De același autor
Originea speciilor rămâne, şi la 150 de ani de la publicarea sa, una dintre capodoperele creaţiei ştiinţifice umane.
În publicarea Originii speciilor, survenită la 24 noiembrie 1859, întâmplarea a jucat un rol oarecum asemănător cu cel conferit de teoria evoluţionistă în devenirea speciilor. Teza „transformistă“ plutea în aer, dar Darwin, care strângea neobosit observaţii şi date după întoarcerea sa din călătoria în jurul lumii, la bordul vasului Beagle, nu se decidea să definitiveze o versiune a sa şi să o publice. Ideile îi deveneau însă tot mai clare: indivizii aceleiaşi specii nu sunt identici. Într-un mediu dat, anumite variaţii ale unei caracteristici pot să confere un avantaj purtătorului său şi, cu o mare probabilitate, să se reproducă şi să transmită aceste trăsături generaţiilor următoare. Acumularea respectivelor variaţii de-a lungul generaţiilor conduce la apariţia de noi specii. Dar nehotărârea a durat până când, prin jocul hazardului, tocmai din arhipelagul malaezian, i-a parvenit, în 1858, manuscrisul unui naturalist necunoscut, Alfred Russel Wallace, care cuprindea, în linii generale, aceeaşi teorie.
Pentru a evita riscul inutilităţii demersului său şi sub presiunea acestui eveniment, Darwin a trimis spre publicare un prim manuscris, care va apărea, împreună cu lucrarea lui Wallance, sub titlul Despre specii şi mutaţiile apărute în cadrul lor; despre perpetuarea speciilor şi a mutaţiilor prin selecţie naturală, în Journal of the Proceedings of the Linnean Society of London.
Faptul a trecut aproape neobservat, cu excepţia semnalării maliţioase venite din partea unui profesor din Dublin, un anume Haughton, care afirma că ceea ce conţineau nou cele două articole era fals şi tot ceea ce era adevărat era deja cunoscut!
Astfel, mai ales sub impulsul nevoii afirmării publice a tezelor sale, Darwin va publica, astfel, în anul următor, lucrarea sa capitală, Originea speciilor.
Spre deosebire de prima primire publică a tezei evoluţioniste, de această dată întregul tiraj de 1.250 de exemplare al cărţii s-a epuizat în chiar seara zilei apariţiei, ceea ce arăta „şocul“ produs de ideile sale deopotrivă asupra lumii ştiinţifice şi opiniei publice ale timpului.
Neodarwinismul reprezintă, în prezent, paradigma explicativă acceptată de cea mai mare parte a specialiştilor. Preluând ideea selecţiei naturale drept cauză a evoluţiei, acesta refuză, totuşi, moştenirea „caracterelor dobândite“, apărată de Lamarck, şi acceptă legile lui Mendel ca mecanism care guvernează transmiterea variaţiilor asupra cărora acţionează selecţia naturală. Este denumită şi teoria sintetică, întrucât reprezintă o sinteză a cunoştinţelor care permit înţelegerea mecanismelor evolutive aduse de către genetică, sistematică şi paleontologie, dar şi spre a marca diferenţierea de aşa-zisul „neodarwinism primitiv“, promovat de Wiesmann în anii 1880, şi care refuza deja preluarea tezei caracterelor dobândite.
Totuşi, evoluţiile înregistrate în ultimii 150 de ani nu au reuşit să înlăture toate divergenţele referitoare la mecanismele schimbărilor evolutive. Astfel, sunt biologi care consideră că, deşi sunt explicate cu claritate micile schimbări (microevoluţie), nu se înţelege încă trecerea de la o specie la alta (macroevoluţia). O asemenea incertitudine ar face necesar să se cerceteze şi alte mecanisme care să confirme procesul evolutiv.
Celelalte teorii concurente, afirmate mai ales în a doua parte a veacului trecut, nu au reuşit să se impună şi, cu atât mai puţin, să „demoleze“ teoria sintetică neodarwinistă. Aşa, de exemplu, ipoteza lui Eldredge şi Gould a unei evoluţii discontinue, a „echilibrului intervalelor“ a generat o mare dispută şi nu numai în mediile ştiinţifice. Pornindu-se de la două expoziţii organizate de Muzeul Britanic de Istorie Naturală, una privind dinozaurii (1979) şi alta având ca temă omul fosil (1980), s-a declanşat o aprinsă polemică, avându-i ca protagonişti pe criticii acestora, care considerau exagerate schemele cladiste utilizate.
Cladismul este o metodă de clasificare bazată pe diferenţierea caracterelor primitive, ce face posibilă construirea de cladograme, scheme care relevă înrudirea dintre specii. Denunţătorii acestei metode îi impută mai ales eliminarea posibilităţii schimbării graduale, iar confruntarea ştiinţifică a dobândit, în acest context, din păcate, şi conotaţii ideologice. Într-o lucrare ulterioară, intitulată sugestiv Sinteza neterminată (1985), N. Eldredge a lansat o nouă pistă de cercetare pentru înţelegerea procesului evolutiv, propunând studiul integrat al tuturor ierarhiilor care apar în procesele biologice: organisme, specii, grupuri taxonomice şi, în special, ierarhiile de tip ecologic între fiinţele vii şi mediul lor.
Din cauza tezei luptei pentru existenţă şi a supravieţuirii celui mai apt, mai adaptat la mediul de viaţă, Darwin a fost acuzat uneori de eugenism şi chiar rasism. Respingerea unor asemenea supoziţii a avut loc prin folosirea mai multor argumente, mergând de la a considera asemenea interpretări drept o deturnare flagrantă a semnificaţiilor spre scopuri absolut străine autorului Originii speciilor... şi până la aprecieri că, dimpotrivă, pe calea instinctelor sociale, selecţia naturală selecţionează civilizaţia, care se opune ea însăşi selecţiei naturale (P. Tort), ori că, de la un anumit stadiu, grupul se îndreaptă spre o mai mare ordine şi către instituţii solide, ajungându-se astfel într-o zonă în care instinctul cedează pasul inteligenţei (R. Girard).
Dacă Darwin, autorul său, e considerat drept omul care a schimbat istoria ştiinţei, ideile cuprinse în Originea speciilor au revoluţionat concepţia de până atunci asupra lumii vii, originii speciilor şi locului pe care omul îl ocupă în acest cadru, deschizând o perspectivă, valabilă şi astăzi, în datele ei fundamentale. Şi la 150 de ani de la publicarea operei sale fundamentale, (neo)darwinismul rămâne, în ciuda obiecţiunilor care i s-au adus de-a lungul timpului, singura ipoteză înalt probabilă asupra mecanismelor de desfăşurare a vieţii terriene. //
