Impresii irlandeze

La mijlocul lunii septembrie am făcut o excursie de în Irlanda. Iată câteva dintre observaţiile mele despre Dublinul agitat, limba gaelică, ruralul idilic şi românii aflaţi la muncă în Irlanda.

Recunosc, de multe ori mi-a fost jenă când diverşi amici sau chiar producători te­le­vizuali, observând că am publicat şi o car­te despre Irlanda, mă întrebau: „aţi fost acolo, nu?“. Căci se pre­su­pune că dacă scrii despre is­toria unei ţări ai şi vi­zi­tat-o, ai fost acolo, ai simţit-o şi live, nu numai livresc (di­ferența este ca între a cunoaște femeile din cărți și a le cunoaște în rea­li­ta­te). În schimb, eu eram si­lit să neg (ones­ti­tatea mea intelectuală mă obliga, pen­tru că datul ma­re este al doilea sport naţional după oina geto-dacică). Nu, încă nu am fost acolo. E ade­vărat, acel încă era plasat strategic. Ne­având un aranjament dinainte stabilit, ne­având oferte de lucru şi nici măcar schim­buri de experienţă, săptămâna trecută am fost un simplu turist plecat în în­tâm­pi­narea chemării de a studia de aproape Ir­landa.

Patronul curios al unui pub de cartier

Contactele mele cu irlandezii, în cele cinci zile ale excursiei, nu au fost foarte pro­fun­de. Nu i-am cunoscut în intimitatea lor, dar, cu toate acestea, am întâlnit câ­teva persoane foarte interesante. În afara unui mic grup de irlandezi care se în­tor­cea aca­să şi care mi-au fost colegi de cur­să avia­tică, din Bucureşti - şi care s-au distrat co­pios, făcând glume unul pe seama ce­luilalt de parcă ar fi avut 10 ani şi ar fi ie­şit în curtea şcolii generale (vârsta lor fi­ind de peste 50 de ani) -, prima figură au­tentică peste care am dat a fost chiar pro­prietarul guesthouse-ului (casei de oas­peţi) unde m-am cazat prin celebrul site booking.com. Hotelurile din Dublin sunt foarte scumpe, însă pensiunea lui Padraig, The Shipwright, situată cam la vreo doi ki­lometri de centrul oraşului, era perfectă şi se adapta de minune scopurilor mele.

Studiul pe Internet al întregii aventuri du­blineze (curse de autobuz şi de tren, pre­ţul biletelor, situarea muzeelor, trasee etc.) s-a dovedit foarte util, chiar dacă el nu are cum să rezolve toate situaţiile pe care le poţi întâlni. După un sfert de oră de bâj­bâieli, am găsit locul căutat. Intrând în pub-ul de cartier (care avea la etaj mai multe camere bine utilate şi mobilate), câţi­va irlandezi în vârstă s-au uitat cu ma­re curiozitate la mine, neînţelegând ce cau­tă o faţă nouă şi ciudată, purtând o gean­tă mare albastră, în localul lor într-o tihnită după-masă de luni, numai bună pen­tru patru-cinci pint-uri de Guinness şi poate o cursă de câini. M-au îndreptat către o altă cameră, unde s-ar fi aflat pro­prietarul care ar fi putut să mă lămurească în legătură cu problema mea: cazarea. La tejghea se afla un bărbat cu părul alb, cam pe la 60 de ani, cu ochi verzi, care s-a ui­tat neîncrezător în registru pentru a vedea dacă avea sau nu rezervată vreo cameră unui om cu un nume atât de lung şi ciu­dat. Negăsind nimic, m-am enervat şi i-am explicat faptul că nu mi se răspunsese la e-mail-urile pe care le trimisesem cu o săptămână înainte, prin care rugam să mi se confirme rezervarea, nu de alta, dar ar fi fost neplăcut să zbor 2.000 de kilometri şi să nu am unde dormi. „Nici o pro­ble­mă, găsim noi, îl chem pe Orlando“, m-a liniştit irlandezul. Până să vină angajatul său spaniol, am început să ne avântăm cu mult entuziasm în tărâmul lingvistic. Pa­draig dorea neapărat să ştie cum se scrie şi pronunţă în limba română bună ziua, bună seara. O curiozitate destul de greu de sa­tis­fă­cut, având în vedere par­ti­cularităţile limbii române, pe care un anglofon nu le poate desluşi nici în zece ani, dacă ar vrea. În timp ce Padraig mă agasa cu ches­tiuni atât de exotice („dar bună dimineaţa cum se zice?“), pe mine mă frământa situaţia cazării. În plus, eram şi obosit după trei ore şi jumătate de zbor cu avionul şi alte două petrecute tă­ind frunze la câini prin provincialul ae­ro­port Otopeni. Mai îmi era şi sete, iar do­zele de bere depozitate la rece în cutiile frigorifice îmi făceau cu ochiul rău de tot. Văzându-l pe Orlando, un tip pe la 40 de ani, cu barbă de trei zile şi codiţă la spate, irlandezul meu a început să-l bur­zu­lu­ias­că, certându-l în legătură cu e-mail-urile. De fapt, spaniolul nu se obosise să-mi răs­pundă, însă eram trecut cu prenumele Da­rie. „Dar Consta... ce înseamnă?“, m-a în­­trebat Padraig. „Păi, este numele meu de familie, Darie şi Codruţ sunt pre­nu­me, cum pe tine te cheamă Patrick.“ „Nu, Padraig“, m-a corectat el (formula în lim­ba irlandeză a lui Patrick).

