Când o cantină e mai mult decât mâncare

Madalina Schiopu 18.12.2012

De același autor

În jurul Centrului Social al Asociaţiei Caritas Bucureşti s-a format o adevărată comunitate, în care sunt incluşi şi lucrătorii centrului, şi beneficiarii, şi cei care au primit, de-a lungul vremii, ajutor, chiar dacă acum nu mai au nevoie de el.

„Bătrâna pe care o vedeţi în fotografie a fost cântăreaţă de operă. Am găsit-o acasă, într-o mizerie cruntă, în pat, goală, sub o plapumă zdrenţuită, slabă de i se vedeau oasele. Am adus-o la noi, la centru, şi pe urmă i-am găsit loc într-un cămin din Sfântu Gheorghe fondat de Mi­sionarele Carităţii, ordinul Maicii Tereza.“ Maria Gher­că, coordonatoarea Cen­trului Social al Asociaţiei Caritas Bucureşti, format dintr-o cantină şi o spă­lă­torie pentru cei nevoiaşi, a adus cu greu un teanc de albume foto, unele de dimensiunea unui catastif de pri­mărie. Nu e de mirare că s-au adunat de-a lungul vremii mormane de fotografii: cen­trul funcţionează din 1994, deci are deja vârsta unui tânăr proaspăt trecut de ma­jorat. Fiecare instantaneu are povestea lui. Bătrâni care discută, iau masa împreună, ciocnesc ouă de Paşti sau participă la li­turghie („mulţi au murit“, spune cu re­gret Maria Ghercă, inclusiv doamna care cânta arii de operă), oameni care îşi aş­teaptă rândul liniştiţi la porţia de mân­care, vizitele asistenţilor sociali acasă la fa­miliile care solicită ajutor şi, mai ales, ima­ginea vie a speranţei – copiii sărmani de al­tădată care au crescut între timp şi acum, ca adulţi, zâmbesc, alături de pro­priii lor copii.

„Am ajutat copii care acum sunt mari şi au o profesie, sunt medici sau contabili. Un băiat crescut doar de mamă, care a terminat facultatea, acum e medic sto­ma­tolog. O studentă la medicină, în anul I, când am întâlnit-o, cu mama bolnavă, ca­re acum e pediatru“, spune Maria Gher­că, care adaugă: „S-a întors roata: acum ne ajută ei pe noi. Le trimitem, din când în când, oameni cu probleme de sănătate care vin la centrul nostru“.

 

O adevărată comunitate

După Revoluţie, în România au început să sosească faimoasele „ajutoare din stră­i­nătate“. Printre cei care le trimiteau se număra şi Caritas, organizaţia caritabilă a Bisericii Catolice cu filiale în toată lumea. Maria Ghercă, care până atunci lucrase într-o fabrică, s-a oferit ca voluntar pen­tru distribuţia de ajutoare. A observat, cu timpul, că simpla înmânare a unui pachet nu e suficientă. De exemplu, voluntarii se duceau acasă la bătrâni şi observau că pachetele cu alimente nu sunt desfăcute, pentru că nu aveau puterea să gătească. A mai văzut şi că unii încercau să înşele – luau pachetele cu haine şi alimente şi pe urmă le vindeau în piaţă, ca să mai facă un ban. Aşa că s-a gândit la un ajutor or­ganizat, sistematic, care să se ducă într-ade­văr spre cei care au nevoie de el. În 1994 se înfiinţează cantina socială şi spălătoria, fiindcă „am văzut că unii nu aveau ma­şini de spălat, bani pentru electricitate sau forţa să-şi spele hainele şi lucrurile din casă. La început, oamenii au fost foarte reticenţi, fiindcă se jenau să vină cu haine murdare la noi“.

