De același autor
Noi sugeram ca procentul să fie undeva între 20 şi 30%, atât pentru şcoala generală, cât şi pentru liceu (inclusiv la profilurile real, tehnologic şi vocaţional). Altfel, aşa cum s-a văzut deja, mulţi profesori nu sunt dispuşi să iasă prea uşor din rutină predând doar literatura română. „Obligativitatea“ trebuie să fie una rezonabilă; de exemplu, lista autorilor / operelor să fie foarte mare, din care să poată alege autorii de manuale şi profesorii, respecându-se însă procentul asupra căruia se va cădea de acord. Textele scriitorilor străini trebuie incluse şi în materia pentru bacalaureat. Un asemenea pas nu va implica însă creşterea numărului de ore pe săptămână.
În şcolile româneşti, cu excepţia specializării filologie (liceu), nu se studiază aproape deloc texte de literatură universală. Ştim cu toţii că predarea literaturii române are câteva roluri de bază: trebuie să ducă la formarea capacităţii de comunicare corectă şi coerentă (în scris şi verbal), să dezvolte simţul estetic, să-l ajute pe elev să înţeleagă diferitele genuri literare etc. Dar, mai important, ea ar trebui să-i ajute pe copii să-şi formeze o viziune şi chiar să dobândească repere valorice; ambele ţin de capacitatea literaturii de a forma atitudini şi comportamente, ceea ce ar fi greu fără literatura universală. Mircea Flonta afirma că despre valori ne vorbesc şi diferitele tipuri de tratate - de axiologie, etică sau morală -, dar o fac într-un mod abstract. Din această cauză, este foarte greu să fie citite nu doar de elevi, dar şi de mulţi adulţi. Dar onoarea sau curajul pot avea un impact (le interiorizăm) mai degrabă atunci când le întâlnim în operele mari din literatura universală.
Argumente pentru introducerea literaturii universale în programe s-ar găsi şi în felul în care au fost gândite două dintre cele opt competenţe cheie europene introduse la noi. Este vorba despre competenţele sociale şi civice (de ele ţinând „înţelegerea dimensiunilor multiculturale ale societăţilor europene şi a felului în care identitatea naţională interacţionează cu identitatea europeană“) şi conştientizarea şi exprimarea culturală (se consideră a fi esenţială „conştientizarea moştenirii culturale locale, naţionale şi europene şi a locului acestora în lume“).
Dar asemenea justificări cu greu pot convinge pe cineva că trebuie predată literatura universală în şcoli. De aceea, nici nu le-am utilizat în raport, ci am adus acolo 6 argumente care să sprijine această propunere, pe care nu le mai reiau aici.
Ştefan Vlaston, profesor de matematică şi preşedintele EDU CER, a avut următoarea reacţie la propunerea SAR în revista Şcoala Românească: „Nu văd de ce un viitor montator de gresie şi faianţă ar trebui să îl studieze pe Shakespeare, de exemplu; nu îl ajută cu nimic să monteze mai bine faianţa. (…) Dar nu cred că prin impunerea unor autori români sau chiar şi străini la clasă va creşte dorinţa elevilor spre lectură. Eu îmi aduc aminte că, la vremea când eram la şcoală, tot ce mi se impunea de către profesor nu citeam. Era, să zic aşa, ca un fel de frondă să refuz să citesc. În schimb, citeam exact ceea ce nu mi se băga obligatoriu pe gât şi singur mi-am dezvoltat dorinţa spre lectură. Elevii ar trebui învăţaţi să ştie cum să se prezinte în faţa unui angajator - cum să redacteze o scrisoare de intenţie şi un CV“.
O parte a răspunsului îl dă Vlad Zografi: „Important e să-i ajuţi pe cei foarte tineri să depăşească gândirea de tip «clip», să se concentreze asupra unui spaţiu mai vast şi pe o durată mai lungă. Sigur, e mai uşor să asculţi un clip muzical de două minute decât o simfonie de Brucknerţ. Aici, în discuţie nu mai e doar integrarea cunoştinţelor, ci şi tipul de procese mentale pe care le stimulezi prin lărgirea perspectivei – gândirea cu bătaie lungă, importantă şi pentru cel care va urma o carieră ştiinţifică sau tehnică“. Celălalt răspuns îl găsim la Mircea Flonta: „Un om instruit devine mai eficient şi în specializarea sa“, oricare ar fi ea. Eu aş completa spunând două lucruri: mai întâi, că faianţarul este şi membru al comunităţii (şi trebuie să înţeleagă ceva din ce e în jur, măcar atunci când merge la vot) şi are o familie (educaţia copiilor depine şi de el). În al doilea rând, în acest moment cineva îşi schimbă profesia de aproximativ trei ori de-a lungul vieţii active, deci şcoala trebuie să-i ofere elevului şi instrumente (putere de înţelegere, capacitatea de a învăţa şi viziune) pentru a se respecializa.
Chiar dacă sunt propuse în spaţiul public soluţii funcţionale pentru probleme din multe domenii, printre care şi educaţia, ele n-au aproape niciun efect, pentru că autorităţile le ignoră fie datorită neînţelegerii, fie orgoliului. Reformarea cinematografiei româneşti a fost posibilă pentru că n-a depins de autorităţi. Acestea, dimpotrivă, chiar după reuşitele unor regizori, de neimaginat acum zece ani, au continuat, să finanţeze prin CNC filme ale unor regizori mediocri, după binecunoscutul sistem clientelar.
Reforma statului, de care tot vorbim, nu e posibliă fără o viziune, fără o capacitate de gândi la nivelul principiilor. Nu există la noi însă o masă critică de oameni competenţi care să poată gândi la această scară. Unul dintre motive este că şcoala, îngheţată de zeci de ani în mediocritate, n-a putut forma aşa ceva.
Calitatea educaţiei a făcut ca o bună parte a populaţiei să nu aibă criterii minimale de evaluare după care, prin vot, să forţeze reformarea clasei politice. Or, sunt destui alegători pentru care nu-i nici cea mai mică problemă să accepte mita electorală sau să voteze politicieni foarte corupţi sau care nu au nicio urmă de moralitate.
Atâta vreme cât şcoala eşuează aproape complet în a transmite elevilor valori ca demnitatea, onoarea, dreptatea, curajul, corectitudinea, respectul pentru lucrul bine făcut sau pentru competenţă sau acordul dintre convingeri şi fapte, e straniu că ne mai mirăm de ceea ce vedem în jur. Mă gândesc aici la: persoane publice care sunt în topul popularităţii printre cei tineri, succesul tabloidelor sau a unor televiziuni ca OTV, la procentul microscopic de absorbţie a fondurilor, la penalităţile de zeci de milioane de euro pentru că mulţi ţărani au primit fonduri de la APIA, declarând că au suprafeţe mai mari decât în realitate. //