Din una în alta, dacă doi necunoscuţi nu ajung la fotbal sau femei, cu siguranţă ajung să discute politică. Deci despre ruşi, Ucraina. „Dar vorbești rusa, nu-i așa?“, a vrut el să știe. Nu a înțeles prea bine de ce nu am învățat rusa. „Nu, în România se predau doar engleza şi franceza“, l-am pus eu la punct. „Dar, totuşi, acolo tră­iesc ruşi“, m-a provocat Padraig. „Da, dar şi acolo trăiau ucraineni, numai că Stalin i-a înfometat până la moarte, aşa cum şi voi aţi fost în 1845“, i-am replicat, prompt. Nu aveam de gând să mă las do­borât din prima de gazda mea. „În plus, şi în America sunt vreo alte 20 de mi­li­oane de irlandezi şi voi nu vă apucaţi să revendicați Bostonul, de exemplu.“ „Ei, uite că pe asta n-o ştiam, a recunoscut irlandezul. Cât priveşte Bostonul, dă-l nai­bii, este în faliment, ce să facem cu el? Ştii ce, şi noi am avut un fel de Stalin şi Hitler, bine, la scară mult mai mică, se numea de Valera. A făcut mult rău, a ajuns şi preşedinte. A distrus şi limba gaelică făcând-o obligatorie, limbă de stat. Toată lumea a început s-o urască, iar cei care vorbeau doar gaelica trăiau în ţinuturile din vest, sărace. Pe care de Valera tot sărace le-a păstrat, aşa că ăş­tia au fost nevoiţi să plece, să-şi caute de lucru. Aşa că uite cum a făcut praf lim­ba asta. Ştii, eu vorbesc irlandeza, m-a asigurat el. Bine, nu aia din Gael­tacht, dar o pot vorbi. Din toate chinurile lui de Valera ştii ce a rămas? Doar plă­cu­ţele astea de peste tot, le-ai văzut, cred.“ Evident că remarcasem plăcuțele bilingve - din când în când, de-a lungul întregului sejur, mă opream, îmi deschideam „car­ne­ţelul meu de teren“ pentru a consemna exo­ticele denumiri. Le-am explicat cu mân­drie cam singurul lucru cu care te poţi lău­da prin Vest: cum-necum, limba noastră face parte din familia limbilor latine. Asta este o chestie pe care nu ne-o poate lua ni­meni, chiar dacă nu ştiu în ce mare mă­sură ni se datorează nouă, românilor din 2014. Mai degrabă deloc. „Da, dar parcă aveţi multe cuvinte slave“, îmi dă replica Padraig. „Păi şi portughezii au cuvinte ara­be şi, de altfel, împărţim cu por­tu­gheza destule sunete guturale, imposibil de reprodus în engleză.“ În pub se afla şi un televizor fixat pe Sky News, post care de-a lungul întregii săptămâni s-a axat obsesiv şi pe bună dreptate asupra re­fe­rendumului din Scoţia privind in­de­pen­den­ţa. „Uite, îmi făcu un semn, şi Union Jack se duce la naiba, cică ultimul son­daj de opinie arată că 52% din scoţieni vor independenţa. Sper să nu facă totuşi aceleaşi greşeli pe care le-am făcut noi la început.“ Şi s-a uitat cu ochii lui verzi fix către mine. „Simpatic că s-au trezit şi ăştia să-şi dorească independenţa acum, când o duc atât de bine, ca şi cum ăia din Nordul nostru nu ar fi şi scoţieni. Ştii cât de tare au tras de uniunea lor bles­temată cu Anglia... Şi acum verişorii lor de peste strâmtoare vor s-o uşchească. Cam târziu. Cred că sunt ofticați că sun­tem singura naţiune celtică in­de­pen­den­tă. Nu suportă chestia asta. Zgârciţii ăia... Știi cum se va numi Great Britain după ce pleacă ăștia? Little Britain, he he he...“

