Câteva lucruri inutile

E inutil să spun că, printre puţinele ins­ti­tuţii care merg în ţara asta, ICR e primus inter pares. (Sper să-l amuz pe d-l Patapievici: Πρῶτος μεταξὺ ἴσων.) E inutil să adaug că, deşi domnia sa are simpatii politice accentuate şi duşmănii ire­concili­a­bi­le, nu a lăsat niciodată umorile să-i altereze deciziile. E inu­til să spun că (aproape) toate centrele ICR des­chise în lume dau do­vadă de profesionalism, au rezultate concrete şi vizibilitate. E inutil să număr toţi artiştii ro­mâni cu maximă ex­punere în străinătate şi câţi promotori ai cul­turii noastre au venit în ţară. E inutil să adaug că tocmai cultura ro­mânească vie, con­tem­porană, sincronizată cu Occidentul a fost pro­movată în toţi aceşti opt ani. Cinematografia, teatrul, arta plastică şi literatura au ieşit din găuroiul negru al pro­vincialismului (şi) prin contribuţia ICR. E inu­til, deşi instituţia însăşi are asigurate respectul şi parteneriatele din par­tea marilor şi mai hârşâitelor centre de profil din lume.

Tot ce zic e inutil, pen­tru că nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă e ca politicul să-i decidă destinul. Gân­di­rea politică suferă de un sindrom bătătorit: cine nu-i cu noi e îm­potriva noastră. De aceea, ICR poate fi perceput şi ca o sinecură, şi ca un gheşeft. Sau ca o răsplată pentru „ai noştri“, să moară „dujmanii mei“. Acest mod păgubos de a fi şi de a face a nă­pădit gândirea pu­bli­că, astfel încât e aproa­pe imposibil ca vocea ra­ţiunii să mai tre­zeas­că, din pumni, pe ci­neva. În siajul celei din­tâi, nu-i de mirare că mul­te dintre întrebările care trebuie puse îşi gă­sesc cele mai năstruşnice răs­pun­suri.

Trecerea ICR din subordinea pre­şe­dintelui în cea a Senatului e un lucru bun sau rău? Lumea s-a inflamat pe net, în presă şi strigă că da. Problema e că niciuna dintre cele două instituţii nu oferă garanţii profesionale. În­tâmplarea face ca d-l Patapievici să fi ajuns şeful ICR. Întâmplarea face ca alegerea să fi fost una norocoasă. Mai departe, întâmplarea nu mai joacă nici un rol. Problema e cum a ajuns domnul preşedinte la o asemenea numire strălucită? A avut şi am avut noroc. Povestea mai spune ceva, anu­me, că instituţiile fundamentale ale statului nu se bucură de nicio în­credere. Toţi îl văd pe Sergiu Ni­co­laescu dându-i ordine lui Pata ori pe Răzvan Theodorescu luându-i faţa. De­şi nimic din ceea ce s-a petrecut până acum nu confirmă suspiciunile, totul sugerează numai această posibilitate. Aici e problema, nu personalitatea sau succesele directorului ICR.

Suntem atât de pârliţi, încât o şansă la mie ne pare minune dumnezeiască. Iar când cineva străluceşte, numai ce ne frecăm mâinile, româneşte: „Asta pot s-o fac şi eu, ba chiar mai bine! Scoală-te tu, să şed eu!“. Nu altfel a fost demis Marius Oprea de la con­ducerea instituţiei pe care o crease. (Atunci, tăcerea entuziaştilor de azi a fost foarte vinovată.) Apropierea de Tăriceanu l-a costat capul, indiferent de serviciile adusese memoriei şi istoriei recente româneşti. Vă mai amintiţi? Asta e. Deşi d-l Patapievici nu a fost nici ameninţat, nici demis până în acest moment, aşteptăm cu înfrigurare inevitabilul. Nu „noi“ sau „voi“. Toţi. //