De același autor
Revoluţia română nu este un bloc compact, nu este o mişcare împinsă spre deznodământ de o inspiraţie unică, ci este o rezultantă. În analiza revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. Cele două componente ale revoluţiei române sunt ca două fire, din care s-au ţesut atât contrastele ei bizare, cât şi istoria ulterioară, la fel de specială, a României.
Caracteristicile revoluţiei româneşti o fac atipică în raport cu celelalte revoluţii care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est.
1. Întâi de toate, Revoluţia română a depins, în declanşarea ei, de modificarea situaţiei geopolitice. Revoluţia română a urmat altora şi, poate, fără efectul cumulativ al acestora, nu s-ar fi produs (sigur nu în această formă).
2. Apoi, ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate şi partid, ca în Polonia şi Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană şi haotică a fost reprimată cu mitralierele şi blindatele. Rezultatul: 126 morţi şi 1.107 răniţi (şi mutilaţi: să nu uităm niciodată mutilaţii).
3. Spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, mişcarea disidentă românească nu a jucat niciun rol în declanşarea evenimentelor şi nici în gestionarea deznodământului lor. Din punct de vedere retoric, acest fapt a avut drept consecinţă absenţa totală, din imaginarul revoltei străzii, a reprezentărilor revoluţionare clasice (Revoluţia Franceză, Comuna din Paris, Revoluţia din Octombrie, Mai ’68).
4. Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român. Această grupare nu a făcut niciodată disidenţă deschisă în partid, ci a fost marginalizată de Ceauşescu din motive dinastice. Printr-o manipulare de proporţii, executată fără cusur prin fenomenul „Revoluţia în direct la televizor“, această grupare uzurpatoare a reuşit să se legitimeze în ochii populaţiei care nu a participat la revoluţie decât stând la televizor drept „emanaţie a revoluţiei“.
5. Mecanismul legitimării a constat într-o înscenare sângeroasă de proporţii: ca să pară salvatorii naţiunii (ceea ce nu erau: erau doar profitorii unei revolte la care nu au contribuit decât cu frica ori cu laşitatea), noii conducători au inventat teroriştii, presupuşi apărători desperados ai regimului Ceauşescu, proveniţi din trupele de elită ale Securităţii. Împotriva acestora, noua conducere a chemat populaţia în stradă, să apere revoluţia. A urmat un măcel incoerent şi sumbru, care a făcut în şase zile 978 morţi şi 2.214 răniţi (şi mutilaţi). Până astăzi, nu a putut fi găsit, arestat şi judecat niciun „terorist“ al revoluţiei. O originalitate sinistră a Revoluţiei române este că înlăturarea lui Ceauşescu de la putere a făcut de şapte ori mai puţini morţi decât aducerea la putere a noii echipe de nomenclaturişti.
6. Revoluţia română din 1989 este singura revoluţie est-europeană care a condus la căderea regimului comunist prin aducerea la putere tot a unor comunişti, recrutaţi dintre înalţii activişti marginalizaţi de Ceauşescu. A fost ca o revanşă a aspiraţiilor comunismului anilor ’50 asupra mizeriei comunismului anilor ’80, în condiţiile în care, în jurul României, legitimitatea politică a (foştilor) lideri comunişti se prăbuşise. Relegitimarea publică a unor vechi lideri comunişti (unii, odioşi) a fost una dintre urmările cele mai neaşteptate ale Revoluţiei române.
7. Începută în 15 decembrie ca o solidarizare a populaţiei Timişoarei cu un pastor reformat maghiar, supus unor persecuţii în care motivaţiile religioase nu puteau fi distinse de cele etnice1, Revoluţia română nu s-a încheiat odată cu fuga lui Nicolae Ceauşescu, în 22 decembrie 19892, când trupele scoase în stradă pentru reprimarea revoltei de la Bucureşti au fost retrase în cazărmi, iar arestaţii străzii au fost eliberaţi. Ea a fost constrânsă să intre în logica de desfăşurare a „duratei lungi“ de divergenţa de intenţii şi convingeri între: a) oamenii care şi-au învins frica şi au ieşit în stradă să-şi strige revolta împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului său, care, cu toţii aveau acest sentiment, nenorociseră România, şi b) nomenclaturiştii care şi-au învins laşitatea, profitând de destabilizarea regimului pentru a-i prelua centrii de putere (pe moment ezitanţi) şi pârghiile de comandă (momentan libere) – operaţiune desfăşurată la adăpostul şi, prin minciună, în numele revoltei străzii, cu care de fapt nu avea nici o legătură.
