Mai este timp - opriţi-i! Despre specificul relaţiilor româno-maghiare

România şi Ungaria vieţuiesc într-o mare a ignoranţei reciproce în ceea ce-l priveşte pe celălalt, adulmecând cu o suspiciune paranoidă „imaginea rivalului“ lipsită de conţinut.


Una dintre problemele parcă tradiţional blestemate şi bătute de Dumnezeu este relaţia româno-maghiară. Ea include relaţia dintre statul român şi statul ungar, dintre minoritatea maghiară din România şi majoritarii români, dintre Ungaria şi maghiarii ardeleni, dintre secui şi ceilalţi maghiari, dintre Ardeal şi Partium, relaţiile confuze dintre grupările de dreapta şi cele liberal-socialiste de centru-stânga din Ungaria cu forţele politice ungureşti din România şi cu partidele româ­neşti; tot în această problemă se regăsesc „politicile maghiare“, diversele şi fluctuantele, ale „elitelor“ româneşti, ignoranţa şi lipsa reciprocă de pricepere, mitul numit „Trianon“, mitul numit „Dictatul de la Viena“, mitul numit „Regiunea Autonomă Maghiară“, prejudiciile reciproce petrecute de-a lungul istoriei, în fond uitate, dar înfipte şi închistate drept pumnal în inimă; imaginare şi chiar mai teribile decât cele închipuite.


„Maghiarimea solitară“ dispare din Bazinul Carpatic. Aceasta este o veche spaimă ungurească. Ungurii şi aliaţii lor din străinătate (occidentalii şi / sau ruşii) vor fragmenta România niciodată suficient de unitară. Acesta este un vechi obiect al spaimei româneşti.
Cele două state vieţuiesc într-o mare a ignoranţei reciproce în ceea ce-l priveşte pe celălalt, adulmecând cu o suspiciune paranoidă „imaginea rivalului“ lipsită de conţinut. Elitele politice oscilează între suspiciunea mioapă şi cea mai cinică indiferenţă.


În deceniul care a trecut, indiferenţa reciprocă şi manevrele tactice desăvârşite - combinate cu puţină precauţie, cumpătare şi lenevie − au realizat mai mult, au creat relaţii mai plăcute decât perioada acută a şovinismului. Cu toate că lenevia cumpătată e mai suportabilă decât crizele frenetice de şovinism, aceasta abia dacă poate fi numită o bază solidă. Tolerarea reciprocă − desconsiderantă mutual −, lipsită de orice element conştient, numai dezvoltarea internă a celor două societăţi (ca nişte fructe coapte şi răscoapte până devin puhave, fleşcăite) sunt prea puţin semnificative din punct de vedere moral. În consecinţă, totul este instabil, vremelnic, neînsemnat.


Criza economică mondială şi smintitele măsuri de austeritate luate în urma acesteia au aprofundat, în continuare, criza politică aflată de mult timp la ordinea zilei, urmarea acesteia în Ungaria fiind un sistem semidictatorial tot mai absurd, iar în România, deocamdată, o stare de haos (dar şi statul român se îndreaptă de-acum spre acelaşi regim Ubu). În asemenea situaţii, sarcina legitimă cea mai importantă a statelor este alegerea cu grijă a ţapilor ispăşitori. În Europa de Vest, pe primele locuri de pe lista ţapilor ispăşitori sunt arabii şi ceilalţi musulmani (deopotrivă cetăţeni ai UE şi imigranţi sau refugiaţi), în Europa de Est, romii, dar nu numai pentru că sunt „străini din punct de vedere etnic şi cultural şi habitual“, ci mai ales pentru că şi ei solicită ajutorul social, aceste sume ascut pofta unor straturi sociale şi grupuri mai influente.