Dublin: vechi şi nou

Irlandezii nu par a avea cine ştie ce mari griji. S-au împrumutat masiv (90 de mili­arde de euro la o populaţie de cam 4,5 mi­lioane de locuitori), atât de la FMI, cât şi de la Banca Mondială şi de la Comisia Eu­ropeană, dar vârful crizei a trecut, ca şi tă­ierile bugetare care au avut loc anii tre­cuţi, iar deciziile luate de Guvernul Fine Gael şi aliaţii săi din Dail (Camera In­fe­rioară) se pare că au redresat corabia care risca să ia serios apă. În trimestrul I al anu­lui 2014 s-a constatat o creştere eco­no­mi­că cu 2,4% mai mare faţă de acelaşi tri­mestru al anului trecut. Este drept, clă­di­rile noi care au împânzit Dublinul, toate construite futuristic, par a fi ridicate înain­tea crizei. Nu mă aşteptam să descopăr atât de multe edificii recente într-un oraş care nu a fost deloc afectat de mania de­molatoare a unui regim comunist. În plus, aceste clădiri au fost ridicate în părţi cen­trale ale capitalei Irlandei, nu neapărat la periferie. S-a şi dărâmat din vechiul Du­blin al lui Joyce. Mă gândeam, plimbându-mă pe cheiul râului Liffey, că poate aceasta are şi o explicaţie inconştientă, fiind vor­ba de o răzbunare arhitecturală a Irlandei independente faţă de un Dublin care a fost timp de şapte secole supus influenţei britanice şi unde cele mai remarcabile clădiri au fost construite de englezi (The Cus­tom House, Leinster House, The Four Courts, Trinity College etc.).

Guturala limbă gaelică

Din această perspectivă, a identităţii na­ţionale, remarcabilă este şi încăpăţânarea de a menţine (măcar teoretic şi cons­ti­tu­ţio­nal) statutul limbii irlandeze. Pentru toa­tă lumea este evident că încercările de re­suscitare a limbii, iniţiate în anii 1930-’50 de succesivele guvernări Fianna Fail, sub autoritatea de necontestat a lui Éamon de Valera, au eşuat. Au rămas plăcuţele şi ori­ce alt însemn oficial, care sunt inscrip­ţio­nate în ambele limbi, bun prilej pentru mi­ne de a observa măcar grafic diferenţele majore între engleză şi gaelică (celălalt nu­me al irlandezei). În anumite momente am descoperit că unele cuvinte irlandeze au fost preluate din latină (zilele săp­tă­mâ­nii, de exemplu), aceasta explicându-se prin utilizarea limbii latine de către Bi­se­rica Romano-Catolică. Până acum câţiva ani, fiecare angajat al serviciilor publice (fie că era vorba de Garda Siochana – po­li­ţia sud-irlandeză –, administraţia, ar­ma­ta etc.) era obligat prin lege să dea un test de limbă irlandeză dacă dorea să acceadă la acea poziţie publică.

Spre finalul şederii mele în Dublin am descoperit o tactică simpatică şi eficientă de a-i face pe irlandezi să vorbească limba engleză-engleză, şi nu engleza-irlandeză: cu aparatul de fotografiat într-o mână şi cu o harta împăturită a Dublinului, le pu­team adresa orice întrebare cu speranţa că nu voi fi nevoit să ascult torentul de cu­vinte doar pentru a le solicita să repete ce au zis cu un „Pardon?“. Dacă nu aş fi cu­noscut limba engleză, mi-aş fi recunoscut limitele, m-aş fi dat bătut. Evident, după câteva săptămâni sau luni, ajungi să-i în­ţelegi şi, poate, să vorbeşti limba engleză în felul lor.