8. Din aceste motive, Revoluţia română e înscrisă într-o durată lungă. Durata ei poate fi calculată: ea este determinată de intervalul de timp în care s-a manifestat în mod public, cu o putere motrice de natură politică, divergenţa radicală dintre valorile de „revoluţionare“, exprimate de revolta străzii, şi politica de „restaurare“, dusă de puterea „emanată“ la răsturnarea puterii comuniste (ceea ce mai sus am numit „complotul nomenclaturist“).
Revoluţia română, prin urmare, nu este un bloc compact, nu este o mişcare împinsă spre deznodământ de o inspiraţie unică, ci este o rezultantă. În analiza Revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. Cele două componente ale Revoluţiei române sunt ca două fire, din care s-au ţesut atât contrastele ei bizare, cât şi istoria ulterioară, la fel de specială, a României. La început, firul revoltei populare şi firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanşat revoluţia, atunci complotul a câştigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în faţa populaţiei ca fiind toată revoluţia, ceea ce l-a împins spre o logică a restauraţiei, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revoltei. Şi cum, după mascarada teroriştilor, complotul nomenclaturist a reuşit să acapareze toată puterea în stat, ocupând tot spaţiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce.
Componenta nomenclaturistă s-a identificat spontan cu raţiunea de stat şi cu guvernarea. Din punct de vedere ideologic, aceasta a adoptat, succesiv, mai multe discursuri justificative: primul, în timpul revoluţiei, a fost un discurs de tipul „valorile socialismului au fost întinate de dictatura lui Ceauşescu“; al doilea, în lunile care au urmat revoluţiei, a fost discursul luptei împotriva „capitalismului sălbatic“ (având ca premisă ideea că nu există alt capitalism în afara capitalismului sălbatic); al treilea, adoptat din momentul începerii luptei politice cu opoziţia, în vederea alegerilor, a fost un discurs mimat după discursul socialismului occidental. Din punctul de vedere al politicii externe, componenta nomenclaturistă a adoptat o perspectivă prosovietică până la dispariţia URSS, în decembrie 1991, apoi una de expectativă prietenoasă faţă de evoluţiile din spaţiul rusesc (perioada Comunităţii Statelor Independente) şi, în cele din urmă, o atitudine de prudentă apropiere de UE şi
de NATO (consecinţă oportunistă a presiunilor exercitate asupra puterii de la Bucureşti de către o geopolitică marcată de extinderea acestora). În timpul războiului din fosta Iugoslavie, atitudinea componentei nomenclaturiste a fost net prorusească, prosârbească şi anti-NATO. În economie, imediat după revoluţie, componenta nomenclaturistă a revoluţiei a adoptat o poziţie net anticapitalistă, pe care a moderat-o numai pe măsură ce privatizările se făceau în beneficiul ei, iar primii „capitalişti“ se numărau din sânul său. Pentru nomenclatură, capitalismul este rău dacă şi alţii decât membrii ei câştigă şi este bun dacă numai ei se îmbogăţesc. Din punctul de vedere al spaţiului public, în primii ani de după revoluţie, vocea componentei nomenclaturiste a dominat cu autoritate spaţiul public. Ea a marcat profund mecanismele guvernării şi arhitectura statului postcomunist românesc. Aş risca afirmaţia că statul român, din acest motiv, este fundamental de stânga. Este şi motivul pentru care, după 1989, toate guvernările de dreapta au fost stângace.
