Masacrul inocenților

Am ceva de spus. Și am așteptat deja zece ani. Nu de frică am lăsat timpul să treacă. A trebuit să înțeleg eu întâi cum s-au întâmplat lucrurile. Și pentru asta a trebuit să mai termin o facultate – un întreg ciclu, cu patru ani, master și doctorat. Am crezut că, dacă o să mă aplec peste cele mai mari opere ale lumii scrise vreodată, o să înțeleg ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 10 aprilie 2002.

10 aprilie 2002. Aveam 25 de ani și vechime de un an şi jumătate. Lucram la o adresă aproape de Calea Victoriei, o clădire cu opt etaje. La ora 4 am ieșit din birou și m-am grăbit spre casă. Rutina se instalase în viața mea; și era o rutină murdară. Viața mea începea după ora 4 după-amiaza, după ce părăseam clădirea aceea în care fiecare individ era obtuz. Toți credeau că sunt eroii nevăzuți ai neamului, dar erau doar niște jalnice marionete. Nu împlinisem încă 25 de ani și aflasem acest dur adevăr despre țara mea.

Trebuia să merg la o zi de naștere, o vizită la domiciliu. La 5 fără 10, m-am trezit fixând cadranul ceasului din perete, privind pierdută cifrele electronice care se modificau cu fiecare secundă. Minutul pe care l-am urmărit trecând a fost extrem de lung; nefiresc de lung. Era un gest ridicol, dar nu puteam să-mi mișc ochii de pe micul cadran din plastic.

În acea seară lumea s-a învârtit fără mine. N-am știut ce se întâmplase exact când eu priveam inexplicabil ceasul, pentru că nu deschisesem în acea zi televizorul; deloc.

11 aprilie 2002. Am ajuns la birou puțin după ora 8. Ziarele zilei erau toate împrăștiate pe birouri. Am auzit pe cineva rostindu-i numele, dar nu și contextul. M-am trezit spunând senină tuturor: „E prietenul meu“. Toți ochii s-au îndreptat spre mine și un moment de tăcere s-a lăsat peste toți. Apoi i-am văzut poza pe prima pagină dintr-un cotidian. „S-a sinucis ieri“, mi s-a răspuns.

Am început să citesc rândurile de ziar, dar nu înțelegeam nimic. Scria că se aruncase de la etajul patru, dar nicăieri nu era menționat că și murise. Mă gândeam că trebuie să fi fost un accident stupid. Cum să se arunce? De ce? Avea 29 de ani și o viață de succes. Avea o carieră academică, fusese poate cel mai tânăr procuror numit la Curtea Supremă. Era un bărbat frumos, deștept. De ce credea lumea că se aruncase intenționat? Articolul fusese inserat ca știre de ultimă oră, iar orarul de la tipografie împiedicase adăugarea informației legate de moartea lui, survenită la 3 ore și jumătate după incident.

Am închis ziarul și îmi propusesem să trec pe la Spitalul Floreasca, să-l văd. Nu avea cum să moară. Nu el - și nu așa! O colegă m-a luat deoparte și mi-a spus ca murise deja, că aseară toate televiziunile despre asta vorbiseră. I-am răspuns că nu se poate, că nu avea cum. L-am sunat, ca gest demonstrativ. Telefonul era închis.

Nu știu cum a trecut acea zi. Când s-a făcut din nou ora 4, am ieșit pe stradă. N-am mai înțeles nimic nici din viața mea și nici din viețile celor din jurul meu. Calea Victoriei era un mușuroi straniu. Mergeam cu pași înceți și parcă mă trezisem după un somn de 25 de ani și nu știam încotro să merg. Nu știam nici cine sunt.

N-am plâns la înmormântare. Când l-am văzut în sicriu, înconjurat de flori și oameni, am înțeles că este ultima noastră dată de împreună. Aveam atâtea să-i spun... Dar a trebuit să-i ascult pe alții spunându-i „La revedere“, în monoloage stranii care sunau a verdicte de condamnare. De câteva ori am vrut să-l opresc pe unul dintre vorbitorii în costum care își flutura hârtiile. Dar nu aveam curajul și mă înspăimântase că nimeni altcineva nu părea să înțeleagă tendențiozitatea vorbelor și aluziile: Cristian era certat și demonstrația publică a vorbitorului era că ar fi avut un viitor mare și frumos în față; deci era inexplicabil derapajul său. Moartea ca derapaj; sinuciderea ca gest pripit ce poate fi criticat post-mortem.

Am ținut în mine tot ce văzusem, tot ce știam, tot ce intuisem deja. Până într-o zi, când Frank Sinatra a cântat la radio My Way. Pentru prima dată cântecul a devenit carne și l-am simțit ca un dialog cu cineva de dincolo. Aveam 25 de ani și căutam să înțeleg de ce un tânăr a ales să moară.