Auzindu-i sonorităţile guturale, mi-am dat seama că pentru un anglofon este ab­so­lut imposibil să o înveţe la maturitate. Ori o faci la şcoală, de mic, ori deloc. Un sistem educaţional numai în irlandeză a ajuns să pătrundă şi în zonele strict an­glofone (cum era şi Dublinul) şi, se pare, ar fi în dezvoltare. O altă presupunere per­sonală: accentul gutural, felul în care m­itraliază şi deformează limba engleză tind să cred că provine din limba irlan­de­ză, migrând dinspre aceasta către en­gleză. Irlandeza nu (prea) o mai vorbesc, dar ac­centul ei a rămas. Din ce am înţeles, exis­tă ore suplimentare la care elevii se pot în­scrie, iar cunoaşterea limbii le poate adu­ce punctaj suplimentar la forma lor de ba­ca­laureat. Sistemul educaţional irlandez are un buget de 8,8 miliarde de euro pen­tru anul 2014. La mijlocul lui septembrie, co­piii erau deja pe la şcoli chiar şi în sate în­depărtate de pe coasta de vest, în apro­pie­rea Atlanticului, în mijlocul pajiştilor in­credibil de verzi, unde iarba grasă sea­mă­nă cu cea de pe culmile muntoase din Ro­mânia. Unul dintre motivele pentru ca­re agricultorii irlandezi s-au axat din­tot­dea­una aproape pe creşterea animalelor, mai ales în condiţiile generoaselor sub­ven­ţii agri­cole pentru păşuni - by the way, no­ul co­misar pentru Agricultură din Co­mi­sia lui Juncker este irlandez! - pe care le pri­mesc fermierii irlandezi nu de ieri, ci din 1973.

O călătorie în Irlanda rurală

Excursia de o zi către Stâncile Moher (Coun­ty Clare), aflate pe coasta atlantică a Irlandei, în apropierea zonelor unde se mai vorbeşte curent şi ca primă limbă gae­lica, mi-a arătat o altă faţă a Irlandei, cea ru­rală, calmă, prosperă (minunatele lor case), idilică aproape, atât de diferită faţă de cea a agitatului şi plinului de viaţă Du­blin. Din când în când, în goana auto­ca­rului puteam remarca şi vechile ferme, unele dintre ele rămase doar la structura de piatră, care probabil erau în picioare şi în timpul Marii Foamete (1845-’50) care a făcut ravagii în insulă (aproximativ 1,5 mi­lioane de morţi de foame şi boli şi tot cam atâţia plecaţi sau morţi în calele vaselor care trebuiau să-i ducă în Lumea Nouă sau Australia, sau chiar în Scoţia şi Anglia) şi care continuă să-i bântuie pe irlandezi. Populația ambelor jurisdicţii (nord şi sud) nu a ajuns nici acum la cifra de opt mi­li­oane de oameni de dinaintea foametei. Pă­şunile sunt divizate în loturi care, la rân­dul lor, sunt separate prin ziduri de piatră nefasonată, căci zona este săracă în pă­mân­turi fertile (după strângerea şurubului de către Cromwell, aveai de ales: to hell or to Connaught, tocmai pentru că solul re­giunii nu este propice culturilor şi aveai toate şansele să mori de foame), dar bo­gată în piatră, care a fost cărată din apro­pierea coastei Atlanticului în interior. În aceste ţarcuri mari, animalele sunt lăsate singure, să pască. Probabil că are loc şi o rotaţie a lor. Ploaia frecventă dinspre Ocean menţine pajiştile mereu verzi.

Urme ale dominaţiei engleze se văd peste tot în mediul rural irlandez. Este aproape imposibil să mergi pe şosea zece minute fără să vezi un vechi castel sau măcar o for­tăreaţă, toate ridicate pe înălţimi care trebuiau să le asigure o vizibilitate mare şi o poziţie care să le confere asediaţilor un avantaj tactic. Aceste fortificaţii se numesc în limbajul local the keep. Termenul pro­vine din verbul englez to keep (a păstra) şi desemnează foarte exact scopul iniţial pentru care au fost ridicate de către en­glezi. În secolul al XVII-lea deja pământul Irlandei era împărţit fie nobililor englezi, fie coloniştilor sau militarilor care-l ur­ma­seră pe Cromwell în campania lui sân­ge­roasă de pacificare a veşnicilor rebeli. Crom­well era adeptul măsurilor dure şi, în plus, nici nu mai avea bani pentru a-şi plăti armata. Aşa că le-a dat pământul învinşilor. Această clasă, The Ascendancy, pentru a se proteja de frecventele re­be­liuni ale autohtonilor, prea puţin fericiţi, a ridicat aceste castele sau mici cetăţi din piatră unde se putea refugia rapid. Cele mai însemnate castele se pot vizita, dar multe par a nu fi deloc în circuitul tu­ristic. Un fel de cazemate albaneze.