Maghiarii din România, chiar dacă nici ei n-o duc prea bine, în niciun caz nu pot fi comparaţi cu ţiganii. În condiţiile din prezent este surprinzător că s-a înteţit împotriva lor animozitatea majoritarilor români, respectiv, asupra lor se proiectează umbra relaţiilor aflate într-un proces de deteriorare dintre statul român şi cel ungar. În Europa Occidentală, situaţia este oarecum diferită: între statele UE din Vest nu găseşti prea des sentimente de ostilitate reciprocă, există conflicte etnice şi regionale, dar etnicismul nu este naţionalism (e chiar mai rău decât naţionalismul, dar nu este identic cu acesta); dar nu este nici rasism pur, pentru că este cel puţin tot atât de cultural pe cât este şi „rassenbiologisch“. În Europa Occidentală, nu se pune problema frontierelor între state, nu se poate vorbi de naţionalism expansiv şi militarist, dar regiunile bogate se străduiesc să se desprindă de cele sărace, de exemplu, Flandra de Valonia, Italia de Nord de Mezzogiorno, Catalonia de Castilia, de Asturia − astea sunt frontiere regionale interioare. Vor să se separe, nu să se unească, la fel cum mai devreme prosperele Slovenia şi Croaţia au vrut să se separe de mai săracele Serbia, Macedonia, Kosovo. Scoţia, guvernată deja de partidul independentist, nu mai vrea să împartă cu englezii veniturile din rezervele de petrol aflate în Marea Nordului. De „separatismul de impozit“ ni se face greaţă.


În Europa de Est există atât naţionalismul tradiţional – de exemplu, iredentiştii tradiţionali, deşi uneori parcă iviţi doar în ultima perioadă −, cât şi noul etnicism, drept ură rasială.


Specificul relaţiilor româno-maghiare este faptul că în procesul de deteriorare al acestora un rol determinat îl are zelul disperat al celor două (plus încă jumătate) „elite“ politice (cea din Ungaria, cea din România şi cea maghiară din Ardeal), în vederea menţinerii la suprafaţă, chiar şi în condiţiile unui declin accelerat – fiindcă de mult timp nu mai este vorba doar de o criză economică, ci, în acelaşi timp, inclusiv de una politică, culturală şi civilizatorică −, şi să-şi alieze clasa mijlocie burgheză şi funcţionară-intelectuală, cea „care poartă statul pe umeri“ (staatstragend), prin intermediul propriilor interese, şi care, de bine, de rău, mai poate fi recompensată, poate deveni clientelară, cum fac în prezent şi celelalte state. În schimb, acest „centru burghez“ nu este suficient în Ungaria, iar după părerea mea, nici în România. Graţie dublei cetăţenii, regimul Orbán reuşeşte să-i mobilizeze pe maghiarii din afara graniţelor, ceea ce aproape că nu costă bani, în schimbul acesteia cetăţenii contribuabili din Ungaria pot aştepta, ca atare aşteaptă să li se construiască şosele, să li se înfiinţeze locuri de muncă etc.


Guvernarea Băsescu („regim“ nu i se poate spune, pentru că nu-i suficient de original în comparaţie cu Sistemul Colaborării Naţionale, pe care l-a înfiinţat „guvernul cauzei naţionale“, adică premierul ungar Viktor Orbán) a introdus acea inovaţie interesantă, conform căreia întreţine relaţii excelente cu guvernarea de la Budapesta, încercând să-i mituiască sau să-i şantajeze pe liderii oficiali ai ungurilor din România cu avantajele, mai mici sau mai mari, ale poziţiei guvernamentale, din când în când cu concesii politice, în timp ce se opune cu fermitate preocupărilor de emancipare ale minorităţii maghiare şi nu blochează calea instigării antimaghiare.


Ungurii ardeleni nu-l interesează.


Premierul ungar Viktor Orbán face tot ce este posibil ca, pe de o parte, maghiarii din Ardeal, Partium şi Banat să rămână fără reprezentare parlamentară şi guvernamentală la Bucureşti, iar pe de altă parte, să-i împingă, prin şantaj, în diverse acţiuni aventuriere, după care numai de la el să poată solicita ajutor, iar cu autorităţile locale − mai cu seamă acolo unde majoritatea maghiară este redusă − se va descurca uşor. Apoi poate arunca liniştit Ungaria în flăcările şovinismului, obţinându-şi astfel pentru câteva decenii la rând majoritatea „parlamentară“. În Ardeal, premierul ungar Viktor Orbán este arma încărcată a clasei politice de la Bucureşti care apără (sau pune în pericol) statu-quo-ul.


Ungurii ardeleni nu-l interesează.


