Călăul Mihail Patriciu

Un profil al comandantului Securității Cluj din anii consolidării comunismului

 Nu sunt multe cazurile în care crimele Securității au fost consemnate în documente. Ca orice poliție secretă a unui stat totalitar, Securitatea a încercat să-și acopere cât mai bine urmele. Excepții au fost cazurile în care excesele au fost atât de mari, încât până și autoritățile comuniste au fost obligate să declanșeze anchete. Astfel, ne-au rămas mărturii de neprețuit despre abuzurile din închisori și colonii de muncă sau despre torturile și execuțiile sumare comise de Securitate. Ca urmare a unei astfel de anchete, știm mai multe și despre Mihail Patriciu, șef al Securității în regiunea Clujului, faimos pentru numeroasele crime în care a fost implicat. Cazul Patriciu este interesant pentru că devoalează metode de acțiune ale Securității și pretextele legale folosite pentru ștergerea urmelor.

Încă de tânăr, Mihail Patriciu și-a des­co­perit vocația ideologică. Evreu la origine (născut la 19 ianuarie 1909, în Năsăud, pe numele său real Grünsperger sau, după une­le opinii, Weiss), a lucrat o vreme ca pă­lărier în localitate, dar nu acesta era ti­pul de biografie care îi convenea. A aderat timpuriu la PCR, activând în ilegalitate. În 1937, a făcut parte din grupul de co­mu­nişti români care s-au înscris voluntari în Brigăzile Internaţionale pentru a lupta în Spania. Contactul cu duritatea metodelor promovate de agenţii sovietici pentru men­­ţinerea purităţii ideologice a com­ba­tanţilor îi va marca activitatea viitoare, el fiind con­vins că doar măsurile extreme pot să ducă la înfrângerea adversarilor şi înă­bu­şirea oricăror forme de protest. După vic­toria lui Franco, s-a refugiat, ală­turi de cei­lalţi luptători, în Franţa, unde a fost în­chis în lagărele Gurs şi Argèles-sur-Mer.

În aprilie 1941, a evadat din lagăr îm­pre­ună cu mai mulţi comunişti români, vii­tori lideri ai partidului și ofiţeri superiori de Securitate (Constantin Doncea, Mihail Florescu, Valter Roman, Konrad Adorian, Wilhelm Einhorn ş.a.). Dacă unii dintre aceştia au luat drumul Moscovei, în­tor­cându-se în ţară cu Ana Pauker, Patriciu a ajuns la Paris, de unde a fost încadrat în rezistenţa comunistă franceză (Le Ma­quis). A luptat contra naziştilor până în 1944, când a revenit în România împreună cu Mihail Florescu (Iancu Iacobi), viitorul şef al Direcţiei Propagandă a Armatei şi mi­nistru al Industriei Chimice timp de pes­te 20 de ani.

„Bandiţii au fost executaţi“

Apropiat de Teohari Georgescu (ministru de Interne între 1945-1952) şi apreciindu-i-se experienţa de combatant, în aprilie 1945 Pa­triciu a fost numit în fruntea Ins­pec­to­ratului Regional de Poliţie Cluj. În primii ani de activitate, până la consolidarea pu­terii comuniste, Patriciu nu s-a remarcat prin ceva anume, el îndeplinind con­şti­in­cios, dar fără exces de zel, directivele con­du­cerii Ministerului Afacerilor Interne (MAI). De exemplu, în timpul grevei stu­denţilor din Cluj (mai-iunie 1946), a dat do­vadă de moderaţie.

După înfiinţarea Securităţii, în 1948, Pa­triciu şi-a păstrat funcţia de conducător al aparatului represiv din regiunea Cluj. Dar acum contextul intern s-a schimbat, iar regimul a declanşat asaltul asupra tu­turor categoriilor politice, sociale, eco­no­mice şi religioase percepute ca adversare, dorind să-şi supună rapid şi total întreaga societate românească.

Prin urmare, Patriciu a considerat şi el că a trecut vremea metodelor laxe practicate în intervalul 1945-1948. Transpunându-şi intenţiile în practică, a devenit rapid ofi­ţerul de Securitate cu cele mai multe asa­sinate la activ. Ţintele sale predilecte au fost liderii şi membrii grupurilor de re­zis­tenţă armată din Munţii Apuseni, precum şi ţăranii înstăriţi („chiaburii“) care se îm­potriveau colectivizării şi cotelor obli­ga­to­rii. Ordinele sale au fost îndeplinite cu pre­cădere de către cpt. Kovács Mihail, mr. Briceag Nicolae şi cpt. Mihaly Alexandru, şefii Securităţii din judeţele Turda, Someş şi Mureş subordonați direct lui Patriciu.