Prezenţe româneşti

Ştiam că mulţi români sunt plecați să muncească în Irlanda. Şi nu aveam cum să nu dau peste urme ale acestei prezenţe mioritice în Insula de Smarald. Lăsând la o parte faptul că, în avionul cu care am plecat din Otopeni, cel puţin trei sferturi dintre pasageri erau autohtoni şi doar un sfert irlandezi, primul contact cu aceşti oa­meni muncitori, în marea lor majoritate, l-am avut chiar a doua zi, când am vizitat celebra Kilmainham Gaol, închisoarea ri­di­cată de britanici pe la începutul se­co­lului al XIX-lea, ultimul răcnet în materie (se pare că şi în acest domeniu britancii au fost printre primii). Fiind nevoit să aş­tept 20 de minute până când începea tu­rul ghidat de un istoric profesionist, am ur­cat la bufet pentru a bea o cafea şi a mân­ca ceva. Două tinere românce serveau şi, fără să vreau, am fost martorul in­co­mod al problemelor lor intim existenţiale. „Cum să tai, fato, pepenele pe stradă?“, iar mai departe, fără să-şi dea seama de exis­tenţa unui spion (doar nu era să mă duc la ele şi să le declar ritos că sunt ro­mân şi că le înţeleg graiul), au atins punc­tul esenţial: „trei, trei m-am îngrăşat de când am venit... uite ce fălcuţe ai, ştii ce mă enervează când lumea îmi zice aşa“. Discuţia a continuat, învârtindu-se în ju­rul numărului de calorii. Vechile probleme feminine, în locul unde martirii cauzei Ir­landei au fost executaţi de englezi în 1916. Însă am fost plăcut surpins să descopăr şi un cuplu în vârstă, studiind şi fotografiind muzeul din interiorul Trinity College, la fel cum făceau alte sute de pensionari ame­ricani, germani sau australieni şi care pă­reau cu adevărat impresionaţi de cele doar 200.000 de cărţi din The Long Room.

În seara de 13 septembrie, pe la ora 18, centrul de distracţie al Dublinului gra­vi­tează în jurul zonei The Temple Bar (nu­mită astfel după un vechi pub), unde sunt situate nenumărate cârciumi şi, mai pu­ţin, restaurante, diverse magazine, mai ales de suveniruri simpatice (de unde am şi cumpărat un tricou verde cu mesajul clar „Even if I’m not Irish I can drink as one“). După-masă deja lumea este bine în­călzită de două-trei pint-uri de Guinness sau Murphey’s, fapt ce-mi aduce aminte de o glumă reprodusă de istoricul şi zia­ristul Tim Pat Coogan în cartea sa Whe­re­ver Green is Worn - The Story of the Irish Diaspora. Autorul remarcă mo­de­raţia din timpul unei campanii electorale care avea loc în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă. O moderaţie care-i era greu de înţeles şi care se extindea şi la un alt vechi obicei al irlandezilor: băutul berii Guin­ness. În timpul unei serate oferite de con­sulul onorific al Irlandei, Rodney Walshe, cineva se mira observând cum gazda con­sumă de-a lungul a şase ore şase halbe de Guinness. „În Irlanda, observă maliţios autorul, cineva ar fi băut şase halbe de be­re [pints] doar pentru a se încălzi, îna­intea începerii petrecerii unde ar fi avut loc adevărata băută!“ În acest contex aglo­merat, văd în faţa mea un bărbat dur­duliu, făcând parte din minoritatea roma, cu o pancartă în mână, pe care se făcea re­clamă unui pub, pesemne, şi care, dis­pe­rat, urla către un complice, încercând să aco­pere muzica de fundal de pe stradă: „Stai băăăăăă acolo, nu pleca de la ma­să!“. Am trecut, dar am presupus că cel ca­re încă nu cunoştea sistemul, poate fi­ind nou în branşă, ţinea ocupată o masă de câteva ore, când încă nu era aglomerat, în aşteptarea unor turişti americani sau australieni, cu dare de mână, în căutarea unui loc bun, aproape de muzica de pe stradă, şi în schimbul căruia ar fi plătit un mizilic de 10-15 euro.