Traian Băsescu, preşedintele României, strânge neîntrerupt - încet, cu ipocrizie − şi tot mai tare lasoul în jurul intereselor maghiarilor, în timp ce majoritatea parlamentară a Cabinetului Boc, teribil de nepopular, este susţinută de UDMR, de acel UDMR care deja de ani în şir aşteaptă în zadar Legea minorităţilor (în forma iniţială nici nu-i rău acest proiect de lege!), motiv pentru care opinia publică maghiară din România nu lui Băsescu îi impută această întârziere, ci UDMR-ului. De voie, de nevoie, UDMR susţine politica guvernului român de o cruntă austeritate, de reducere a salariului real, respectiv, a pensiei reale, de distrugere a instituţiilor, de generare a sărăciei, pierzând astfel săptămânal sute de voturi etnice maghiare. În atmosfera antimaghiară, marile partide ale opoziţiei româneşti (social-democraţii şi liberalii) depăşesc în direcţia şovinismului, îl numesc pe preşedintele Băsescu iobagul ungurilor (ha-ha!), concurează în antimaghiarism cu partidul lui Băsescu – în timp ce doresc să atragă UDMR de partea lor, în condiţii mai rele decât cele de până acum.


Iar modelul partidului băsescian fără Băsescu, ieşit în arenă, „stânga românească“ − grupare din partea căreia la funcţia de preşedinte al republicii probabil că va candida Crin Antonescu, liderul partidului liberal, devenind apoi posibilul preşedinte al României, care tocmai acum a mărturisit că este monarhist convins −, este sincer naţionalistă vizavi de nesincerul naţionalist Băsescu. În prezent, acesta este în stare să considere ca fiind corectă participarea României, de partea puterilor Axei, la cel de-al doilea război mondial: „şi eu aş fi făcut cum făcuse Ion Antonescu“, mareşalul condamnat cu sentinţă definitivă şi executat drept criminal de război; parcă acest război n-ar fi însemnat în acelaşi timp şi exterminarea evreilor din Transnistria, Basarabia, Moldova, măcelul din Odessa, apoi pierderea independenţei României. Fireşte, preşedintelui României îi este antipatic Mihai I Hohenzollern-Sigmaringen − până în 30 decembrie 1947, Regele României −, pentru că fusese şi a rămas prea antifascist gusturilor prezidenţiale.


Dar asta încă nu este nimic.


Forţa concurenţei naţionaliste generează presiuni inclusiv asupra UDMR, întotdeauna prudent, care practică o politică raţională. Presiunile vin atât din partea guvernului de la Bucureşti, din partea opoziţiei româneşti, cât şi din partea guvernului de la Budapesta (opoziţia parlamentară din Ungaria este insignifiantă). Regimul Orbán probabil ştie că favoritul său maghiar din Ardeal, Partidul Popular Maghiar Transilvan, separat, nu poate să aibă succes − două partide maghiare în România înseamnă de fapt niciunul. Dar, pur şi simplu, Hunor Kelemen şi Béla Markó nu pot să aducă la cunoştinţa opiniei publice ardeleneşti, oameni din ce în ce mai amărâţi, ce soartă rezervă premierul Orbán, atât de iubit în Ardeal (nu şi în Ungaria!), minorităţii maghiare aflate într-un accelerat declin demografic. Nu pot critica acţiunile provocatoare ale demnitarilor, care formal încă aparţin UDMR, dar în realitate (cu precădere din punct de vedere afectiv) au trecut de partea lui Viktor Orbán, deoarece, dacă ar face asta, pur şi simplu ar fi consideraţi nişte „maghiari răi“. În astfel de condiţii, politica adoptată de cele două grupări (UDMR, PPMT) aparent e din ce în ce mai asemănătoare, în timp ce se detestă tot mai tare. De fapt, politica lor nu este asemănătoare, dar sunt nevoiţi să-şi ascundă politica propriu-zisă.


Să luăm cazul „plăcuţei“ aşezate pe soclul statuii lui Matei Corvin, din Cluj. Pe „plăcuţă“ este gravată o propoziţie aparţinând marelui istoric Nicolae Iorga, o propoziţie stupidă, naţionalistă, subtil-vicleană, în care autorul, pe de o parte, îşi exprimă mândria că renumitul domnitor a fost de origine română, pe de altă parte, sugerează clar că ar fi fost un trădător de neam, iar în al treilea rând, afirmă că într-o bătălie neînsemnată (despre care probabil că nici nu auzise) soldaţii acestuia au fost învinşi de către moldoveni. Aceste trei aspecte nu sunt puţine pentru o singură propoziţie, dar este un caz destul de relevant (şi de frumos însăilat) al lipsei de analiză obiectivă privind istoria, respectiv, interdependenţa faptelor acesteia.