Paradoxul forţei celor slabi
Era fatal, pe măsură ce libertatea devenea o realitate tot mai concretă a spaţiului public, ca vocea nomenclaturistă a Revoluţiei române să înceapă să fie concurată de vocea pe care, până atunci, reuşise s-o amuţească: vocea revoltei străzii. Aici intervine primul paradox pe care doresc să îl semnalez. Cum am spus mai înainte, revolta străzii a declanşat revoluţia, în timp ce complotul nomenclaturist a câştigat-o. Odată cu revoluţia, a câştigat şi puterea în stat. Ei bine, paradoxul este că, deşi a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, discreţionară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă şi puterea de a-i defini natura, atât a revoluţiei, cât şi a puterii sale înseşi. Paradoxul este că, în România, cine a declanşat revoluţia nu a câştigat-o, în schimb, deşi fără nici o putere în stat, a păstrat constant, în ochii societăţii româneşti, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii.
Dacă posteritatea complotului nomenclaturist, prin adjudecarea guvernării, a transformat Revoluţia română într-un discurs de legitimare a propriei puteri, posteritatea revoltei străzii a transformat o insurgenţă înfuriată şi dezordonată, cum fusese încă din primele clipe revoluţia, din punct de vedere empiric, într-o mişcare conceptual coerentă, cu trăsături ideologice clare. Câteva luni, ca urmare a lipsei de acces la mijloacele de presă (monopol discreţionar al complotului nomenclaturist), aceste trăsături au fost articulate public numai în stradă. Este motivul pentru care Revoluţia română a fost la fel de mult făcută de revolta împotriva lui Ceauşescu din perioada 16-21 decembrie 1989, revoltă care a declanşat revoluţia, cât şi de seria de demonstraţii împotriva puterii care a rezultat din revoluţie (puterea complotului nomenclaturist), din perioada ianuarie–iunie 1990, revoltă care a desăvârşit revoluţia, în sensul că i-a fixat identitatea ideologică. Luptele de stradă, soldate şi ele cu morţi, din prima jumătate a anului 1990, fac parte integrantă din definiţia Revoluţiei române. Astfel, Revoluţia română conţine paradoxul de a fi fost câştigată de o forţă care era din capul locului incapabilă să-i confere legitimarea şi să-i furnizeze definiţia. Căci legitimitatea putea fi dată numai de anticomunism, pe care complotul nomenclaturist, în nicio situaţie, nu îl putea invoca. Mai mult, guvernarea instalată de complotul nomenclaturist nu a îndrăznit niciodată să se definească în faţa societăţii în termeni neocomunişti, cum i-ar fi impus-o natura sa veritabilă.
Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, şi, în acelaşi timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nicio putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluţionare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii. Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată. De aici o tensiune internă între forţele care au făcut Revoluţia română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianţe şi prin uniformizarea vieţii politice româneşti în „mediocritatea“ democraţiei şi sub impactul politicianismului inerent exercitării ei româneşti.
Paradoxul vocii care spune adevărul
Spuneam mai sus că posteritatea complotului nomenclaturist a fost simbolic exprimată prin mecanismele guvernării şi că, din acest motiv, tarele guvernării, în România, sunt, genetic vorbind, tarele complotului nomenclaturist. Care a fost, însă, posteritatea revoltei străzii? În ce a constat ea? Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul revoluţiei s-a prelungit după revoluţie, tot în stradă, în opoziţia la puterea instaurată de complotul nomenclaturist. Teza mea este că revolta străzii a fost preluată şi exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-şi articula vocea. Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), Revoluţia română, din profunda ei tensiune internă, a născut funcţia socială a Intelectualului Public, pe care puţinii disidenţi români, pe care i-am avut, nu au putut-o naşte, înainte de 1989.
Să mă explic. Spre deosebire de Rusia sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a avut suficient prestigiu în ochii societăţii româneşti, încât să creeze figura socială emblematică a intelectualului public. I-a revenit acest rol Revoluţiei române. Din tensiunea existentă între excesul de voce-vidă al complotului nomenclaturist şi absenţa de voce-plină a revoltei străzii a rezultat configurarea unei funcţii sociale critice, căreia îi revenea serviciul public de a defini natura revoluţiei şi natura puterii. Anume această funcţie socială a impus pe scena publică figura intelectualului critic.