Pentru a face să treacă timpul în ae­ro­portul din Dublin, la 2 noaptea, m-am amu­zat ascultând fără să vreau discuţia semidoctă şi foarte profesională între doi şoferi-camionagii români eşuaţi (sau nu?) pe ţărmurile Irlandei. Unul dintre ei nu era mulţumit de condiţiile de la firma ca­re-l angajase („sunt vreo doi-trei şefi şi mă tot frecau la melodie, unu mă tri­mi­tea într-un loc, mă suna altul şi mă în­treba ce caut acolo“) şi pleca acasă („au venit alţi români, mai ales moldoveni, şi au stricat piaţa, dacă iniţial se lua 2.200, acum ăştia noii sparg piaţa cu 1.500 de euro“), în timp ce celălalt, plesnind de să­nătate şi prosperitate, în drum spre Ali­cante, unde îşi cumpărase o casă dă­ră­pă­nată, sublinia cât câştigă el pe lună (2.500 de euro), dar şi faptul că firma irlandeză era mulţumită de el şi, pentru a nu-l pier­de concurenţei, i-a mărit salariul cu 10%. În ultimele patru luni făcuse vreo 10.000 de euro. Camionagiul de succes nu înţe­le­gea de ce camionagiul nemulţumit şi ca­re-şi dăduse demisia pleca din Irlanda. „Da’ de ce nu te duci la o altă firmă, da­că aia nu-ţi place?“ Celălalt tot îi dădea că nu-i place Irlanda şi basta. „Dar de ce nu-ţi place Irlanda, sunt cei mai prie­te­noşi din Europa, ai bani, femei gârlă, mân­care bună.“

În avion, la întoarcere, un conaţional bun vorbitor al limbii engleze (probabil mun­cea sau studia în Irlanda) încerca să ex­plice unui cuplu de pensionari irlandezi cam ce ar putea să viziteze în Bucureşti. Mă gândeam la irelevența subiectului. Cum ţi se poate părea Casa Poporului, du­pă ce tu eşti obişnuit cu edificiile geor­gie­ne şi victoriene? Cum să faci trecerea de la toate minunatele muzee ale culturii ir­landeze (cel puţin 15) la nu ştiu ce casă me­morială cu trei vederi şi patru cărţi (Mu­zeul Literaturii Române fiind în pa­chete pe la Casa Presei Libere)? Se vedea că şi românul nostru avea dificultăţi în legătură cu ce să le mai spună irlandezilor să viziteze în Bucureşti. Aşa că a sfârşit-o cu îndemnul clasic: „trebuie să mergeţi la Sinaia, la Peleş, e aproape“. Să vadă palatul unui rege german. Istoria a trecut urât peste noi.

Melanjul dintre spiritul celtic şi cel nordic

Irlanda rămâne o combinaţie ciudată şi in­teresantă între structura exterioară în ca­re a evoluat mai bine de opt secole (vi­kingii au debarcat într-un prim raid în 795, dar nu au reuşit să domine în în­tre­gime insula niciodată, mai mult, la 1014 suferind o înfrângere însemnată şi con­tro­versată din partea regelui irlandez au­toh­ton Brian Boru, în timpul bătăliei de la Clontarf, una dintre suburbiile bogate ale Dublinului de astăzi, eveniment de la care întreaga ţară sărbătorea un mileniu), fie că vorbim despre cea vikingă sau anglo-saxonă, şi sufletul celtic ascuns şi care are trăsături comune mai degrabă cu cel al po­poarelor sudice-mediteraneene (imagina­tiv, plin de viaţă, extravertit). Dovadă es­te și umorul lor formidabil și simțul au­to­deriziunii, ilustrat de o veche urare ir­lan­deză: „May the road rise up to meet you, may the wind be at your back, and may you be in Heaven a half-hour before the special prosecutor knows you’re dead!“ („Fie ca drumul să se ridice ca să te în­tâlnească, fie ca vântul să-ţi bată în spa­te şi fie ca să ajungi în Rai cu o jumătate de oră înainte ca omul legii să ştie c-ai murit“!). //

CITIȚI ȘI

• Prin turbulenţele istoriei: Irlanda şi Polonia
• Axa lupului, axa libertăţii