De același autor
„Această uriaşă moară care transformă oamenii în cenuşă sau, folosind o altă imagine, acest concasor care sfărâmă în bucăţi transporturi întregi de persoane se rotea în jurul unuia şi aceluiaşi ax – exterminarea.“
În 1940, căpitanul de cavalerie Witold Pilecki cerea conducerii Armatei Secrete Poloneze permisiunea de a se infiltra în Auschwitz. Pilecki era printre puţinii care-şi puteau asuma o misiune atât de îndrăzneaţă. În copilărie, făcuse cercetăşie. În 1918, pe când avea 17 ani, participase împreună cu colegii cercetaşi la luptele duse de voluntari pentru apărarea oraşului Vilnius asaltat de bolşevici. În 1920, Witold Pilecki lupta sub comanda unui renumit căpitan de cavalerie în războiul cu sovieticii.
Infiltrarea
În septembrie 1940, conducerea rezistenţei i-a permis lui Pilecki să se lase arestat sub numele de Tomasz Serafiński şi trimis la Auschwitz. Înăuntru, a creat o structură de rezistenţă numită Organizaţia Militară Secretă. Principalele obiective erau transmiterea de informaţii în afară şi organizarea unei răzmeriţe.
Dar informaţiile lui Witold Pilecki descriau lucruri mult mai grave decât îşi imaginase rezistenţa. Era un lagăr de exterminare pe care Pilecki l-a numit încă din 1941 „o moară uriaşă care macină oameni transformându-i în cenuşă“. O perioadă, armata clandestină a crezut că Witold Pilecki exagerează în descrierea situaţiei, atât erau de şocante veştile transmise. Cu timpul, aceste prime informaţii despre ceea ce se petrecea cu adevărat la Auschwitz au ajuns şi la guvernul polonez aflat la Londra. În primăvara lui 1943, Witold Pilecki a evadat, a întocmit un raport detaliat despre atrocităţile de la Auschwitz, Raportul Pilecki, pentru Înaltul Comandament al Armatei Naţionale, cerând autorizaţia de a întreprinde o acţiune militară. Comandamentul de la Cracovia s-a temut însă de o provocare.
Witold Pilecki a scăpat cu viaţă şi din Insurecţia Varşoviei, dar şi-a găsit sfârşitul în faţa comuniştilor. Căpitanul de cavalerie fidel guvernului din exil construise o reţea de spionare a ocupanţilor sovietici. A fost arestat în 1947. Fiica lui spune că „a fost schingiuit îngrozitor“. Witold Pilecki a fost executat în mai 1948 şi îngropat în ascuns. „Am fost peste tot, chiar şi la primul ministru Cyrankiewicz“, povesteşte Zofia Pilecka, „voiam doar să ştiu unde se odihneşte trupul tatălui meu, nimic mai mult. Dar el nu-şi amintea de căpitanul Witold Pilecki. I-am spus că sunt fiica acestuia şi că doresc să mă ajute, folosindu-se de relaţiile sale, să aflu unde este îngropat. Desigur, nu a ieşit nimic.“
Raportul
Încă din 1941, Witold Pilecki scria: „Primii prizonieri bolşevici au fost livraţi aici, închişi într-o cameră - câteva sute de persoane, atât de înghesuiţi încât nimeni nu se putea aşeza. Camera era închisă (nu erau camere de gazare atunci). Seara, a venit un grup de militari germani, au intrat în cameră şi, cu măşti de gaze pe faţă, au golit câteva bidoane cu gaz observând efectul acestuia. Colegii flegeri [deţinuţii de la infirmerie], care au mutat cadavrele, au spus că a fost o imagine macabră chiar şi pentru ei. Nici nu putuseră să se prăbuşească în clipa morţii. Înghesuiţi unul în altul, aveau mâinile aşa de încâlcite încât era dificil să desprinzi corpurile. Acesta a fost primul test cu gaz aici (acid prusic). Imediat, 19 mi-a dat această informaţie. Era foarte tulburat. Ascuţimea minţii i-a permis să prevadă că acest prim test va fi urmat de altele.“
1942 este numit de Witold Pilecki anul „cel mai monstruos“. E nevoit să scrie de cele mai multe ori „telegrafic“.
El arată că „s-a produs brusc o schimbare substanţială a atitudinii faţă de evrei. Spre surprinderea tuturor, restul evreilor au fost scoşi de la SK [Straf-Kompanie - disciplinar] şi împreună cu evreii care soseau – zuzangii [noii-veniţi] au fost cazaţi în condiţii bune să lucreze sub acoperiş, la cartofi şi legume. Au fost chiar puşi în apropierea noastră. Nu bănuiau că e un plan monstruos, ascuns. Ideea era ca în scrisorile către familii să scrie că lucrau în ateliere şi că le era foarte bine. (…) După câteva luni de scris despre condiţiile bune, evreii erau scoşi brusc şi exterminaţi. Între timp, transporturile soseau, mii de oameni în fiecare zi, de evrei din toată Europa“.
