Decât maoişti, mai bine monarhişti!

Publicăm în continuare un fragment din jurnalul de călătorie al lui Marius Chivu, intitulat Trei săptămâni în Himalaya, aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas.

Marius Chivu 27.03.2012

De același autor

Publicăm în continuare un fragment din jurnalul de călătorie al lui Marius Chivu, intitulat Trei săptămâni în Himalaya, aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas.

Manang, 5 mai 2011. Ajungem în Tal, un sat aşezat într-o vale care va fi inundată pentru a se construi un baraj. Pe stâncile de la intrarea în sat citim scris cu roşu „Vote for Karma Gurunk!“. Este partidul naţionalist pentru care a votat şi Rishi, şerpaşul nostru. Ne spune că nu-i plac creştinii (penticostali, de fapt) care fac misionarism şi-i convertesc pe nepalezi la o religie străină de locurile astea, iar Karma Gurunk au promis că vor interzice misionarismul creştin. „Nepalul trebuie să rămână hindus“, mai zice Rishi, căruia nu-i plac nici maoiştii. În urmă cu câţiva ani, maoiştii erau partizanii acestor munţi, atacau posturile de poliţie din sate, montând explozive artizanale şi furând armament.

După o insurecţie democratică, în noiembrie 1990, regele Birendra Bir Bikram Shah Dev (încoronat în 1975) a fost forţat să accepte o nouă Constituţie, care să proclame revenirea la monarhia constituţională şi la sistemul pluripartit. În februarie 1996 însă, gherilele maoiste, antrenate de foşti mercenari Gurkha şi în care activau, se pare, peste 12.000 de minori, au declanşat ceea ce ei au numit Războiul Poporului împotriva monarhiei. În 2001, prinţul moştenitor Dipendra şi-a ucis tatăl, regele Birendra, mama, regina Aiswarya, doi dintre fraţi şi alte opt rude, înainte de a se sinucide. S-a speculat mult pe marginea adevăratelor motive ale acestui paricid shakespearian, cert este că prinţul Gyanendra, care nu se afla la reşedinţa regală din Kathmandu în momentul respectiv, a fost încoronat ca noul rege.

Ofensiva sângeroasă a gherilelor maoiste (peste 13.000 de victime), grevele sindicale, criza economică şi disensiunile din cadrul Congresului Nepalez l-au făcut pe noul rege să destituie guvernul şi să preia puterea executivă, ducând însă Nepalul în pragul colapsului general şi al războiului civil. În 2006, cedând presiunilor externe, regele Gyanendra Shah a numit un nou guvern la care au participat şi reprezentanţii Partidului Comunist Unit (Maoist), o Constituţie provizorie a transferat toate atributele regelui către şeful guvernului, iar Nepalul a devenit, dintr-un regat hindus, un stat secular. În 2008, ţara a fost proclamată republică democratică, urmând să fie adoptată zilele acestea şi o Constituţie permanentă.

 

De câteva zile, Nepalul are un ministru de Interne maoist, ne spune Rishi când trecem pe lângă o coşmelie care este un fel de cuib de maoişti, pe acoperişul căruia flutură steagul roşu cu secera şi ciocanul. Pe aici, în urmă cu câţiva ani, turiştii erau opriţi şi obligaţi să cotizeze pentru sprijinirea mişcării. Deseori puneau chiar taxe la poduri. În regiuni din Vest, precum Dolpo, grupuri paramilitare de maoişti încă mai fac asta.

Peste câteva zile se va decide soarta Constituţiei Nepalului, act fundamental pentru democraţia ţării, cu ale cărui prevederi partidele nu sunt însă mulţumite în totalitate. Maoiştii, spre exemplu, vor să prelungească termenul, din cauză că ţin neapărat la serviciul militar obligatoriu („pentru a se asigura integritatea naţională şi suveranitatea Statului“, cum declară ei prin ziare). Rishi, care i-a votat pe naţionaliştii de dreapta, l-ar vrea pe rege înapoi. „Numai regele ne poate uni“, spune Rishi, care crede că ţara suferă din cauza fărâmiţării politice. Nu-i vrea pe maoişti în parlament, el vrea ca maoiştii să fie pedepsiţi pentru asasinarea câtorva mii de nepalezi, pentru răpiri şi pentru celelalte crime. Rishi nu vrea nici compensaţii pentru castele defavorizate, nici reconciliere cu maoiştii: „Unii ar putea spune că sunt extremist, dar eu vreau mai întâi dreptate“.

Motivul intransigenţei sale politice îl aflu mai târziu, căci Rishi nu face din asta un argument al opţiunii sale. Acum câţiva ani, maoiştii cereau interzicerea studiului limbii sanscrite în şcoli: niciodată n-au agreat influenţa Indiei asupra culturii nepaleze, percepută a lucra în detrimentul apropierii de China. Un văr de-al lui Rishi, care studia sanscrita la facultate, a dispărut, în urmă cu ani buni, împreună cu alte câteva zeci de studenţi, şi niciodată nu s-a mai aflat nimic despre el. Se pare că maoiştii i-ar fi ucis şi i-ar fi aruncat într-o groapă comună necunoscută. Probabil ar fi continuat acest tip de acţiuni, dacă China nu s-ar fi dezis de ei în mod public şi dacă comunitatea internaţională nu i-ar fi catalogat drept ceea ce şi erau, adică terorişti. Cu sau fără poveştile lui Rishi, maoiştii nepalezi şi îndemnurile lor antimonarhiste şi separatiste de pe stânci sunt o relicvă ideologică într-o ţară agrară care supravieţuieşte exclusiv datorită turismului din Himalaya.

