România - drum în lucru. Vă rugăm, ocoliţi!

Cristina Spatarelu 16.10.2012

De același autor

Să fii turist în România e o adevărată aventură, şi nu în sensul bun al cuvântului. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi rămâne indiferent la dispreţul şi lipsa unei minime implicări din partea autorităţilor, fenomene de care te loveşti la tot pasul. Staţiuni fantomă în care probabil s-au investit sume enorme, indicatoare către „nicăieri“, rezervaţii naturale lăsate de izbelişte – iată un tablou sumbru, în faţa căruia până şi frumuseţea naturii păleşte.

Început de septembrie, cu temperaturi de vară întârziată ce te îmbie la drum. Plec cu nişte prieteni să vedem, pentru a doua oară, Transalpina (şoseaua din România afla­tă la cea mai înaltă altitudine, 2.145 m, în Pasul Urdele, între masivul Parâng şi Munţii Căpăţânii). Nimic nu pare să se fi schimbat faţă de anul trecut, când şoseaua a fost asfaltată, aproape în întregime. Poa­te doar câţiva parapeţi în plus, un strat nou de asfalt acolo unde cel „vechi“ s-a deteriorat şi o mulţime de maşini. Sta­ţi­u­nea Rânca este tot un şantier în con­s­trucţie: pensiunile răsar precum ciupercile după ploaie, dar, în afara drumului na­ţional 67 (Transalpina propriu-zisă), nu există drumuri asfaltate sau trotuare. Se vede cu ochiul liber că aici nimeni n-a auzit de infrastructură, plan de dezvoltare urbanistică etc., ceea ce nu e de mirare, ţinând cont că până şi oraşele mari ale ţării suferă la acest capitol! Peisajul, în schimb, este de vis. Munţii Parâng ţi se aştern la picioare în toată splendoarea lor, pe măsură ce laşi în urmă fostul regat al Olteniei.

După ce treci de altitudinea ma­ximă şi începe coborârea, dru­mul se ramifică: cel din stânga spre Petroşani, cel din faţă spre Sebeş, iar cel din dreapta spre staţiunea Voineasa, Valea Oltului etc. Ale­gem cea de-a treia variantă. Mai par­cur­sesem acelaşi drum în urmă cu 2-3 ani. Atunci, trecând de obârşia Lotrului şi ajun­gând la lacul de acumulare Vidra, am vă­zut că pe malul opus se profilau nişte clă­diri ce aduceau cu o staţiune. Din cu­riozitate, am decis să mergem într-acolo. Am ajuns la un indicator care anunţa „Sta­ţiunea Vidra, 5 km“. După ce am stră­bătut drumul ce arăta ca după război, am avut senzaţia de întoarcere în timp. „Sta­ţiunea“ era alcătuită dintr-un grup de clă­diri, vile şi hoteluri cu perdele la geam, dar toate închise şi aflate în stare de de­gradare. În zonă exista o pârtie de schi neamenajată şi un telescaun ruginit şi scos din uz. Se pare că, după 1990, Vidra tre­buia să facă parte, alături de staţiunea Voi­neasa (un alt exemplu al nepăsării şi ne­glijenţei autorităţilor), dintr-un mare com­plex turistic destinat atât publicului larg, dar şi sportivilor de performanţă, prin cre­area unei baze de cantonament. De toate acestea s-a ales, însă, praful.

 

Şi totuşi, nu mi-a venit a crede când, acum, la 2 ani distanţă, cu toate că zona este la fel de părăsită, indicatorul tronează în locul bine cunoscut, parcă tocmai pentru a-şi râde de turiştii care, ne­cu­noscând realitatea, aleg să-l urmeze.

La o săptămână distanţă de la aceas­tă incursiune transalpină, am ales să vizităm staţiunea Straja. Ur­mând cursul sinuos al Jiului, pe valea cu acelaşi nume, iată-ne ajunşi în fostul oraş minier Petroşani. Aici încă pare să se mai mişte câte ceva, deşi at­mosfera mohorâtă dominată de cei doi coloşi de beton ai minei Livezeni, purtând însemnul specific cu cele două ciocane, şi chipurile localnicilor îmbătrâniţi parcă îna­inte de vreme stau sub semnul unui destin implacabil ce creează impresia de sfârşit de lume. Aceeaşi atmosferă înc­re­menită o întâlnim, apoi, în Vulcan şi Lu­peni, două localităţi unde, practic, nu se întâmplă nimic. Ne uităm pe hartă. De aici, din Livezeni, ar trebui să se facă un drum spre Straja. Ne aflăm pe drumul principal, cu ochii în stânga şi-n dreapta să nu ratăm indicatorul. Deodată, la o cotitură, apare semnul ieşirii din lo­ca­li­tate, apoi imediat un altul cu inscripţia „Uricani“. Nu, nu e bine! Harta nu minte. Oprim şi întrebăm un localnic: „A, păi aţi trecut. Trebuie să vă întoarceţi. Şi vedeţi că aşa, cam după vreo 2 km, este un semn, deasupra şoselei, cu o săgeată spre stân­ga“. Facem cale-ntoarsă. Căscăm ochii şi, într-adevăr, suspendat deasupra străzii principale se află un banner cu o reclamă a staţiunii şi undeva, minuscul, un vârf de săgeată indicând direcţia de urmat. Bine că am întrebat, că n-am fi nimerit ni­ci­cum! Ajunşi în staţiune, altă dezamăgire. Câteva pensiuni în construcţie, o pârtie de schi, evident pustie la acea dată (am aflat că iarna „colcăie“ de turişti), şi o te­legondolă nou-nouţă, despre care aflăm că urmează a fi dată în funcţiune odată cu deschiderea sezonului rece. În rest, pus­tiu. Pare că suntem singurii turişti rătăciţi la Straja. Găsim, în fine, o pensiune cu nu­me de rezonanţă bavareză, Edelweiss (Floa­re de colţ), unde întâlnim nişte oa­meni calzi, ospitalieri care ne povestesc de­s­pre sta­ţiune, despre noua telegondolă (cică ar mai exista una la Vulcan, care duce spre „nicăieri“), despre împrejurimi. Aflăm şi secretul florii de colţ: omul a ob­ţinut fon­duri europene pentru a ridica pen­siunea, cu toate dotările necesare pen­tru asigu­rarea unui confort decent, şi, ulterior, s-a asociat cu nişte investitori aus­trieci. Zeiss! Stabilim şi câteva obiec­tive pentru a doua zi: rezervaţia de zimbri de la Haţeg, Cas­telul Corvinilor din Hu­nedoara etc.

