre observaţiile mele despre Dublinul agitat, limba gaelică, ruralul idilic şi românii aflaţi la muncă în Irlanda.
Recunosc, de multe ori mi-a fost jenă când diverşi amici sau chiar producători televizuali, observând că am publicat şi o carte despre Irlanda, mă întrebau: „aţi fost acolo, nu?“. Căci se presupune că dacă scrii despre istoria unei ţări ai şi vizitat-o, ai fost acolo, ai simţit-o şi live, nu numai livresc (diferența este ca între a cunoaște femeile din cărți și a le cunoaște în realitate). În schimb, eu eram silit să neg (onestitatea mea intelectuală mă obliga, pentru că datul mare este al doilea sport naţional după oina geto-dacică). Nu, încă nu am fost acolo. E adevărat, acel încă era plasat strategic. Neavând un aranjament dinainte stabilit, neavând oferte de lucru şi nici măcar schimburi de experienţă, săptămâna trecută am fost un simplu turist plecat în întâmpinarea chemării de a studia de aproape Irlanda.
Patronul curios al unui pub de cartier
Contactele mele cu irlandezii, în cele cinci zile ale excursiei, nu au fost foarte profunde. Nu i-am cunoscut în intimitatea lor, dar, cu toate acestea, am întâlnit câteva persoane foarte interesante. În afara unui mic grup de irlandezi care se întorcea acasă şi care mi-au fost colegi de cursă aviatică, din Bucureşti - şi care s-au distrat copios, făcând glume unul pe seama celuilalt de parcă ar fi avut 10 ani şi ar fi ieşit în curtea şcolii generale (vârsta lor fiind de peste 50 de ani) -, prima figură autentică peste care am dat a fost chiar proprietarul guesthouse-ului (casei de oaspeţi) unde m-am cazat prin celebrul site booking.com. Hotelurile din Dublin sunt foarte scumpe, însă pensiunea lui Padraig, The Shipwright, situată cam la vreo doi kilometri de centrul oraşului, era perfectă şi se adapta de minune scopurilor mele.
Studiul pe Internet al întregii aventuri dublineze (curse de autobuz şi de tren, preţul biletelor, situarea muzeelor, trasee etc.) s-a dovedit foarte util, chiar dacă el nu are cum să rezolve toate situaţiile pe care le poţi întâlni. După un sfert de oră de bâjbâieli, am găsit locul căutat. Intrând în pub-ul de cartier (care avea la etaj mai multe camere bine utilate şi mobilate), câţiva irlandezi în vârstă s-au uitat cu mare curiozitate la mine, neînţelegând ce caută o faţă nouă şi ciudată, purtând o geantă mare albastră, în localul lor într-o tihnită după-masă de luni, numai bună pentru patru-cinci pint-uri de Guinness şi poate o cursă de câini. M-au îndreptat către o altă cameră, unde s-ar fi aflat proprietarul care ar fi putut să mă lămurească în legătură cu problema mea: cazarea. La tejghea se afla un bărbat cu părul alb, cam pe la 60 de ani, cu ochi verzi, care s-a uitat neîncrezător în registru pentru a vedea dacă avea sau nu rezervată vreo cameră unui om cu un nume atât de lung şi ciudat. Negăsind nimic, m-am enervat şi i-am explicat faptul că nu mi se răspunsese la e-mail-urile pe care le trimisesem cu o săptămână înainte, prin care rugam să mi se confirme rezervarea, nu de alta, dar ar fi fost neplăcut să zbor 2.000 de kilometri şi să nu am unde dormi. „Nici o problemă, găsim noi, îl chem pe Orlando“, m-a liniştit irlandezul. Până să vină angajatul său spaniol, am început să ne avântăm cu mult entuziasm în tărâmul lingvistic. Padraig dorea neapărat să ştie cum se scrie şi pronunţă în limba română bună ziua, bună seara. O curiozitate destul de greu de satisfăcut, având în vedere particularităţile limbii române, pe care un anglofon nu le poate desluşi nici în zece ani, dacă ar vrea. În timp ce Padraig mă agasa cu chestiuni atât de exotice („dar bună dimineaţa cum se zice?“), pe mine mă frământa situaţia cazării. În plus, eram şi obosit după trei ore şi jumătate de zbor cu avionul şi alte două petrecute tăind frunze la câini prin provincialul aeroport Otopeni. Mai îmi era şi sete, iar dozele de bere depozitate la rece în cutiile frigorifice îmi făceau cu ochiul rău de tot. Văzându-l pe Orlando, un tip pe la 40 de ani, cu barbă de trei zile şi codiţă la spate, irlandezul meu a început să-l burzuluiască, certându-l în legătură cu e-mail-urile. De fapt, spaniolul nu se obosise să-mi răspundă, însă eram trecut cu prenumele Darie. „Dar Consta... ce înseamnă?“, m-a întrebat Padraig. „Păi, este numele meu de familie, Darie şi Codruţ sunt prenume, cum pe tine te cheamă Patrick.“ „Nu, Padraig“, m-a corectat el (formula în limba irlandeză a lui Patrick).