Maria Ghercă a rămas la centru, coor­donatoare, de la înfiinţarea lui. Beneficiarii sunt selectaţi după o cerere de ajutor ur­mată de o anchetă socială acasă la ei, făcută de cei doi asistenţi sociali. La fie­care şase luni se face re­evaluarea situaţiei sociale, dar pentru persoane aflate în situaţii dramatice, cum ar fi vârstnicii şi cei foarte bolnavi, ajutorul poate con­tinua pe termen nelimitat. După estimările centrului, ceva mai mult de trei sferturi sunt familii aflate în dificultate, cealaltă categorie fiind formată din bă­trâni.

Banii vin îndeosebi de la donaţiile din stră­inătate, fie că e vorba de persoane par­ticulare sau firme care trimit alimente. Cri­za economică care a afectat şi ţările oc­cidentale a făcut ca acest sprijin să se di­minueze, astfel că în 2012 centrul a trecut de la 150 la 120 de beneficiari (dintre care doar 10 sunt catolici, ceilalţi sunt or­to­docşi). Însă lucrătorii de la centru speră să vină din nou vremuri mai bune.

Beneficiarii primesc masa de prânz 5 zile pe săptămână, iar bătrânii care nu pot să se deplaseze sau persoanele cu dizabilităţi primesc mâncarea la domiciliu („în 2011, s-au gătit aici 80.000 de porţii de mân­care“, spune Maria Ghercă), dar ajutorul pe care-l primesc nu se reduce la hrană. După vizitele la domiciliu, asistenţii so­ciali cunosc situaţia familială a fiecăruia, iar beneficiarii se împrietenesc, adeseori, când se întâlnesc la cantină. Aşa s-a for­mat o adevărată comunitate, în care sunt incluşi şi lucrătorii centrului social, şi be­neficiarii, şi cei care au primit, de-a lun­gul vremii, ajutor, chiar dacă acum nu mai au nevoie de el. În plus, Cantina So­cială oganizează şi evenimente – serbările de Moş Nicolae şi Moş Crăciun, Ziua In­ternaţională a Bolnavului (pe 11 februarie), Pomenirea Morţilor (2 noiembrie), ex­cur­sii la munte (mai ales pentru copiii din fa­miliile ajutate), plimbări comune în parc, diferite activităţi. În această comunitate, în funcţie de posibilităţi, oameni sunt aju­taţi şi cu haine, medicamente, bani şi, nu în ultimul rând, prin sprijin moral şi prie­tenie.

 

Două categorii de beneficiari

Pentru a simplifica lucrurile, cei care lu­crează la centru le spun „beneficiari“: sunt persoanele care, în urma anchetei sociale, se califică pentru ajutor. M.L. este o femeie scundă, cu ochi albaştri, şi are în jur de 50 de ani. A venit la centru dis-de-di­mineaţă. „Am o fetiţă de 9 ani care învaţă la Liceul Greco-Catolic, prin ea am aflat de cantină. Am venit anul tre­cut, când soţul meu a murit, după ce s-a lup­tat cu leucemia peste 10 ani. Stau îm­pre­ună cu fetiţa cu chirie, într-o cameră şi o bucătărie. Am zis să fac o încercare şi am trimis o cerere, după care m-a su­nat Toni (asistentul social). Cantina mi-a fost de mare ajutor, fetiţa e elevă şi are ne­vo­ie de rechizite şi alte lucruri pentru şcoa­lă, aşa că măcar scutesc banii pen­tru mân­care. Înainte, am trecut prin pe­ri­oa­de în care nu aveam nici bani de pâine.“

S.E. este pensionară şi are 62 de ani. „Pri­ma dată am apelat la Caritas la în­ceputul anilor ‘90. Băiatul meu nou-năs­cut luase salmonella în spital, înainte de revoluţie. La naştere a avut 3,350 kg şi la 4 luni, du­pă ce luase infecţia, avea 3,400. Aveam nevoie de un medicament pe care îl vi­sam şi noaptea. Când s-a des­chis punctul lor farmaceutic, imediat du­pă 1989, mi-au adus medicamentul, din Germania. Acum, băiatul meu are 23 de ani, e stu­dent şi s-a înălţat la 1,92 m. Din păcate, acum 5 ani, după un proces pentru casă ca­re durase 7 ani şi mă se­cătuise de bani, în condiţiile în care şi soţul meu e pen­sionat medical, am fost ne­voită să apelez iar la ajutorul lor, de data asta la can­tina socială.“

