De același autor
Încă de la apariția în peisaj, cu mare tam-tam, în august 2005, pseudo-monumentul din Piața Revoluției nu a făcut decât să displacă, să contrarieze, să frustreze. Inițial, unii binevoitori solicitau o perioadă de grație. Vezi, Doamne, să ne obișnuim, să-l integrăm în viața cotidiană, să-l asume imaginarul colectiv, să-l lăsăm în voia porumbeilor și a turiștilor etc. Nimeni nu mai pune însă, cred, la îndoială, după 30 de ani de la sângeroasa represiune și aproape 15 de la erijarea țepei, că suntem prada unei insidioase bătăi de joc, din familia celor mai „subtil“ orchestrate. De altfel, la ora de față, nici toată răbdarea din lume nu și-ar mai avea rostul, pentru simplul motiv că această „capodoperă“ a grupului Ghilduș-Iliescu-Theodorescu & co. își trădează, pe lângă lipsa de valoare artistică, proasta calitate a construcției propriu-zise. „Acoperită“ de la bun început de o titulatură bătătoare la ochi (Memorialul Renașterii. Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989), costisitoarea creație (de 1,5 milioane de euro) s-a dovedit o veritabilă obrăznicătură de for public. Respectiva nu doar că n-a atras nici turiști, nici porumbei, dar în mod clar a stimulat actele succesive de vandalism care au adus-o azi în starea pe care o deplângem (sper) de câte ori trecem pe Calea Victoriei: ciobită, dezmembrată, tăguită în ultimul hal, găurită, împroșcată cu vopsea roșie ș.c.l. Toate astea, fiindcă lucrarea n-a impus niciodată un minim respect, dar și pentru că vandalii au operat fără dificultăți asupra unei improvizații pline de pretenții, lăsate în voia sorții.
Să rezumăm. De-a lungul celor 14 de ani de ineficiență în plan simbolic, Țeapa (oficial intitulată Piramida izbânzii...) a fost în repetate rânduri ținta criticilor din partea presei sau a unor asociații cu profil urbanistic. Din păcate, asemenea voci nu s-au coagulat în așa fel încât să destabilizeze... establishmentul. Iar cu vremea, ce să zic, ne-am resemnat, mai mult sau mai puțin, cam toți. Inesteticul obiect (vai, clasat în 2010 ca monument istoric!) e de neurnit. O minimă documentare ne va ajuta să înțelegem mai bine situația. Deja în decembrie 2014, bunăoară, site-ul Metropotam.ro prezenta, într-un elocvent reportaj, stadiul incipient al deteriorării ansamblului, solicitând autorităților măsuri urgente pentru ca lucrurile să nu avanseze. Măcar atât. Comparând imaginile de atunci cu cele pe care vi le propunem azi (realizate imediat după Anul Nou 2019), vom remarca nu doar că procesul deteriorării n-a fost îngrădit în niciun fel de nimeni, dar că el a avansat fără opreliști până la stadiul la care simți nevoia azi (ca cetățean și contribuabil) să ceri mai degrabă desființarea monumentului decât cheltuirea altor sume, cine știe cât de umflate, pentru a-l „renova“. Absolut nimic nu mai e demn, la ora actuală, de memoria celor peste 1.000 de victime înscrise pe... Zidul Amintirii. Nici ca obiect, nici ca semnificație.
Se ridică aici o problemă de fond, peste care nu aș trece.
Rușinea. Când, de ce și la ce este bună rușinea? E preferabil să cunoști sentimentul rușinii sau să rămâi străin de el? Să-l fructifici sau să-l ascunzi sub preș? De la rușinea adamică la cea freudiană, gama ipostazelor e largă și merită o analiză dedicată. Manualele comportamentale la ordinea zilei vor încadra psihanalitic conceptul în registrul dezavantajos al trăirilor noastre, recomandând autoeducarea în sens invers, eliberator. Dacă psihologia adaptată unei societăți a imaginii și a performanței va insista să ne „vindecăm“ de sentimentul rușinii („culpabilizant“, deci contraproductiv), exercițiul vieții publice va confirma, statistic, cât de departe poate ajunge cel care aplică această rețetă. Numai că se ivește întrebarea: departe, în ce sens? Aici răspunsurile pot separa apele. Între rușinea maladivă (care, ca orice patologie, paralizează) și starea de spirit a omului pregătit și dornic să se privească în oglinda lăuntrică, spre a nu se trăda (în primul rând) pe sine însuși - distanța e mare. De altfel, nuanțata limbă română distinge cu finețe între: un om rușinos și un om cu simțul rușinii/cu rușine. Ca formă de libertate, rușinarea poate fi busola secretă care ajută persoana să nu își piardă... harul.
Ce prețioasă ar fi rușinea corect înțeleasă, în al 30-lea an de la Revoluție, când singurul monument în amintirea celor jertfiți arată ca un loc părăsit, amplificând astfel viciul de concepție care n-a inspirat de-a lungul anilor decât... porecle. Oare cui ar trebui să-i fie (cu folos) rușine? Desigur, nouă, tuturor. Individual și împreună. În primul rând, celor care de ani de zile contestăm această prezență în spațiul public, fără niciun efect... Apoi, desigur, comanditarilor unei creații născute-moarte, care disprețuiește memoria în loc să o omagieze. Apoi, desigur, celui care a realizat-o. Dar cum să pretinzi vreun dram de sfială, din partea unui „artist“ care, nu mai devreme decât în octombrie anul trecut (PROTV.ro, 15 octombrie 2018), îmbina nonșalant într-un interviu prostia, cinismul și lipsa de jenă: „Știți care ar putea fi o conotație interesantă? La care m-am gândit și eu atunci când am realizat construcția. À propos de țepe... Țeapa ar fi putut să fie un sens dat prezenței monumentului în Piața Revoluției, în ideea că s-a dat țeapă comunismului... Dar vedeți că nimeni nu s-a dus cu gândul acolo și nu și-a exprimat gândul ăsta. Ar fi putut să fie un sens mult mai profund... Eu m-am gândit la el, dar nu m-am afișat cu el pentru că nu ăsta a fost sensul inițial. Dar, când am auzit, m-am gândit că poate fi o chestie cu sens“. Un strop binevenit de rușine l-ar fi împiedicat pe maestru să se compromită și verbal, nu doar plastic. Ajutându-l să nu uite că țeapa la care se referă acum cu atâta emfază se numește în acte Piramida izbânzii!
„De ce este Memorialul Renașterii o ghenă infectă, la 25 de ani de la Revoluție?“, titra site-ul Metropotam.ro, acum cinci ani. Nu doar că întrebarea a rămas nebăgată în seamă, dar cu siguranță i se vor adăuga altele, în perioada care ne desparte de Rememorarea din Decembrie 2019. Tardiv și neconvingător, Primăria Generală anunța în iulie anul trecut că „intenționează“ să „preia“ Ansamblul monumental din Piața Revoluției pentru reabilitare, prin schimbarea statutului din bun de interes public al statului în bun de interes public al Municipiului București. Bla-bla-bla. Adică, până acum nu s-a putut face o elementară salubrizare fiindcă obiectivul era de interes național, și nu local?! Lăsând la o parte absurdul în floare, să ne așteptăm la noi manifestări ale lipsei de scrupule din partea celor care susțin că ne reprezintă. Pentru ei, rostul rușinii este inexistent. Pentru noi, cei cărora li se aruncă praf în ochi, e singura șansă de a rămâne onești. Dacă Țeapa-monument va persista în peisaj, să ne jenăm sincer. Dar nu tăcând mâlc în fața aroganței ignorante.