Vorbesc în termeni de funcţie socială, pentru că această figură critică a fost exprimată, în România, nu atât de o singură figură individuală emblematică (precum, în Franţa, într-o anumită epocă, Jean-Paul Sartre ori Albert Camus), ci de o grupare de intelectuali – de fapt, două: Grupul pentru Dialog Social, înfiinţat în decembrie 1989, şi Alianţa Civică, înfiinţată simbolic, printr-o mare demonstraţie, în 15 noiembrie 1990. Fireşte, aceste două grupări au numărat între membrii lor foarte puternice figuri individuale de intelectuali, care, fiecare în parte, şi-a avut rolul său în definirea şi fixarea obiectivelor revoltei străzii. Dar acţiunea acestor intelectuali individuali este mai inteligibilă dacă o privim simbolic ca fiind unitar exprimată prin acţiunea unei figuri simbolice, Intelectualul Public. De aceea, voi numi în continuare această grupare liberă de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social şi Alianţa Civică – Intelectualul Public.
De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluţiei române. Deşi Revoluţia română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia chemaţi să îi definească natura, obiectivele şi agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualii publici. Deşi au fost persecutaţi de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuşi de către presa controlată de guvern şi a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reuşit să impună întregii societăţi agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau). Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al revoluţiei ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre revoluţie şi despre obiectivele politice legitime ale României (fireşte, şi oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe: dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime nici măcar de susţinători).
În România, ţară cu un popor despre care, în 1990, Corneliu Baba spunea că, între toate popoarele, îşi urăşte cel mai mult elitele, succesul acţiunii Intelectualului Public a fost uluitor. În doar şase ani, figura sa emblematică a reuşit să încline balanţa votului în favoarea partidelor care i-au îmbrăţişat agenda şi programul. Rotaţia puterii, care pentru toate ţările ex-comuniste (cu excepţia României) s-a produs în 1990, a avut loc în România abia în 1996, printr-o radicală schimbare de agendă politică, care, lucru surprinzător, se confunda cu agenda Intelectualului Public şi care, fapt la fel de surprinzător, a fost integral adoptată de societate. Probabil nu există în Europa ţară cu o intelectualitate mai ruptă de „popor“ decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită şi în acelaşi timp dezgustată de el). Cu toate acestea, electoratul popular a îmbrăţişat, în alegeri, agenda politică a Intelectualului Public. În condiţiile în care ţara este mai degrabă de stânga, intelectualitatea publică românească este de dreapta. Şi cu toate acestea, guvernarea neocomunistă, care era de stânga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta.
Este aici un paradox. Un paradox care ţine de puterea misterioasă pe care o are vocea care spune adevărul. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus, mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de râs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a Revoluţiei române, deoarece, fără niciun fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip al revoltei străzii, aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“, slogan care este o parafrază transparentă şi graţios-nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.
Paradoxul contrarevoluţiei
Aplicat evenimentelor din decembrie 1989 din România, termenul de revoluţie nu este impropriu. Pentru a marca indecizia în evaluarea ei şi a consecinţelor sale, unii dezamăgiţi au taxat Revoluţia română (în mod cu totul neinspirat) drept „loviluţie“, dorind astfel să sublinieze îmbinarea inextricabilă de revoluţie veritabilă şi lovitură de stat. Motivaţiile sunt limpezi: pentru că refuzau să recunoască vreo legitimitate revoluţionară componentei nomenclaturiste a revoluţiei şi pentru că refuzau să accepte realitatea preluării puterii de către „emanaţii“ revoluţiei, identificaţi cu autorii loviturii de stat. În fapt, ceea ce hotărăşte asupra caracterului unei schimbări politice este amploarea şi radicalitatea acesteia. Când schimbările sunt atât de masive încât modifică natura regimului politic, transformă statutul proprietăţii, prefac sistemul juridic şi eliberează relaţiile economice (indiferent de modul în care se produc schimbările ori de opinia actorilor asupra acestora), atunci putem vorbi cu îndreptăţire de revoluţie.
Fireşte, nu o revoluţie după modelul clasic (şi sinistru) al Revoluţiei Franceze, dar nu mai puţin o revoluţie.
Există o carte de convorbiri cu Adam Michnik realizată de Daniel Cohn-Bendit. Undeva, în cuprinsul ei, revoluţionarul din Mai ’68 îi spune revoluţionarului de la 1989, cu nostalgie şi retrospectivă tandreţe: „Nous l’avons tant aimée, la révolution“. Această notă afectivă este extrem de sugestivă şi ea îi separă de o manieră tranşantă pe revoluţionarii clasici de revoluţionarii anului 1989.