„În cleştii morţii“
O însemnare telegrafică: „În Brzezinka [Birkenau], camere de gazare sunt realizate în foarte mare grabă“. Apoi, mai pe larg: „Două noi crematorii cu combustie electrică au fost ridicate în grabă la Birkenau. Specificaţiile tehnice au fost făcute de biroul de construcţii. Potrivit unui coleg din acel birou, fiecare crematoriu are opt platforme, pe fiecare platformă putând fi puse două cadavre. Trei minute combustie electrică. Planurile au fost trimise la Berlin, iar în martie erau deja gata. Atunci fabrica a început să lucreze la capacitate maximă. A venit un ordin de a şterge toate urmele crimelor anterioare. Aşa că au început să exhumeze cadavrele băgate în gropi comune, erau zeci de mii de cadavre. (…) Noi transporturi erau gazate într-un ritm de peste 1.000 de victime zilnic. Cadavrele erau arse în noile crematorii. Erau folosite macarale pentru exhumarea cadavrelor, îşi înfigeau cleştii de fier în trupurile în putrefacţie“.
„Cine intră direct în cleştii morţii şi de ce?“, continua Raportul lui Witold Pilecki. „Evreii veneau din Boemia, Franţa, Olanda şi alte ţări ale Europei. De ce au plecat? (…) Din ce mi-au spus poate fi trasă concluzia că veneau din pricina anunţurilor făcute în oraşe şi state aflate sub ocupaţie că numai evreii care vor lucra pentru cel de-Al Treilea Reich vor supravieţui. Erau încurajaţi de scrisorile trimise de evrei din Oświęcim şi probabil din alte lagăre, cum că munceau în condiţii bune. (…) Erau mânaţi precum o turmă de animale la abator. Intrau în nişte clădiri despre care se presupunea că sunt băi (şi de fapt erau camere de gazare!). După ferecarea uşii, o crimă în masă se desfăşura înăuntru.“
O altă însemnare telegrafică: „Între zece şi douăzeci de mii de ţigani au fost transportaţi la Birkenau. (…) Bărbaţii au fost separaţi şi terminaţi în stil Auschwitz“.
Spre finalul Raportului: „Am dat colegilor aceste zeci de pagini în care am descris scenele din Oświęcim. Mi-au spus că mă repet uneori. E posibil – probabil din lipsa timpului de a reciti, dar şi pentru că această uriaşă moară care transformă oamenii în cenuşă sau, folosind o altă imagine, acest concasor care sfărâmă în bucăţi transporturi întregi de persoane se rotea în jurul unuia şi aceluiaşi ax – exterminarea“.
* * *
„Trimis de Dumnezeu pentru o misiune tragică“
Zofia Pilecka, fiica lui Witold Pilecki, vorbeşte unui jurnalist polonez despre valorile care au fortificat curajul şi nobleţea tatălui ei.
Lagărul şi rapoartele de la Auschwitz, lupta în Insurecţia Varşoviei, chinurile din închisoarea stalinistă. Cum aţi defini misiunea tatălui?
Tatăl meu a fost un om trimis de Dumnezeu să îndeplinească o misiune tragică. În timpul scurtei sale vieţi a străbătut un drum al Crucii. Altcineva nu ar fi fost în stare să facă ceea ce a făcut căpitanul Pilecki. Este imposibil. În doi ani şi jumătate, cât a stat în iadul de la Auschwitz, a pus la cale o asociaţie secretă a Organizaţiei Militare pentru transmiterea de informaţii despre ceea ce se petrecea în lagăr.
Apoi, acea incredibilă evadare din lagăr. (...) A venit în capitală, unde a participat la Insurecţia Varşoviei. Reduta sa a luptat chiar până la sfârşitul insurecţiei. A fost dus în lagărul de la Lamsdorf, iar apoi la Murnau. În decembrie 1945 a revenit la Varşovia, pentru a continua lupta subterană cu celălalt ocupant. Ultima oprire pe drumul Crucii a fost închisoarea Rakowiecka.
Simţiţi prezenţa tatălui în viaţa dumneavoastră?
Cât am fost cu el, m-a învăţat să iubesc natura, să mă descurc în situaţii dificile. Mai ales când s-a întors de la Auschwitz, insista cât de important este să te întăreşti spiritual şi fizic. Punea mare accent pe sport: trebuia să ştiu să înot foarte bine, să joc volei, să alerg. Cele mai importante erau acele activităţi care măresc rezistenţa în situaţii extrem de grele. El m-a învăţat şi conspiraţie. În timpul ocupaţiei germane, mergeam cu tramvaiul prin Varşovia. Când coboram şi mergeam pe jos pe stradă, eu mergeam cu câţiva paşi înaintea tatălui meu, astfel încât, dacă vedeam vreun pericol, o patrulă germană, să-l avertizez. (...) Tatăl meu a fost cercetaş încă din copilărie. A fost credincios, până la sfârşitul vieţii, faţă de ceea ce a jurat, ca tânăr băiat, pe drapelul cercetaşilor.