Fără îndoială că Matei de Hunedoara era, în parte, de origine română. Dar ce a însemnat „român“ şi „ungur“ în secolul acela? „Ungur“ („natio Hungarica“) a însemnat că cineva este nobil („una eademque nobilitas“), care, implicit, a însemnat: catolic. Suzeranii din familiile Drágffy şi Kornis au fost, de asemenea, de origine româ­nă, dar această origine niciodată n-a fost accentuată, pentru că în cazul lor nu avea însemnătate. Originea română a lui Matei Corvin a fost accentuată de către umaniştii italieni de la curtea sa, deoarece − conform obiceiului propagandiştilor renascentişti italieni ai epocii („istoricii“ de curte) − se dorea asigurarea unui fundal roman (mitic) ambiţiilor sale imperiale (împărăteşti), în subsidiar creându-se, ca o urmare nevoită, teoria continuităţii daco-romane. Tatăl lui Matei, Iancu de Hunedoara, marele condottiere, în timpul luptelor cu turcii a devenit cel mai mare latifundiar al Ungariei - datorită acestui fapt a devenit Matei rege, nu originii sale „romane“.


Pe Matei Corvin nu l-a interesat Ardealul, nici restul ţinuturilor Ungariei, în afară de colectarea impozitelor, ţinta manevrelor sale militare, inutile şi risipitoare, fiind Viena şi Praga. Totuşi, în cadrul unui cerc restrâns al companionilor de masă de la curte, a pus bazele renaşterii şi umanismului maghiar, personalitatea cea mai semnificativă fiind Janus Pannonius, episcop de Pécs (Quinque-Ecclesiae), o vedetă a pornografiei bisexuale în latină umanistă. Iar faptul că mama lui Matei l-a născut pe acest băiat, vrednic de interes şi controversat, întâmplător la Cluj - fiind în trecere −, în casa unui devotat al familiei, n-avea absolut nicio importanţă.


Este caracteristic pentru miopia ardelenească de la sfârşitul secolului privind „politica naţională“ maghiară şi propaganda naţională faptul că nu uneia dintre personalităţile ardelene de primă mărime din familiile Báthory, Rákóczi, Bethlen, Kemény, Apaffy sau Teleki i s-a ridicat statuie, ci tocmai acestui voievod de o mare anvergură, dar străin de Ardeal. Iar Universităţii din Cluj i-au dat numele de „Franz Joseph“, nu cel de – să spunem − Zsigmond Kemény (mare romancier, eseist şi teoretician politic, 1814-΄75), dacă tot avem în vedere aristocraţia.


Prin urmare, disputa privind originea Regelui Matei, dacă a fost ungur sau român, este absurdă, deoarece în sensul modern, singurul pertinent aici, n-a fost nici ungur, nici român, pentru că „naţiunea“, ca entitate istorică, s-a format mult mai târziu. Deci aşezarea „plăcuţei“ pe soclul statuii - la fel şi persecutarea neistovită a inscripţiilor ungureşti − nu serveşte la nimic altceva decât la ofensarea maghiarilor, care, fireşte, ar fi procedat mult mai înţelept dacă, în loc să se simtă ofensaţi, ar râde cu poftă. Dar pentru că „balul“ e deja în toi, membrii români din cadrul Consiliului Municipal din Cluj adoptă un ton incalificabil faţă de colegii lor maghiari, care, în semn de protest, părăsesc sala. Ambasadorul Ungariei la Bucureşti doreşte să acopere „plăcuţa“ cu un buchet imens de flori, încăierându-se cu poliţistul. Tineri savanţi maghiari şi studenţi lipesc peste „plăcuţă“ o placă din material plastic, ce conţine un text în patru limbi care intră în polemică, privind ştiinţa istoriei, cu Iorga, elogiind seculara convieţuire româno-maghiară. Hunor Kelemen, ministrul din România, preşedintele UDMR, depune plângere penală cerând identificarea şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de amplasarea „plăcuţei“ (înainte de restaurarea statuii, autorităţile româneşti au acceptat şi au promis că „plăcuţa“ nu va fi reamplasată pe soclul statuii), iar drept replică, pe forumurile româneşti de pe Internet se vorbeşte despre maghiari pe un ton şi într-un stil care l-ar lăsa cu gura căscată până şi pe cel mai călit legionar. Viceprimarul maghiar închiriază un spaţiu pentru reclamă la intrarea în Cluj, iar pe un panou uriaş se spune în mai multe limbi – inclusiv în limba maghiară! − „bine aţi venit la Cluj“, o lozincă subversivă re-vol-tan-tă. „Autori necunoscuţi“ distrug „obiectul“, iar primăria interzice reamplasarea panoului.