Din una în alta, dacă doi necunoscuţi nu ajung la fotbal sau femei, cu siguranţă ajung să discute politică. Deci despre ruşi, Ucraina. „Dar vorbești rusa, nu-i așa?“, a vrut el să știe. Nu a înțeles prea bine de ce nu am învățat rusa. „Nu, în România se predau doar engleza şi franceza“, l-am pus eu la punct. „Dar, totuşi, acolo trăiesc ruşi“, m-a provocat Padraig. „Da, dar şi acolo trăiau ucraineni, numai că Stalin i-a înfometat până la moarte, aşa cum şi voi aţi fost în 1845“, i-am replicat, prompt. Nu aveam de gând să mă las doborât din prima de gazda mea. „În plus, şi în America sunt vreo alte 20 de milioane de irlandezi şi voi nu vă apucaţi să revendicați Bostonul, de exemplu.“ „Ei, uite că pe asta n-o ştiam, a recunoscut irlandezul. Cât priveşte Bostonul, dă-l naibii, este în faliment, ce să facem cu el? Ştii ce, şi noi am avut un fel de Stalin şi Hitler, bine, la scară mult mai mică, se numea de Valera. A făcut mult rău, a ajuns şi preşedinte. A distrus şi limba gaelică făcând-o obligatorie, limbă de stat. Toată lumea a început s-o urască, iar cei care vorbeau doar gaelica trăiau în ţinuturile din vest, sărace. Pe care de Valera tot sărace le-a păstrat, aşa că ăştia au fost nevoiţi să plece, să-şi caute de lucru. Aşa că uite cum a făcut praf limba asta. Ştii, eu vorbesc irlandeza, m-a asigurat el. Bine, nu aia din Gaeltacht, dar o pot vorbi. Din toate chinurile lui de Valera ştii ce a rămas? Doar plăcuţele astea de peste tot, le-ai văzut, cred.“ Evident că remarcasem plăcuțele bilingve - din când în când, de-a lungul întregului sejur, mă opream, îmi deschideam „carneţelul meu de teren“ pentru a consemna exoticele denumiri. Le-am explicat cu mândrie cam singurul lucru cu care te poţi lăuda prin Vest: cum-necum, limba noastră face parte din familia limbilor latine. Asta este o chestie pe care nu ne-o poate lua nimeni, chiar dacă nu ştiu în ce mare măsură ni se datorează nouă, românilor din 2014. Mai degrabă deloc. „Da, dar parcă aveţi multe cuvinte slave“, îmi dă replica Padraig. „Păi şi portughezii au cuvinte arabe şi, de altfel, împărţim cu portugheza destule sunete guturale, imposibil de reprodus în engleză.“ În pub se afla şi un televizor fixat pe Sky News, post care de-a lungul întregii săptămâni s-a axat obsesiv şi pe bună dreptate asupra referendumului din Scoţia privind independenţa. „Uite, îmi făcu un semn, şi Union Jack se duce la naiba, cică ultimul sondaj de opinie arată că 52% din scoţieni vor independenţa. Sper să nu facă totuşi aceleaşi greşeli pe care le-am făcut noi la început.“ Şi s-a uitat cu ochii lui verzi fix către mine. „Simpatic că s-au trezit şi ăştia să-şi dorească independenţa acum, când o duc atât de bine, ca şi cum ăia din Nordul nostru nu ar fi şi scoţieni. Ştii cât de tare au tras de uniunea lor blestemată cu Anglia... Şi acum verişorii lor de peste strâmtoare vor s-o uşchească. Cam târziu. Cred că sunt ofticați că suntem singura naţiune celtică independentă. Nu suportă chestia asta. Zgârciţii ăia... Știi cum se va numi Great Britain după ce pleacă ăștia? Little Britain, he he he...“
|