„Există două categorii printre cei care ne solicită ajutorul, spune Maria Ghercă: cei pe care îi sprijinim în vederea unui scop, cum ar fi cazul studentei care a de­venit medic, şi cei pe care îi ajutăm să supravieţuiască. La prima vedere, pare mai importantă sprijinirea pentru a atin­ge un scop: dar lupta pentru supra­vie­ţuire, când nu ai nici un fel de mijloace, cum ar fi situaţia oamenilor străzii, este la fel de importantă, când o priveşti de aproape.“

 

Casa cu acoperiş de stuf

În cei 18 ani de când lucrează la centru, Maria Ghercă s-a întâlnit cu tot felul de situaţii. I-a fost greu să aleagă când a fost întrebată ce a impresionat-o cel mai mult. Totuşi, unele cazuri i-au rămas întipărite în memorie. „La un moment dat, am fost pentru ancheta socială la o familie de romi din Buftea. Aveau o casă sără­că­cioasă, cu acoperiş de stuf, fără apă po­tabilă. Însă când am intrat în singura cameră a «casei», am fost izbiţi de cu­răţenia care era acolo. Era curat-lună. Asta ne-a convins că ajutorul nostru nu s-ar fi risipit în zadar. Le-am cumpărat un cal şi acum au o căruţă cu care mun­cesc la câmp sau în pădure, asta e tot ce am putut să facem, cu mijloacele noas­tre. Din cei 7 copii ai lor, între timp, unii s-au căsătorit. Când am cumpărat casa în care se găseşte acum centrul, în 1995, am început să o renovăm şi am schimbat şi acoperişul, iar vechiul acoperiş de ta­blă l-am dat acestei familii, aşa că stuful a rămas o amintire. Dar puteţi să vedeţi casa cu stuf aici, în fotografie. Un alt caz care m-a impresionat a fost cel al unui bă­trân cerşetor pe care l-am luat de pe stradă. Nu avea pe absolut nimeni. Pen­tru bătrâni, tragedia cea mai mare este lipsa de afecţiune. Am avut şi câteva măi­cuţe din ordinul franciscanilor care se duceau special la bătrânii singuri acasă, să fie alături de ei.“ De-a lungul vremii, s-au adunat şi amin­tiri amuzante. „La un moment dat, îm­părţeam pachete cu haine şi romii din zonă au aflat, nu ştiu cum, despre asta. Ne-am trezit că s-a umplut strada cu ei. Am încercat să explicăm că noi oferim ajutoare doar pe bază de anchete sociale oamenilor pe care îi avem în evidenţă, dar în zadar. Am fost nevoiţi să apelăm la poliţie.“

Pentru Crăciun, centrul pregăteşte un me­niu special şi o serbare pentru 300 de co­pii, din familiile care se află sau s-au aflat, în trecut, în evidenţa lor.

Printre fotografii, atrage atenţia cea a unei tinere care stă pe pat nefiresc, cu pi­cioa­rele încrucişate turceşte, dar sprijinindu-se pe o parte. Are muşchii părţii su­pe­ri­oare a corpului atrofiaţi, aveam să aflu, se exprimă cu greu şi a fost unul dintre copiii năpăstuiţi din orfelinatele „pentru handicapaţi“ ai României ceauşiste. „Ea e, practic, mascota noastră – spune Maria Ghercă. Singurul mod în care poate să mănânce e cu piciorul stâng. Da, poate să ia o bucată de pâine, de exemplu, cu degetele de la picior. Între timp, a fost luată de un unchi, într-o comună de lân­gă Bucureşti. O aduc la noi, uneori, când avem evenimente. M-a impresionat când am fost, la un moment dat, plecată în străinătate şi am primit un telefon de la ea. Mă sunase doar să spună, cu vocea ei peltică, «Maria, te iubec!»“. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22