Măgării ungureşti urmează măgăriilor româneşti, dar, după cum se vede, în condiţiile actuale privind puterea şi situaţia demografică, au succes măgăriile româ­neşti − la fel cum înainte de 1918 întotdeauna au avut succes măgăriile ungureşti. Din cauza asta nu putem da cu indiferenţă din mână. Sensibilitatea peste poate de rănită a minorităţilor din toate timpurile şi de peste tot, vulnerabilitatea sufletească nu sunt doar simple stări psihice − ele au grave motive istorice. Viaţa publică şi presa democratică din România − cât a mai rămas, sper că mai mult decât în Ungaria − ar trebui să înţeleagă aceste lucruri, chiar şi în atmosfera naţionalismului şi etnicismului ce se încinge, ceea ce face, desigur, prevalarea justeţei o sarcină mult mai dificilă decât fusese chiar şi în urmă cu un an.


Maghiarii şi românii, în egală măsură, mărşăluiesc, în acelaşi ritm şi cu ochii larg deschişi, în capcană, distrug cu eforturi comune acea colaborare şi creativitate, niciodată cunoscute până acum, care au făcut posibil ca Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (alături de Teatrul Maghiar din Sf. Gheorghe) să devină scena favorită a publicului româ­nesc, care au înfiinţat TIFF-ul, au pus bazele unui „spaţiu alternativ“ multicultural în cadrul Fabricii de Pensule, au creat şi au asigurat, în ciuda problemelor existente, la universitate o viaţă studenţească (româno-maghiară) vibrantă, au deschis cele mai bune cârciumi alternative, au organizat expoziţii absolut deosebite, edituri, reviste de mare ţinută. Desigur, cultura, nici măcar cea mai curajoasă, nu poate înlocui o politică bună, dar până şi începuturile acesteia pot fi constatate: a fost înfiinţat GAS (Grupul de Acţiune Socială), care a făcut senzaţie prin faptul că s-a opus în mod radical, deschis şi public evacuărilor din cartierele ţigăneşti.


Oricât de deznădăjduită este problema romilor, din punct de vedere moral e mai simplă decât problema maghiară. În cazul oamenilor cinstiţi, sărăcia şi discriminarea sunt simple şi clare, trezesc indignarea, dar problema maghiară abundă de confuzii istorice, strădaniile de autoapărare ale intelectualităţii şi ale clasei mijlocii maghiare din Ardeal – întrucât maghiarii au totuşi un capital cultural şi social, presupunându-se o susţinere din partea statului ungar, nu trezesc în mod spontan compătimire; tragedia scăderii natalităţii maghiare este inexplicabilă pentru majoritarii români − se încurcă printre lianele junglei „marii politici“ oportuniste şi precupeţe în mod tradiţional, ceea ce nu trezeşte simpatia tineretului român mai „avansat“ şi mai „progresist“, care se radicalizează spre stânga eşichierului politic, fiind încă, totuşi, în minoritate. Presiunile vin inclusiv din partea extremei drepte aflată în ascensiune şi în România, îi presează şi şovinismul, tot mai planturos, al forţelor mainstream-ului, iar clasa politică maghiară din Ardeal seamănă prea mult cu cea bucureşteană, pe care au învăţat s-o dispreţuiască.


În consecinţă, „problema maghiară“ nu impresionează nici măcar inima importantului segment antinaţionalist, încă de dimensiuni destul de mici, din rândul tinerilor români.


Oamenii ar fi trebuit să-şi dea seama că „problema maghiară“ este supradimensionată de către conducătorii României pentru devierea, neutralizarea profundelor nemulţumiri sociale şi morale cauzate de criză, la fel cum şi la Budapesta dangătele necontenite ale clopotelor pentru doliul de la Trianon servesc acelaşi scop. Clasele politice iresponsabile sunt în stare de orice pentru păstrarea puterii. Iar intelectualii care, din interes sau din lipsa unui spirit critic, sunt dispuşi să aplece urechea la aşa ceva n-or să-şi poată spăla niciodată de pe sine jegul culpei.