Memorialul Marei Foamete (cheiul râului Liffey, Dublin) |
Dublin: vechi şi nou
Irlandezii nu par a avea cine ştie ce mari griji. S-au împrumutat masiv (90 de miliarde de euro la o populaţie de cam 4,5 milioane de locuitori), atât de la FMI, cât şi de la Banca Mondială şi de la Comisia Europeană, dar vârful crizei a trecut, ca şi tăierile bugetare care au avut loc anii trecuţi, iar deciziile luate de Guvernul Fine Gael şi aliaţii săi din Dail (Camera Inferioară) se pare că au redresat corabia care risca să ia serios apă. În trimestrul I al anului 2014 s-a constatat o creştere economică cu 2,4% mai mare faţă de acelaşi trimestru al anului trecut. Este drept, clădirile noi care au împânzit Dublinul, toate construite futuristic, par a fi ridicate înaintea crizei. Nu mă aşteptam să descopăr atât de multe edificii recente într-un oraş care nu a fost deloc afectat de mania demolatoare a unui regim comunist. În plus, aceste clădiri au fost ridicate în părţi centrale ale capitalei Irlandei, nu neapărat la periferie. S-a şi dărâmat din vechiul Dublin al lui Joyce. Mă gândeam, plimbându-mă pe cheiul râului Liffey, că poate aceasta are şi o explicaţie inconştientă, fiind vorba de o răzbunare arhitecturală a Irlandei independente faţă de un Dublin care a fost timp de şapte secole supus influenţei britanice şi unde cele mai remarcabile clădiri au fost construite de englezi (The Custom House, Leinster House, The Four Courts, Trinity College etc.).
Guturala limbă gaelică
Din această perspectivă, a identităţii naţionale, remarcabilă este şi încăpăţânarea de a menţine (măcar teoretic şi constituţional) statutul limbii irlandeze. Pentru toată lumea este evident că încercările de resuscitare a limbii, iniţiate în anii 1930-’50 de succesivele guvernări Fianna Fail, sub autoritatea de necontestat a lui Éamon de Valera, au eşuat. Au rămas plăcuţele şi orice alt însemn oficial, care sunt inscripţionate în ambele limbi, bun prilej pentru mine de a observa măcar grafic diferenţele majore între engleză şi gaelică (celălalt nume al irlandezei). În anumite momente am descoperit că unele cuvinte irlandeze au fost preluate din latină (zilele săptămânii, de exemplu), aceasta explicându-se prin utilizarea limbii latine de către Biserica Romano-Catolică. Până acum câţiva ani, fiecare angajat al serviciilor publice (fie că era vorba de Garda Siochana – poliţia sud-irlandeză –, administraţia, armata etc.) era obligat prin lege să dea un test de limbă irlandeză dacă dorea să acceadă la acea poziţie publică.
Spre finalul şederii mele în Dublin am descoperit o tactică simpatică şi eficientă de a-i face pe irlandezi să vorbească limba engleză-engleză, şi nu engleza-irlandeză: cu aparatul de fotografiat într-o mână şi cu o harta împăturită a Dublinului, le puteam adresa orice întrebare cu speranţa că nu voi fi nevoit să ascult torentul de cuvinte doar pentru a le solicita să repete ce au zis cu un „Pardon?“. Dacă nu aş fi cunoscut limba engleză, mi-aş fi recunoscut limitele, m-aş fi dat bătut. Evident, după câteva săptămâni sau luni, ajungi să-i înţelegi şi, poate, să vorbeşti limba engleză în felul lor.