Kathmandu, 22 mai. Din cauza grevei legate de prelungirea termenului adoptării noii Constituţii şi care afectează orice mijloc de transport rutier, vom fi nevoiţi să plecăm din Pokhara cu avionul.

Pe aeroportul din Kathmandu ne aşteaptă cineva de la agenţie, care, din cauza grevei (care durează deja de o săptămână), îmi spune că ar fi bine să stau eu în faţă, lângă şofer. Sunt turist, am şi barbă, iar manifestanţii nu vor bloca taxiul pe care au fost lipite xeroxuri în nepaleză cu „Doar pentru turişti“. Ne convingem încă o dată că în Nepal străinii sunt casta superioară. Străzile sunt pline de oameni şi nicio maşină, în afara taxiului nostru cu tourists inside, doar câteva ricşe care cară şi ele câte-un străin rătăcit. Toate restaurantele sunt închise, la fel şi peste jumătate dintre magazine. 2011 fiind Anul Turismului în Nepal, această suită de greve e o mare gafă economică. În ziare se scrie pe larg despre faptul că politicienii ar fi promis operatorilor din turism că nu vor declanşa sau încuraja greve care să compromită sejururile străinilor, de aceea greviştii îi scutesc pe cât posibil de haos pe turişti şi, pe lângă ambulanţe, taxiurile pot circula relativ liber.

Mă opresc la o terasă şi răsfoiesc ziarele nepaleze de limbă engleză. În The Rising Nepal mă opresc asupra unui articol de o pagină întreagă, „provided by the Association of Foreign Culture Exchange of the Tibet autonomous region“, care este propagandă chinezească pură. Spicuiesc: „Tibetul n-a fost niciodată fantastic precum în scrierile despre Shangri-La. Tibetanii au trăit aici în ultima mie de ani într-o manieră asemănătoare Europei medievale, într-o formă de şerbie feudală teocratică. Mai mult de 95% dintre tibetani erau iobagi şi sclavi exploataţi de nobilime şi de seniorii călugări. În multe feluri, Tibetul era un loc chiar mai întunecat decât Europa medievală... În ultimii 60 de ani însă, Tibetul a trecut prin enorme schimbări. Sistemul social din Tibet a făcut un pas istoric de la şerbia feudală la democraţia populară socialistă. Iobagii şi sclavii de odinioară se bucură acum de drepturi egale, garantate de Constituţie. Având drepturile umane respectate, tibetanii se bucură acum şi de drepturi politice. La alegerile locale din 2007 s-a înregistrat o prezenţă a populaţiei de 96,4%, în unele locuri atingând chiar procentul de 100%...“. Dar cum rămâne cu cele peste 6.000 de temple şi mânăstiri distruse de Revoluţia Culturală şi cu aproape un milion de tibetani ucişi de armata lui Mao pentru a li se băga pe gât această „democraţie populară socialistă“!?

Mai încolo dau peste un mic articol dedicat unui simpozion organizat în Kathmandu cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la eliberarea (de sub „jugul feudal“, se-nţelege) a Regiunii Autonome Tibetane, unde oficialii chinezi au subliniat faptul că „un Tibet liber ar putea ameninţa chiar suveranitatea Nepalului“, îndemnând guvernul nepalez să „controleze în continuare activităţile suporterilor lui Dalai Lama şi ale celorlalte demonstraţii anti-China“. Căci, nu-i aşa, un Tibet liber ar putea compromite „eliberarea Regiunii Autonome Tibetane“, care se presupune că a avut loc acum o jumătate de secol cu mărinimosul ajutor chinezesc! Dar propaganda merge mână în mână cu dezinformarea, căci Tenzin Gyatso, cel de-al 14-lea Dalai Lama, cel care a condus timp de 60 de ani guvernul tibetan în exil, niciodată nu a militat pentru eliberarea sau independenţa Tibetului (anexat cu forţa Chinei în 1951), ci doar pentru recâştigarea autonomiei administrative şi politice.

În The Himalayan Times, la poşta redacţiei, oamenii sunt foarte dezamăgiţi de felul în care politicienii conduc ţara şi de felul în care decurge promulgarea Constituţiei. Unul dintre aceştia scrie exact ce mi-a spus Rishi deunăzi: „Maoiştii continuă să bată oamenii şi să-i stoarcă de bani, anulează procesele intentate împotriva lor, au monopolizat sistemul fragil de dezvoltare a proiectelor, formează noi grupuri paramilitare, n-au retrocedat pământurile confiscate cu forţa... Nu avem nevoie de o Constituţie atâta timp cât atrocităţile maoiste nu vor fi aduse în faţa justiţiei“. Un alt cititor ameninţă cu revolta populară: „Dragi politicieni, nu uitaţi ce i s-a întâmplat regelui Gyanendra! Nu uitaţi că suntem cu ochii pe voi şi vă judecăm fiecare acţiune. Faceţi-vă treaba mai bine!“. Un material despre exodul forţei de muncă avansează cifra de 27.000 de nepalezi care pleacă lunar să muncească în Malaezia, în ţările din Golful Persic şi în Coreea de Sud. Israelul deja nu-i mai primeşte pe muncitorii nepalezi... //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22