Ultimul partid românesc, la nivel naţional, cu sentimente prieteneşti faţă de maghiari a fost Partidul Comunist din România în perioada ilegalităţii, înainte de 1944-΄45. Dar fusese condus de către unguri şi evrei şi bulgari (vezi cărţile, demne de toată atenţia, ale lui Stelian Tănase, în care autorul descifrează fiecare pseudonim şi nom de guerre)...


Suscitarea unei atmosfere naţionaliste împotriva autonomiei maghiare din Secuime este total absurdă, problema asta este inofensivă pentru naţiunea română (nu există posibilitate geografică pentru separare), dar rămâne încă deschisă întrebarea ce efect va avea asupra destinelor maghiarilor care trăiesc în afara Secuimii – cei din Ardeal şi Partium −, fiindcă va înceta atenţia, şi interesul, oricum tot mai reduse, îndreptat asupra lor. Şi cum ar arăta un teritoriu autonom unde jumătate din locuitori au în acelaşi timp şi cetăţenie străină (ungară), unde ar avea loc lupte electorale dure între partidele din Ungaria pentru locurile din parlamentul budapestan?... Asta nu ştim. În schimb, cu problema autonomiei teritoriale, lipsită de orice nădejde, practic s-a reuşit scoaterea de pe ordinea de zi a proiectului privind autonomia culturală şi individuală, ceea ce părea să aibă o oarecare şansă.


Iar consecinţa concretă este reforma teritorială-administrativă a d-lui Băsescu, dezavantajoasă pentru ungurii transilvăneni.
Totul este atât de confuz, încât - în afară de poziţiile fortificate astfel ale guvernelor de la Budapesta şi Bucureşti − nu se vede clar niciun rezultat. Dar clasa politică, ignorantă şi lipsită de conştiinţă, aruncă iar, cu un succes din ce în ce mai mare, sămânţa discordiei între cele două popoare (în timp ce în spatele opiniei publice, dacă e nevoie, ajung fără nicio problemă la înţelegere), iar din experienţa seculară ştim că întotdeauna minoritatea este cea care trage ponoasele. Ştiinţa istoriei – ale cărei recente rezultate probabil că încă nu sunt cunoscute de cultivata clasă de mijloc, prin urmare, fie-mi permis să amintesc în acest sens excelentul studiu al lui Ioan Drăgan, apărut în revista clujeană Korunk, numărul din iulie − a demarat deja în analizarea obiectivă a cumplitelor nelegiuiri săvârşite reciproc atât de clasele domnitoare româneşti, cât şi de cele ungureşti. Şi există suficiente lipsuri dureroase − de exemplu, cunoaşterea detaliată a faptului că unul dintre elementele centrale ale regimului ceauşist a fost o manie antimaghiară, iar în cadrul acesteia, drept urmare a schimbării proporţiilor etnice, apoi a politicii privind învăţământul şi a transferului masiv de populaţie, proletarizarea maghiarimii din Ardeal.


Acum însă până şi clarificarea istoriei devine imposibilă, deşi, doamne, cât ar fi de important acest lucru!


În Ungaria, în afară de câţiva specialişti în domeniu, abia dacă sunt câţiva care bănuiesc cum s-a purtat statul ungar, condus de aristocraţia orgolioasă, cu naţionalitatea română majoritară de secole în Ardeal, dar în ansamblul ei privată de drepturi şi cumplit de oprimată.


Învăţămintele sunt la îndemână, dar pentru că rezolvarea sau atenuarea problemei ar impune obiectivitate, ştiinţă, empatie, cumpătare şi umor, actuala clasă politică este incapabilă să avanseze, dar nu are nici dispoziţie pentru aşa ceva, deoarece are în vedere numai avantajele pe termen scurt – enunţarea acestora devine plictisitoare.


În forma lor actuală, aceste state sunt duşmanii propriilor popoare, iar pentru că poporul este lipsit de putere, el nu poate fi încurajat la altceva decât să întoarcă spatele politicii statului naţional, să privească totul cu detaşare, să aibă încredere în propria înţelepciune, să nu se sinchisească de politicieni, pur şi simplu să-i ia în râs. Şi să nu se lase atras în stupizenii cum e şi cea a „plăcuţei“. Să nu participe cu însufleţire la propria-i distrugere − măcar atât să facă poporul, cel din Ardeal şi de peste tot.


Articol apărut în publicaţia maghiară Népszabadság din 31 iulie 2011.

Traducere din limba maghiară de ANAMARIA POP