Revoluţionarii tuturor revoluţiilor clasice vor revoluţia, iubesc revoluţia, trăiesc pentru revoluţie. Ei vor revoluţia de dragul revoluţiei, pentru că imaginarul lor este intoxicat de ideea falsă că politica de răsturnare revoluţionară constituie idealul suprem de moralitate politică. Este marota revoluţiilor care şi-au luat model din Revoluţia Franceză. Oamenii anului 1989 nu gândeau în categorii de revoluţie, ci în categorii de societate civilă, de drepturi ale omului şi de stat de drept. La originea atitudinii oamenilor de la 1789, dimpotrivă, stă ideea rupturii violente de trecut; în timp ce la originea atitudinii oamenilor de la 1989 stă ideea revenirii (paşnice) la stările de lucruri capabile să anuleze tocmai violenţa rupturii de trecut, provocată de revoluţiile comuniste ale perioadei 1945-1948. Revoluţiile anului 1989 reprezintă cu adevărat o revenire în trecut, aşa cum etimologia cuvântului „revoluţie“ o cere: o revenire la tradiţiile libertăţii, care, pentru regimurile comuniste, se aflau, toate, în trecut.
Pentru a face o revoluţie clasică (de tipul celei franceze), revoluţionarii trebuie să accepte să ucidă, întrucât scopul, care se identifică cu mijloacele, este de a distruge toate lucrurile de care oamenii se agaţă, pentru că ţin de viaţa lor bună. Paradoxul revoluţiei clasice este că face mai puţine victime pentru a ajunge la putere decât pretinde pentru a revoluţiona societatea, odată puterea câştigată. Revoluţia introduce teroarea, deoarece scopul ei este să impregneze societatea de idealurile ei, care devin criteriu de jurisprudenţă criminală. Pentru a duce la îndeplinire acest „ideal“, revoluţia trebuie să mobilizeze o masă critică de oameni dispuşi să facă orice împotriva oricui. Din acest motiv, în procesul de a realiza ce are omul mai bun, revoluţia clasică scoate la iveală tot ce e mai josnic în el, ilustrând cunoscuta constatare a lui Pascal, potrivit căreia „L’homme n’est ni ange ni bête, et le malheur veut que qui veut faire l’Ange fait la bête“. Indiferent de obiectivele ei ideologice, tipul clasic de revoluţie presupune în mod necesar violenţa, iar revoluţionarii clasici acceptă cu entuziasm crima. Revoluţiile din 1989, dimpotrivă, şi-au propus ca principiu nonviolenţa, iar revoluţionarii lor au refuzat cu dezgust crima. Din acest punct de vedere, în 1989, în Europa de Est, s-a desfăcut fără crime ceea ce a fost declanşat în 1789 cu crime, în Europa de Vest. Legitimitatea principiului violenţei politice, montat în minţile noastre de excesele şi succesele Terorii, a fost demontat din minţile noastre de procesele şi succesele Revoluţiilor de catifea. Cel mai blând şi politicos regim politic din Europa acelor vremuri, l’Ancien Régime, a fost răsturnat de violenţele inimaginabile ale Revoluţiei Franceze; cel mai îndelungat şi mai bine consolidat regim politic criminal din istorie, comunismul de tip sovietic, a fost răsturnat fără violenţă, prin invocarea principiilor liberalismului clasic, pe care revoluţia comunistă a încercat, prin toate violenţele imaginabile, să ni le extirpe din minte.
Prima revoluţie de centru din istoria omenirii
Revoluţiile ştim cum sunt: eruptive şi violente. Se rup de trecut eliminându-i cu forţa din istorie pe cei consideraţi a-l reprezenta şi reproduce. Revoluţia instituţională presupune, în catehismul revoluţionar clasic, o schimbare de tip uman. Revoluţiile vor să schimbe lumea încercând să modifice natura umană. Acest lucru se face supraveghind, înspăimântând, înregimentând, ucigând. Cu cât mai radicală este o revoluţie, cu atât mai ucigaşă este forţa ei de schimbare. Specificul revoluţiei este că ucide nu pentru a izbândi, ci pentru a transforma cu forţa. Cei ucişi sunt învinşii. Acesta este modelul clasic, deschis de Revoluţia Franceză, prin Teroare, şi perfecţionat de Revoluţia Rusă, prin tot ce a făcut.
