De același autor
Pe masura ce avionul se apropia de Aeroportul Baneasa si o stewardeza impecabil îmbracata ne oferea tigari Kent din caruciorul în regim duty-free al zborului ce ma aducea de la Roma, m-am uitat pe fereastra si am vazut la orizont un supermarket cu firma franceza. Am realizat ca este doar primul semn al unei noi Romanii, pe care eram pe cale sa o redescopar dupa 22 de ani de cand fusesem plecat.
Ca fiu al unui diplomat argentinian, am petrecut 4 ani în Romania, între 1980 si 1984, unde am urmat cursurile scolii germane din Bucuresti ( Liceul de Matematica si Fizica nr. 6). Am avut astfel ocazia sa fiu la curent cu problemele cotidiene ale tinerilor din Romania acelei vremi.
Cu doua saptamani înainte, dupa ce mi-am depasit frica de a nu recunoaste tara în care am trait unii dintre cei mai frumosi si inocenti ani, m-am decis sa revin pentru a compara propriile imagini ale Romaniei de atunci si de acum, împins de curiozitatea de a vedea cum se schimbase Romania din timpul "vechiului regim".
"In mod ironic, am invatat virtutile economiei de piata intr-o tara comunista"
Imi aduceam distinct aminte cum tigaretele Kent, ce puteau fi gasite doar pe piata neagra, erau o reala moneda de schimb pe vremea lui Ceausescu si erau folosite pentru a procura produse "de lux", cum ar fi portocale si banane, cafea adevarata, si nu nechezol (un amestec ce includea doar 10% cafea veritabila), blugi, ulei si majoritatea produselor de baza si a serviciilor care erau inaccesibile celor ce se aflau în postura nefericita de a avea doar lei. Spre deosebire de trecut, tigarile Kent fusesera detronate si devenisera, aveam sa aflu, doar o alta marca de tigari.
Mi s-a spus ca Romaniei i-au trebuit 11-12 ani sa ajunga la PIB-ul per capita din 1989, momentul revolutiei. Fara sa pun la îndoiala aceste statistici, gandul mi-a zburat spre faptul ca, pana în 1989, oamenii aveau economii, în banci sau sub saltea, dar moneda oficiala nu era de folos în achizitionarea de bunuri si servicii disponibile decat pe piata neagra, în schimbul tigarilor sau dolarilor, aruncand astfel o oarecare umbra de îndoiala asupra utilitatii folosirii PIB-ului ca instrument de masurare a bunastarii populatiei, înainte de rasturnarea regimului comunist centralizat.
A doua zi dupa aterizare, dimineata, am vizitat scoala germana, care acum se numea "Goethe Schule". Cand am solicitat autorizarea de a vizita scoala, o secretara m-a întrebat sarcastic în romana daca nu sunt cumva terorist. Cum nu am înteles exact întrebarea, desi observasem ca, în genere, reuseam sa înteleg majoritatea cuvintelor si sa comunic inteligibil, l-am întrebat în engleza pe prietenul care ma acompania despre ce era vorba. Am trezit reactia negativ-ironica ("Ce, a uitat asa repede romaneste?") a unei profesoare, care a crezut ca sunt, poate si din cauza numelui de familie, fiul unei familii de minoritari germani care plecase din Romania si uitase limba romana. Neîntelegerea odata disipata, am descoperit ca îl cunostea pe fostul meu diriginte, domnul Czengheri. Cat despre scoala, bancile pareau în unele clase aceleasi. In afara de asta, doar cuiele de deasupra tablelor negre din clase, unde fusesera atarnate pe vremuri portretele lui Ceausescu, aminteau de vremea cand învatasem eu acolo.
Amintirile mele despre scoala în vremea comunismului includ în culori foarte vii momentele cand, ca elev, învatasem "beneficiile negotului", mai ales ca, în calitate de fiu de diplomat, puteam sa fac rost de Coca-Cola, lapte cu ciocolata si casete cu muzica straina ravnite de colegii mei. Si noi, copiii, aveam felul nostru de a ne descurca, în ciuda penuriei de produse care ne interesau. Schimbam surprize de la guma de mestecat, masinute de fier, timbre sau piese Lego. În mod ironic, am învatat virtutile economiei de piata, principiile cererii si ofertei într-o tara comunista. Mi-am facut ucenicia în economia de barter si am învatat sa negociez în Romania.
Colegii romani credeau ca diplomatii si familiile lor eram privilegiati, pentru ca aveam acces la magazine speciale, dar imi aduc aminte ca la restaurantele frecventate de lumea diplomatica meniul, initial generos, se reducea în realitate la doar cateva feluri disponibile. Austeritatea regimului ne atingea pe toti, e drept, în grade diferite.
Securitate, Becali si masini scumpe
Cand am ajuns pe aeroport, uniformele si fetele ofiterilor de la vama reflectau o schimbare îmbucuratoare in comparatie cu fetele ostile si înfricosatoare, de care îmi aminteam, ale personalului armat cu pusti automate care trebuiau sa-l impiedice pe orice roman in tentativa de a parasi ilegal tara.
Pe strazi, pentru prima data am putut sa admir culorile Bucurestiului noaptea. În timpul lui Ceausescu totul era scufundat în bezna, pentru a "rationaliza" consumul de energie. Cetatenii erau controlati sa nu foloseasca "excesiv" curentul electric. De fapt, apa calda si electricitatea regulata erau un lux refuzat aproape tuturor romanilor, cu exceptia membrilor de vaza ai partidului comunist. În afara de lumina de pe strazi, am remarcat si renovarea cladirilor, probabil pentru ca oamenii aveau acum interesul sa aiba grija de proprietatea lor.