În toamna anului 1948, Patriciu le-a dat instrucţiuni concrete acestor subordonaţi privind modul de operare împotriva „duș­manilor“ regimului. Patriciu i-a avizat pe subalternii săi şi de faptul că rapoartele ce se întocmeau după acţiunile de ucidere a re­zistenţelor trebuiau falsificate, el afir­mând că „în scriptele noastre nu trebuie să aibă urme faptul că bandiţii au fost executaţi“.

„Dai cu el de pământ şi raportezi că a vrut să fugă“

În perioada 1948-1949, în Munţii Apuseni activau numeroase grupuri de rezistenţă armată, ce constituiau o problemă pre­santă pentru Securitate şi regim, astfel încât Patriciu a luat măsuri represive ex­treme pentru a le anihila cât mai rapid, dar mai ales pentru a determina populaţia să nu le mai susţină. În noiembrie 1948, după capturarea grupului Andrei Meşter, din Valea Ponorului, el i-a ordonat cpt. Kovács să-l ia din arest pe liderul grupării şi să-l ucidă: „am primit ordin verbal de la tov. col. Patriciu: «pui în maşină, duci lângă comuna lui natală, dai cu el de pă­mânt şi raportezi că a vrut să fugă şi a sărit asupra organelor noastre când am vrut să mergem cu el să arate că unde este armamentul ascuns»“.

Iar cum conducerea Securităţii s-a de­cla­rat întru totul de acord cu aceste metode, Patriciu a trecut rapid la comiterea de asasinate pe scară largă: în noaptea de 23/24 iunie 1949 au fost executaţi Leonida Bodiu şi alte două persoane, membri ai organizaţiei Garda Albă; la 7 octombrie 1949 a fost ucis Gheorghe Gheorghiu-Mă­răşeşti, împreună cu alte trei persoane, mem­bri ai organizaţiei Cruce şi Spadă; pentru a culmina în zilele de 2 şi 5 aprilie 1950, când au fost luaţi din penitenciar şi asasinaţi într-un loc necunoscut nu mai puţin de 12 membri ai organizaţiei Dabija.

Comiterea unor asasinate de o asemenea anvergură nu avea cum să fie ordonată de către Patriciu fără acordul şefului Se­curităţii, Gheorghe Pintilie, care nici el nu putea să treacă la fapte fără asentimentul conducerii Partidului Muncitoresc Român şi al consilierilor sovietici din Securitate. Uciderea unor lideri ai rezistenţei armate a fost decisă la centru, iar în acea perioadă execuţii sumare au fost comise şi de către Securitatea din Timişoara sau Constanţa, toate fiind în prealabil aprobate nominal de conducerea Securităţii.

„Trebuiesc împuşcaţi pe loc“

Spre deosebire însă de ceilalţi şefi de Se­curitate, col. Patriciu a considerat că di­rectivele concrete în cauză nu constituiau altceva decât un model de acţiune, astfel încât a luat iniţiativa şi a dispus de la sine putere asasinarea mai multor opozanți din regiunea Cluj. Cpt. Mihaly preciza că Pa­triciu le-a spus foarte clar faptul că „fu­garii care se găsesc în munţi şi vor fi prinşi cu arme asupra lor trebuiesc îm­puşcaţi pe loc“.

Printre primele victime s-a numărat Cons­tantin Vodă din com. Bistra, supranumit „Regele Munţilor“, cunoscut opozant al re­gimului, dispărut de la domiciliu. După ce a fost prins de către Securitate, întrucât fap­tele acestuia nu garantau obţinerea unei condamnări în instanţă, Patriciu i-a cerut cpt. Kovács să-l ia din arest şi să-l împuşte în munţi, operaţiune înfăptuită în noaptea de 6/7 august 1949, în timpul unei acţiuni contra unui membru al or­ganizaţiei Diamandi. Conform cpt. Ko­vács: „În acea noapte, banditul Marc Victor a fost atras în cursă, împuşcat (…) iar dimineaţă a fost adus la faţa locului banditul din Bistra, Vodă Costică, îm­puş­cat şi am raportat că a murit în acţiune, deci raportul a fost denaturat, conform or­dinului primit din partea tov. colonel Patriciu“.