Auzindu-i sonorităţile guturale, mi-am dat seama că pentru un anglofon este absolut imposibil să o înveţe la maturitate. Ori o faci la şcoală, de mic, ori deloc. Un sistem educaţional numai în irlandeză a ajuns să pătrundă şi în zonele strict anglofone (cum era şi Dublinul) şi, se pare, ar fi în dezvoltare. O altă presupunere personală: accentul gutural, felul în care mitraliază şi deformează limba engleză tind să cred că provine din limba irlandeză, migrând dinspre aceasta către engleză. Irlandeza nu (prea) o mai vorbesc, dar accentul ei a rămas. Din ce am înţeles, există ore suplimentare la care elevii se pot înscrie, iar cunoaşterea limbii le poate aduce punctaj suplimentar la forma lor de bacalaureat. Sistemul educaţional irlandez are un buget de 8,8 miliarde de euro pentru anul 2014. La mijlocul lui septembrie, copiii erau deja pe la şcoli chiar şi în sate îndepărtate de pe coasta de vest, în apropierea Atlanticului, în mijlocul pajiştilor incredibil de verzi, unde iarba grasă seamănă cu cea de pe culmile muntoase din România. Unul dintre motivele pentru care agricultorii irlandezi s-au axat dintotdeauna aproape pe creşterea animalelor, mai ales în condiţiile generoaselor subvenţii agricole pentru păşuni - by the way, noul comisar pentru Agricultură din Comisia lui Juncker este irlandez! - pe care le primesc fermierii irlandezi nu de ieri, ci din 1973.
O călătorie în Irlanda rurală
Excursia de o zi către Stâncile Moher (County Clare), aflate pe coasta atlantică a Irlandei, în apropierea zonelor unde se mai vorbeşte curent şi ca primă limbă gaelica, mi-a arătat o altă faţă a Irlandei, cea rurală, calmă, prosperă (minunatele lor case), idilică aproape, atât de diferită faţă de cea a agitatului şi plinului de viaţă Dublin. Din când în când, în goana autocarului puteam remarca şi vechile ferme, unele dintre ele rămase doar la structura de piatră, care probabil erau în picioare şi în timpul Marii Foamete (1845-’50) care a făcut ravagii în insulă (aproximativ 1,5 milioane de morţi de foame şi boli şi tot cam atâţia plecaţi sau morţi în calele vaselor care trebuiau să-i ducă în Lumea Nouă sau Australia, sau chiar în Scoţia şi Anglia) şi care continuă să-i bântuie pe irlandezi. Populația ambelor jurisdicţii (nord şi sud) nu a ajuns nici acum la cifra de opt milioane de oameni de dinaintea foametei. Păşunile sunt divizate în loturi care, la rândul lor, sunt separate prin ziduri de piatră nefasonată, căci zona este săracă în pământuri fertile (după strângerea şurubului de către Cromwell, aveai de ales: to hell or to Connaught, tocmai pentru că solul regiunii nu este propice culturilor şi aveai toate şansele să mori de foame), dar bogată în piatră, care a fost cărată din apropierea coastei Atlanticului în interior. În aceste ţarcuri mari, animalele sunt lăsate singure, să pască. Probabil că are loc şi o rotaţie a lor. Ploaia frecventă dinspre Ocean menţine pajiştile mereu verzi.
|
O’Brien’s Tower, construit în 1835 pe Stâncile Moher, pe coasta Atlanticului |
Urme ale dominaţiei engleze se văd peste tot în mediul rural irlandez. Este aproape imposibil să mergi pe şosea zece minute fără să vezi un vechi castel sau măcar o fortăreaţă, toate ridicate pe înălţimi care trebuiau să le asigure o vizibilitate mare şi o poziţie care să le confere asediaţilor un avantaj tactic. Aceste fortificaţii se numesc în limbajul local the keep. Termenul provine din verbul englez to keep (a păstra) şi desemnează foarte exact scopul iniţial pentru care au fost ridicate de către englezi. În secolul al XVII-lea deja pământul Irlandei era împărţit fie nobililor englezi, fie coloniştilor sau militarilor care-l urmaseră pe Cromwell în campania lui sângeroasă de pacificare a veşnicilor rebeli. Cromwell era adeptul măsurilor dure şi, în plus, nici nu mai avea bani pentru a-şi plăti armata. Aşa că le-a dat pământul învinşilor. Această clasă, The Ascendancy, pentru a se proteja de frecventele rebeliuni ale autohtonilor, prea puţin fericiţi, a ridicat aceste castele sau mici cetăţi din piatră unde se putea refugia rapid. Cele mai însemnate castele se pot vizita, dar multe par a nu fi deloc în circuitul turistic. Un fel de cazemate albaneze.