 

Aşadar, din nou la drum: înainte de a in­tra în oraşul Haţeg, aflat în chiar inima Ţării Haţegului, de un pitoresc natural în­cântător, un indicator cu simbolul de „mo­nument istoric“ ne atrage atenţia. Pe el stă scris „Cetatea Regală a Haţegului“. Ne abatem de la drum şi urmăm in­di­catorul. După câţiva kilometri dăm de un lac de acumulare, după care drumul se în­fundă. Întrebăm câţiva pescari, dar răs­punsul vine inevitabil: „nu cunosc, nu sunt din zonă“. După câteva încercări eşu­ate, ne întoarcem şi intrăm într-un sat nu­mit Subcetate. Gata, pe-aici trebuie să fie! Ne uităm în zare spre culmile împădurite ce înconjoară satul, dar nici urmă de ce­tate! Întrebăm un sătean, însă replica ne descumpăneşte definitiv: „Apăi, nu-i nicio cetate aici. Numele satului n-are nicio legătură cu asta“. Parcurgem dru­mul înapoi spre Haţeg. De-aici, de la ie­şi­rea spre Simeria, ar trebui să vedem in­di­catorul către rezervaţia de zimbri. Ei, aş! Oprim la o benzinărie şi ne lămurim. Co­borâm un deal după care, într-adevăr, ve­dem o statuie la marginea şoselei, re­pre­zentând un zimbru şi o săgeată care arată drumul prin pădure. În dreapta drumului, chiar vis-à-vis de aceasta, o hartă a zonei. Coborâm. Când, ce să vezi? Pe hartă e de­senat traseul spre, aţi ghicit?, Cetatea Re­gală a Haţegului. Doar că, în afară de un drum şerpuit şi, se pare, neasfaltat, nu se precizează nicăieri distanţa până la cetate ori detalii despre aceasta. Alegem drumul (3 km) spre „Rezervaţia de zimbrii (sic!) Slivuţ-Haţeg“. Odată ajunşi, plătim taxa de 6 lei pentru adulţi. Apoi, vedem că există un drum bătătorit, prin pădure, pe care îl urmează şi ceilalţi plătitori de bilet. Niciun indicator, niciun pliant, nicio in­formaţie, nimic. După vreun sfert de oră de mers, zărim un ţarc împrejmuit cu un gard înalt, dincolo de care se „ghicesc“ animalele. Sunt vreo zece, cu pui cu tot. Aici, într-adevăr, găseşti un panou unde ţi se explică ce e cu zimbrul, de unde vine el etc. Printre altele, şi faptul că e cel mai mare mamifer din Europa, putând atinge, la maturitate, impresionanta greutate de 900 kg. Nu şi aici! Descrierea nu prea sea­mănă cu exemplarele răpciugoase, numai piele şi os, pe care le vedem după ce esca­ladăm gardul cu inscripţia „Nu vă urcaţi pe gard. Pericol de accidente!“. Dar cum să vezi ce se află dincolo, dacă nu îţi asumi acest risc? Mister.

Ultima oprire importantă pe tra­seu, Castelul Corvinilor. N-apu­căm să intrăm bine în Hu­ne­doara, că ne şi întâmpină un alt indicator cu însemnul de „mo­nument istoric“, evident spre castel. Răsuflăm uşuraţi. Cu ceva ani în urmă, acestea erau inexistente, iar fără ajutorul localnicilor, cu greu te puteai descurca, mai ales că monumentul este cumva „as­cuns“ privirii de fostul combinat side­rurgic, odinioară faima oraşului, astăzi ajuns o groapă de gunoi şi o sursă de venituri pentru hoţii de fier vechi. Numai că, la noi, „orice minune ţine trei zile“. Ajungem la un alt indicator, facem stânga, iar aici câţiva muncitori în salopete (lu­crau în zi de duminică!) ne întâmpină cu zâm­betul pe buze, arătând spre semnul „drum în lucru“. Bine-bine, dar ăsta-i drumul spre castel, pe unde o luăm? „Nu ştim, ocoliţi! Nu vedeţi că se lucrează?“ Ve­dem. Din păcate.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22