A trecut apoi la membrii şi gazdele gru­pului Diamandi. La 6 septembrie 1949 au fost ucişi Gheorghe şi Ilie Ilea, tată şi fiu. Cpt. Kovács arăta că a primit următorul ordin de la Patriciu: „la noapte pui pe ei în maşină, duci în marginea comunei şi trânteşti de pământ şi raportezi că du­cându-i acasă să arate unde era ascuns armamentul la un moment dat au sărit amândoi asupra organelor noastre, cău­tând să-i dezarmeze, unde au fost îm­puşcaţi“. Prin acelaşi procedeu au fost ucişi în următoarea lună alţi patru mem­bri ai organizaţiei Diamandi. De ase­menea, Securitatea din Gherla a îndeplinit ordinul de a-i executa pe doi membri ai organizaţiei Partizanii Regelui Mihai.

„Să ştie toţi acei care nu predau cotele că vor păţi aşa“

După distrugerea majorităţii grupurilor de rezistenţă din zonă, Patriciu şi-a îndreptat atenţia asupra ţăranilor ce se împotriveau colectivizării şi cotelor obligatorii. El le-a explicat subordonaţilor că în acest caz vic­timele trebuiau alese cu grijă, fiind ex­clu­să uciderea ţăranilor săraci, cei vizaţi fiind chiaburii. Patriciu a dat astfel un sens con­cret luptei de clasă: „Să căutăm pe ade­văratul duşman şi să lovim fără cruţare în acesta (...) să se ia măsurile cele mai drastice contra acelor care caută să sa­boteze măsurile luate de partid şi gu­vern, fiind atenţi ca să lovim în duş­ma­nul principal“.

Cpt. Kovács arăta că în iulie 1949 a fost chemat la Patriciu, „unde am fost instruit în problema chiaburilor, unde şi când tre­buie să dau cu ei de pământ şi să trântim la pământ şi să raportăm că a vrut să fugă sau să dezarmeze organele noastre“. Mr. Briceag declara şi el că Pa­triciu „a dat dispoziţie că dacă un chia­bur va face agitaţie să fie împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi acei care ar în­drăzni să nu predea cotele că vor păţi aşa“.

Iar Kovács a trecut rapid la fapte, uci­gân­du-l pe Cuc Mihai din com. Cianu Mare, „conform ordinului verbal al tov. col. Patriciu «la noapte pui în maşină, duci la marginea comunei şi trânteşti la pă­mânt şi raportezi că a fugit banditul, aţi tras după el»“.

Dar cum în 1950 rezistenţa faţă de colec­tivizare s-a amplificat, Patriciu a con­si­derat că doar generalizarea operaţiunilor de asasinare putea asigura succesul par­tidului în problema agrară. El a ţinut mai multe şedinţe de prelucrare cu şefii com­partimentelor din subordine, în care – du­pă ce i-a criticat că „lucrează prea moa­le“ – le-a cerut să treacă fără ezitare la împuşcarea a unu-doi chiaburi din fiecare comună unde colectivul întâmpina greu­tăţi. Conform lui Kovács, Patriciu le-a spus că „«în acele comune unde avem astfel de cazuri, unul sau doi putem să trântim la pământ», ceea ce însemna la dânsul să fie împuşcaţi (...) numai de un singur lucru să îngrijim «să fie chiabur şi să aibă gâtul gros», arătând cu mâna di­mensiunea gâtului“. Pentru ca efectul asupra populaţiei să fie maxim, cei ucişi tre­buiau îngropaţi de ceilalţi chiaburi din sat.

Pe baza acestor dispoziţii, un val de crime s-a dezlănţuit asupra satelor din regiunea Cluj: cpt. Mihaly a executat câte un chia­bur în două comune, cpt. Kovács la fel, iar mr. Briceag a ucis şi el mai mulţi ţă­rani.

Şeful Securităţii din Cluj nu s-a declarat mulţumit cu aceste rezultate şi a cerut am­plificarea acţiunilor, solicitându-le celor din subordine să rezolve toate problemele până la aniversarea zilei de 23 august. Cpt. Kovács s-a conformat şi la 17 august 1950 a împuşcat trei ţărani în com. Bistra. Pa­triciu l-a lăudat pe Kovács în faţa ce­lorlalţi şefi de compartimente, dându-l ca exemplu.