1998. L-am cunoscut pe Cristian Panait în octombrie 1998. Eram în anul III și urma să studiez procedura penală. Grupele au fost împărțite între 2 asistenți. Unul dintre ei era el. Deși teoretic aveam doar 50% şanse să îi fiu studentă, eram convinsă că îmi va fi profesor. Cristian Panait era deja un nume, cineva în profesia de magistrat. Iar faptul că era atât de tânăr îți dădea încrederea că orice e posibil.

A fost primul dascăl pe care l-am auzit vorbind cu pasiune despre munca lui. Pasiunea lui era dreptul, legea și omul. Am fost unul dintre puținii studenți pe care îi luase în practica de vară 1999, între anul III și IV.

Dacă ar trebui să-l descriu, mi-ar fi greu. Un om bun, onest, puternic, cuminte, respectuos, generos, extrem de inteligent, stăpân pe sine, atletic. De-a lungul timpului am încercat să-l reconstitui din multele conștiințe din lumea teatrului. Pentru mine, Cristian Panait era o combinație între Gelu Ruscanu (din Jocul Ielelor de Camil Petrescu) și vocea lui Mihail Sebastian din jurnalul său.

N-am crezut că a vrut să se sinucidă cu adevărat decât în clipa când, discret, am trecut prin fața imobilului din strada Luca Stroici. Se aruncase de la înălțimea turlei bisericii de peste drum. „Ca un Icar“, descrisese gestul mătușa lui Eleni, ani mai târziu, când am avut curajul să o vizitez și să mă prezint, aducând cu mine niște tratate de drept pe care Cristian mi le împrumutase, iar eu găsisem că trebuie să le returnez. Se aruncase ca un Meșter Manole, m-am gândit după ce am călcat pe terasa de unde începuse căderea, o terasă cu pardoselă alb-negru, unde porumbeii își făcuseră culcuș.

Am tăiat toate articolele de ziar care s-au scris despre el, de-a lungul timpului. Le-am dat regizorului Tudor Giurgiu, care vrea să facă un film despre el. Aflasem de ideea filmului în 2006, când deja eram studentă a Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“.

Azi, filmul e mai aproape ca oricând de materializare. L-am văzut într-o înregistrare-probă pe actorul care-l va juca pe Cristi și pentru o clipă am plonjat cu totul în acea lume de surogate, care, uneori, poate să ne umple golurile; era ca și cum sinuciderea n-ar fi avut loc și mă uitam la o înregistrare recentă cu Cristian, decupată de undeva de pe Facebook.

La două luni după moartea lui, am dat de o urmă de adevăr într-o sală de cinema, vizionând un film nou. Am căutat actorul din film și l-am găsit într-un spectacol de teatru. L-am auzit spunând rânduri scrise de Arghezi, la începutul anilor '30, dar pentru mine erau rânduri despre Cristian, iar actorul, ca un şaman, încerca să ne facă legătura.

Nu știu de ce oamenii vor să studieze teatrul. An de an îmi întreb studenții de ce se îndreaptă spre teatru. Aud povești minunate, sincere, triste, puternice. Apoi le spun povestea mea, iar povestea mea e legată de nevoia de a înțelege de ce un om tânăr s-a sinucis.

Am citit mii de pagini, rodul celor mai luminoase minți, de 2.500 de ani încoace. Și nu m-am apropiat de adevăr prea mult. Am stat lângă oameni care creează lumi, oameni și relații din câteva cuvinte aruncate pe pagină, din semne de punctuație, din lumini și sunete. Am călătorit în lumea largă și l-am luat cu mine peste tot. Datorită lui am o altă viață; nu știu dacă mai bună, dar sigur mai aproape de esența de Om.

Zilele trecute m-am întors în cimitir, după 10 ani. I-am văzut poza cu chipul tânăr, pe marmură albă. I-am citit numele, cifrele, i-am atins iarba. M-am simțit bătrână și deloc înțeleaptă. „Masacrul inocenților“, mi-a șoptit cineva la ureche, citând un regizor român celebru care, la un moment dat, își explica un film.

Ce ar zice dacă ar ști că omul care îi luase apărarea într-o interpelare parlamentară, cu 10 ani în urmă, a devenit cel mai hulit om din România (Emil Boc)? Ce ar zice dacă ar afla că un coleg, al cărui nume fusese lung vehiculat ca potențial element al presiunii, e acum președintele unui partid politic de care speranțele multor români se leagă (Victor Ponta)?

„În afară de conştiinţă, totul e bestialitate.“ (Camil Petrescu)

De ce s-a sinucis procurorul Cristian Panait? Pentru că cineva a vrut, printr-o procedură monstruoasă, să-i murdărească conștiința. Dar el nu i-a lăsat. Iar acei oameni încă ne hotărăsc destinul.

Masacrul inocenților nu s-a terminat.

Affair a suivre...