Prezenţe româneşti
Ştiam că mulţi români sunt plecați să muncească în Irlanda. Şi nu aveam cum să nu dau peste urme ale acestei prezenţe mioritice în Insula de Smarald. Lăsând la o parte faptul că, în avionul cu care am plecat din Otopeni, cel puţin trei sferturi dintre pasageri erau autohtoni şi doar un sfert irlandezi, primul contact cu aceşti oameni muncitori, în marea lor majoritate, l-am avut chiar a doua zi, când am vizitat celebra Kilmainham Gaol, închisoarea ridicată de britanici pe la începutul secolului al XIX-lea, ultimul răcnet în materie (se pare că şi în acest domeniu britancii au fost printre primii). Fiind nevoit să aştept 20 de minute până când începea turul ghidat de un istoric profesionist, am urcat la bufet pentru a bea o cafea şi a mânca ceva. Două tinere românce serveau şi, fără să vreau, am fost martorul incomod al problemelor lor intim existenţiale. „Cum să tai, fato, pepenele pe stradă?“, iar mai departe, fără să-şi dea seama de existenţa unui spion (doar nu era să mă duc la ele şi să le declar ritos că sunt român şi că le înţeleg graiul), au atins punctul esenţial: „trei, trei m-am îngrăşat de când am venit... uite ce fălcuţe ai, ştii ce mă enervează când lumea îmi zice aşa“. Discuţia a continuat, învârtindu-se în jurul numărului de calorii. Vechile probleme feminine, în locul unde martirii cauzei Irlandei au fost executaţi de englezi în 1916. Însă am fost plăcut surpins să descopăr şi un cuplu în vârstă, studiind şi fotografiind muzeul din interiorul Trinity College, la fel cum făceau alte sute de pensionari americani, germani sau australieni şi care păreau cu adevărat impresionaţi de cele doar 200.000 de cărţi din The Long Room.
În seara de 13 septembrie, pe la ora 18, centrul de distracţie al Dublinului gravitează în jurul zonei The Temple Bar (numită astfel după un vechi pub), unde sunt situate nenumărate cârciumi şi, mai puţin, restaurante, diverse magazine, mai ales de suveniruri simpatice (de unde am şi cumpărat un tricou verde cu mesajul clar „Even if I’m not Irish I can drink as one“). După-masă deja lumea este bine încălzită de două-trei pint-uri de Guinness sau Murphey’s, fapt ce-mi aduce aminte de o glumă reprodusă de istoricul şi ziaristul Tim Pat Coogan în cartea sa Wherever Green is Worn - The Story of the Irish Diaspora. Autorul remarcă moderaţia din timpul unei campanii electorale care avea loc în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă. O moderaţie care-i era greu de înţeles şi care se extindea şi la un alt vechi obicei al irlandezilor: băutul berii Guinness. În timpul unei serate oferite de consulul onorific al Irlandei, Rodney Walshe, cineva se mira observând cum gazda consumă de-a lungul a şase ore şase halbe de Guinness. „În Irlanda, observă maliţios autorul, cineva ar fi băut şase halbe de bere [pints] doar pentru a se încălzi, înaintea începerii petrecerii unde ar fi avut loc adevărata băută!“ În acest contex aglomerat, văd în faţa mea un bărbat durduliu, făcând parte din minoritatea roma, cu o pancartă în mână, pe care se făcea reclamă unui pub, pesemne, şi care, disperat, urla către un complice, încercând să acopere muzica de fundal de pe stradă: „Stai băăăăăă acolo, nu pleca de la masă!“. Am trecut, dar am presupus că cel care încă nu cunoştea sistemul, poate fiind nou în branşă, ţinea ocupată o masă de câteva ore, când încă nu era aglomerat, în aşteptarea unor turişti americani sau australieni, cu dare de mână, în căutarea unui loc bun, aproape de muzica de pe stradă, şi în schimbul căruia ar fi plătit un mizilic de 10-15 euro.