Paradoxul revoluţiilor care au condus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa este că, deşi au fost revoluţii radicale, nu au funcţionat după tiparul clasic. Victimele au fost din rândul revoluţionarilor, nu din rândul învinşilor. Dacă revoluţia comunistă a produs victime de ordinul zecilor de milioane, revoluţiile anticomuniste nu au produs nicio victimă din rândul celor înlocuiţi de la putere (cu excepţia notabilă a lui Ceauşescu, executat sumar de foştii săi acoliţi). Au fost revoluţii paşnice, care au pus capăt, fără vărsare de sânge, unor tiranii extrem de perfecţionate, de agresive şi de bine împământenite. Aceste revoluţii nu au fost nişte contrarevoluţii, pentru că atunci ar fi trebuit să se comporte ca nişte revoluţii: au fost contrariul unei revoluţii (argumentul lui Joseph de Maistre). Prin urmare, originalitatea revoluţiilor anului 1989 este de a fi reprezentat contrariul principiului revoluţionar pe care l-a adus pe lume revoluţia anului 1789. Lecţia istorică cea mai interesantă a evenimentelor de acum douăzeci de ani este că originalitatea anului 1989 reprezintă exact contrariul originalităţii anului 1789. 1789 inaugurează era revoluţiilor îndreptate împotriva valorilor centrale ale civilizaţiei europene (să nu trecem cu îngăduinţă peste „comunismul“ Revoluţiei Franceze, de dragul caracterului ei „burghez“). 1989 realizează primele revoluţii în favoarea valorilor centrale ale civilizaţiei europene. Poate de aceea construcţia europeană a înflorit cu atâta vigoare după 1989: naţiunile occidentale au simţit că ceea ce vine dinspre Europa de Est nu este doar o modificare de regim politic: este o revendicare victorioasă, împotriva tuturor deviaţiilor şi radicalismelor aduse în istorie de nebunia Revoluţiei Franceze, a miezului central al civilizaţiei europene.
1989 este contrariul lui 1789. Anul 1989 a înfrânt radicalismele deschise, precum o cutie a Pandorei, de anul 1789, prin revenirea la valorile clasice (pentru că centrale) ale modernităţii europene: stat de drept, ordine socială a proprietăţii private, spirit critic, raţionalism ştiinţific (nu ideologic), echilibru noniacobin între religie şi politică etc.
Paradoxul suprem al revoluţiilor anului 1989 este că, spre deosebire de Revoluţia Franceză, care a avut nevoie de Teroare pentru a scăpa de cel mai blând şi mai politicos regim din istorie, revoluţiile anticomuniste din 1989 au scăpat de cel mai odios şi mai brutal regim din istorie fără violenţă, fără victime, fără represalii, fără lagăre, fără persecuţii, fără reeducare. Pur şi simplu, prin revenirea la normalitatea modernităţii europene, normalitate împotriva căreia s-au ridicat toate revoluţiile sângeroase din trecut şi pe care revoluţiile paşnice din 1989 le-au infirmat, invalidat, demontat şi aruncat la groapa de gunoi a istoriei. În 1989 s-a petrecut prima revoluţie de centru din istoria omenirii.
Text prezentat la Paris, cu ocazia colocviului L’Intellectuel public en Europe 1989–2009 şi preluat din revista Idei în Dialog.
1. Indistincţie standard pentru orice regim comunist, care îşi permite să fie şi antisemit, şi rasist, şi naţionalist, şi orice ar corespunde idiosincraziilor liderilor săi maximi sub pretextul că nu face decât să urmărească logica luptei de clasă – iar stânga marxizantă de oriunde, progresistă fireşte, aplaudă lupta de clasă acolo unde ar fi trebuit de fapt să condamne şovinismul ori antisemitismul comunist.
2. Ceea ce opinia publică nu a ştiut, pentru că noua putere a ascuns, este că Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au fost capturaţi imediat, chiar în ziua fugii lor din clădirea Comitetului Central.