„Nimeni să nu ştie şi să nu afle“

Dar numărul foarte mare de crime comise într-un timp atât de scurt şi mai ales am­ploarea tot mai mare pe care o luau asa­sinatele (de la una-două persoane se ajun­sese la grupuri de ţărani) au pus pe gân­duri chiar şi conducerea Securităţii. Pro­blema era că atât de multe crime erau şi dificil de muşamalizat, ele căpătând deja aspectul unor execuţii în masă. La Cluj au fost trimişi mai mulţi ofiţeri în control, care au cercetat şi aflat modul real în care au fost ucise toate persoanele amintite. Patriciu însă nu s-a sinchisit prea mult, cerându-le subalternilor doar să dea do­vadă de mai mare atenţie: „în cazuri din astea aşa trebuie să procedăm ca nimeni să nu ştie şi să nu afle că cine a făcut (...) ceea ce s-a făcut s-a făcut bine şi nu regretă nimeni, dar metoda sau pro­ce­dura ca atare, adică să nu se afle că cine a făcut lucrul“.

Cu toate acestea, şefii Securităţii i-au in­ter­zis lui Patriciu să mai ucidă, trans­fe­rându-l apoi la conducerea Direcţiei re­gionale Braşov. Era oricum o perioadă în care foştii luptători din Spania erau priviţi cu circumspecţie, Stalin bănuind că cea mai mare parte dintre ei fuseseră recrutaţi ulterior de serviciile de spionaj capitaliste. În aceeași perioadă, s-au înregistrat și pri­mele măsuri staliniste de marginalizare a evreilor din aparatul de partid și de stat. La nivelul temutei Comisii a Controlului de Partid a fost creat un sector ce analiza bio­grafiile şi activitatea voluntarilor ro­mâni. Unii dintre aceştia, precum Valter Roman, au fost trecuţi în funcţii de o im­portanţă mai redusă. Patriciu a fost totuși menajat, pentru că loialitatea faţă de re­gim nu era pusă la îndoială și, în plus, be­neficia de susţinerea lui Teohari Geor­gescu.

O bătrânețe liniștită

Cariera lui Patriciu în Securitate a luat sfâr­şit odată cu îndepărtarea protectorului său, Teohari Georgescu, din conducerea par­tidului şi a MAI. În iulie 1952, a fost destituit şi trecut în rezervă. Noua con­ducere a ministerului nu mai avea în­cre­dere în acei ilegaliştii consideraţi apropiaţi grupului deviatorilor de dreapta (o soartă similară cu cea a lui Patriciu a avut-o şi un alt evreu fost luptător în Spania şi Fran­ţa, col. Adorian Konrad, şeful Direcţiei Pro­pagandă şi Agitaţie din MAI). În plus, implicarea lui Patriciu în acte represive de amploare argumenta faptul că vechea con­ducere a ministerului acoperise sau chiar ordonase aceste abuzuri, fiind vinovată aşadar de deviere de dreapta.

Peste câţiva ani, partidul a apelat însă ia­răşi la el şi, având nevoie de o mână forte la Uzinele Metalurgice Reşiţa, l-a numit di­rector general al întreprinderii. S-a re­marcat şi aici prin stricteţea pe care o im­punea angajaţilor în îndeplinirea sar­ci­ni­lor.

Nu va sta mult în această funcţie, pre­ferând să se retragă la Cluj ca un paşnic pensionar. Nici măcar Plenara din aprilie 1968, când au fost devoalate multe dintre crimele comise de Securitate, nu-l va afec­ta în vreun fel. Majoritatea vorbitorilor şi-au îndreptat tirul acuzaţiilor spre mr. Bri­ceag, omiţându-se faptul că acesta nu fă­cuse altceva decât să execute ordinele pri­mite de la Patriciu. Singurul lucru ce i s-a imputat a fost comportamentul dur pe care-l avusese faţă de propriii subordonaţi (fiind notoriu că nu ezita să aplice corecţii fizice umilitoate acelor angajaţi ce nu-i în­deplineau întocmai dispoziţiile). Numărul foarte mare de asasinate a fost trecut sub tăcere. A decedat liniştit la o vârstă îna­intată, în anul 1996, la Cluj, fără a avea cu absolut nimic de suferit nici după căderea regimului comunist.

LIVIU PLEŞA (CNSAS)