Pentru a face să treacă timpul în aeroportul din Dublin, la 2 noaptea, m-am amuzat ascultând fără să vreau discuţia semidoctă şi foarte profesională între doi şoferi-camionagii români eşuaţi (sau nu?) pe ţărmurile Irlandei. Unul dintre ei nu era mulţumit de condiţiile de la firma care-l angajase („sunt vreo doi-trei şefi şi mă tot frecau la melodie, unu mă trimitea într-un loc, mă suna altul şi mă întreba ce caut acolo“) şi pleca acasă („au venit alţi români, mai ales moldoveni, şi au stricat piaţa, dacă iniţial se lua 2.200, acum ăştia noii sparg piaţa cu 1.500 de euro“), în timp ce celălalt, plesnind de sănătate şi prosperitate, în drum spre Alicante, unde îşi cumpărase o casă dărăpănată, sublinia cât câştigă el pe lună (2.500 de euro), dar şi faptul că firma irlandeză era mulţumită de el şi, pentru a nu-l pierde concurenţei, i-a mărit salariul cu 10%. În ultimele patru luni făcuse vreo 10.000 de euro. Camionagiul de succes nu înţelegea de ce camionagiul nemulţumit şi care-şi dăduse demisia pleca din Irlanda. „Da’ de ce nu te duci la o altă firmă, dacă aia nu-ţi place?“ Celălalt tot îi dădea că nu-i place Irlanda şi basta. „Dar de ce nu-ţi place Irlanda, sunt cei mai prietenoşi din Europa, ai bani, femei gârlă, mâncare bună.“
În avion, la întoarcere, un conaţional bun vorbitor al limbii engleze (probabil muncea sau studia în Irlanda) încerca să explice unui cuplu de pensionari irlandezi cam ce ar putea să viziteze în Bucureşti. Mă gândeam la irelevența subiectului. Cum ţi se poate părea Casa Poporului, după ce tu eşti obişnuit cu edificiile georgiene şi victoriene? Cum să faci trecerea de la toate minunatele muzee ale culturii irlandeze (cel puţin 15) la nu ştiu ce casă memorială cu trei vederi şi patru cărţi (Muzeul Literaturii Române fiind în pachete pe la Casa Presei Libere)? Se vedea că şi românul nostru avea dificultăţi în legătură cu ce să le mai spună irlandezilor să viziteze în Bucureşti. Aşa că a sfârşit-o cu îndemnul clasic: „trebuie să mergeţi la Sinaia, la Peleş, e aproape“. Să vadă palatul unui rege german. Istoria a trecut urât peste noi.
Melanjul dintre spiritul celtic şi cel nordic
Irlanda rămâne o combinaţie ciudată şi interesantă între structura exterioară în care a evoluat mai bine de opt secole (vikingii au debarcat într-un prim raid în 795, dar nu au reuşit să domine în întregime insula niciodată, mai mult, la 1014 suferind o înfrângere însemnată şi controversată din partea regelui irlandez autohton Brian Boru, în timpul bătăliei de la Clontarf, una dintre suburbiile bogate ale Dublinului de astăzi, eveniment de la care întreaga ţară sărbătorea un mileniu), fie că vorbim despre cea vikingă sau anglo-saxonă, şi sufletul celtic ascuns şi care are trăsături comune mai degrabă cu cel al popoarelor sudice-mediteraneene (imaginativ, plin de viaţă, extravertit). Dovadă este și umorul lor formidabil și simțul autoderiziunii, ilustrat de o veche urare irlandeză: „May the road rise up to meet you, may the wind be at your back, and may you be in Heaven a half-hour before the special prosecutor knows you’re dead!“ („Fie ca drumul să se ridice ca să te întâlnească, fie ca vântul să-ţi bată în spate şi fie ca să ajungi în Rai cu o jumătate de oră înainte ca omul legii să ştie c-ai murit“!). //
CITIȚI ȘI