Dupa ce am vizitat fosta mea scoala, m-am dus la locul unde locuisem. Fosta resedinta a Ambasadei Argentinei fusese retrocedata proprietarilor din perioada precomunista si fusese cumparata cu o suma exorbitanta de proprietarul Clubului Steaua, Gigi Becali. Pe vremea lui Ceausescu, credeam cu totii ca în casa de vis-à-vis de resedinta Argentinei (despre care se spunea ca este cea mai frumoasa resedinta din lume a tarii mele) se aflau dispozitive de ascultare ale Securitatii pentru a ne spiona. Întamplator, un prieten roman stia familia celor ce stateau peste drum de noi si care nu aveau nimic de-a face cu temuta politie secreta.
Totusi, dupa ce am ajuns la Clubul Diplomatic, locul unde se adunau de regula toti diplomatii straini la sfarsit de saptamana, unul dintre cei ce lucrau acolo de peste 30 de ani mi s-a confesat ca a avut o viata grea, dar lipsita de griji materiale în timpul comunismului, cand existau microfoane peste tot, pe terenurile de tenis, la piscina si restaurant, iar lucratorii trebuia sa încerce sa traga cu urechea la conversatiile diplomatilor si ale familiilor lor si sa raporteze Securitatii. Mi-a spus ca, dupa revolutie, au fost arse 11.000 de casete cu discutii înregistrate. Aceasta mi-a adus aminte de ziua în care am descoperit în casa noastra microfoane, care nu erau puse în locuri de unde puteau sa ne spioneze doar pe noi, ci si personalul roman angajat sa lucreze pentru Ambasada Argentinei, despre care stiam ca trebuie sa raporteze saptamanal Securitatii ce facusera sau discutasera diplomatii.
De multe ori, în timpul sederii mele în Romania si dupa aceea, ma întrebasem daca era posibil ca un regim autoritar sa controleze atat de eficient tot ce intra în raza sa de preocupare sau daca ideea de "control total al statului" facea parte dintr-o retea birocratica care era pana la urma ineficienta. Putea ingineria sociala sa dainuiasca generatii de-a randul? Cred ca un raspuns partial adus acestei intrebari a venit din partea "proletariatului", aceasta clasa sociala aparent rasfatata, care ar fi trebuit sa fie motorul avangardei luminate a comunismului si care a fost în buna parte sectorul care l-a rasturnat pe Ceausescu.
M-a impresionat în Bucuresti numarul mare de mici afaceri la fiecare colt de strada, pietele unde gasesti tarani cu fructe, legume si flori proaspete, retelele de telefonie mobila si Internet ieftine si accesibile chiar si în zonele mai îndepartate. Am fost uimit de numarul aparent nelimitat de terase, ticsite cu oameni prezentabili, cea mai mare parte expunandu-si haine italienesti de firma si vorbind despre noile achizitii de masini de sport germane sau italienesti. Banuiesc ca, în stadiile sale incipiente, capitalismul creeaza snobi si îmbogatiti peste noapte într-o masura mai mare si într-un ritm mai rapid decat genereaza investitori cu profil redus, formand o plutocratie care este mai interesata în a cheltui bani, ca semn tangibil de afirmare a unui nou status social, decat sa reinvesteasca veniturile generate de firmele lor. Cealalta fata a monedei a constituit-o experienta pe care am avut-o cand am luat trenul de la Bucuresti la Sighisoara. În vagon am ascultat conversatiile celor cu care împarteam compartimentul. Un cuplu care ramasese fara slujbe si doi batrani vorbeau despre mai multe probleme, de la coruptia clasei politice pana la carentele din sistemul de sanatate, învinovatind sistemul capitalist pentru suferintele lor. Chiar daca acum erau liberi sa îsi exprime gandurile, dovedeau semne vadite ale resentimentelor derivate din imposibilitatea de a avea acces la beneficiile si luxul pe care altii adorau cu atata fatarnicie sa îl expuna cu orice ocazie.
Reîntalnirea mea timp de doua saptamani cu Romania, pe care o cunoscusem timp de patru ani, în alta perioada istorica, a fost o experienta rasplatitoare. Am avut senzatia ca am devenit martorul transformarilor politice, sociale si economice prin care a trecut Romania din 1984. Poate data viitoare cand voi reveni voi fi din nou surprins sa observ ca un numar mai mare de romani se vor bucura de beneficiile avutiei nationale.
Avand în vedere ca atunci cand am parasit ultima data Romania era tocmai anul pe care George Orwell îl avea în minte cand a scris cartea sa faimoasa, 1984, despre un personaj care în lupta sa împotriva unui regim totalitar sfarseste prin a fi subjugat de "Big Brother", de data aceasta voi pleca dintr-o tara care mi-a lasat impresia ca face primii pasi fara calauzirea Conducatorului pe calea de urmat. Primii pasi facuti par sa fie promitatori si încurajatori pentru calatoria spre un viitor mai bun al romanilor. Am fost placut impresionat de caldura, deschiderea si luciditatea tinerilor romani pe care i-am cunoscut. Cred ca viitorul Romaniei va fi în maini bune cu ei.
* diplomat la Misiunea Permanenta a Argentinei la ONU si masterand la New York University
3 august 2006
( Subtitlurile apartin redactiei)
Traducere din engleza de Filon Morar
