Criza educaţiei religioase

Mirel Banica 16.10.2012

De același autor

În anul 2007 am publicat un text intitulat Criza icoanelor, o reacţie la marile dezbateri din mass-media (incluzând şi spaţiul virtual) pe care le-a declanşat prezenţa icoanelor în sălile de curs. Încercam să sugerez atunci faptul că această criză poate fi percepută (şi) ca un efect al interacţiunii violente dintre religie şi modernitate, în general, şi nu doar opera unui grup restrâns de oameni, organizaţii etc. Tot cu acea ocazie avansasem ideea că astfel de crize se vor repeta, de fiecare dacă când vor fi puse în discuţie „certitudinile morale“ ce stau la baza societăţii sau reprezentarea socială a religiei ca matrice a identităţii naţionale.

Dacă icoanele prezente în sălile de clasă ridicau problema transmiterii vizuale a unei tradiţii religioase, actuala criză, a ma­nualelor şcolare de religie, pare a fi ceva mai com­pli­ca­tă. Dincolo de scandalul me­diatic, dincolo de pre­vi­zi­bi­la polarizare a taberelor sau de tăcerea „mediată“ a Bi­sericii, există câteva ele­men­te de noutate faţă de anii pre­cedenţi. Voi încerca să abordez subiectul având ca „fir roşu“ afir­ma­ţia ur­mă­toare: orice Tradiţie re­li­gi­oasă plasează în cen­trul atenţiei trans­mi­terea unor texte, dogme, credinţe, a unui mod de viaţă, la urma urmei. Problema pre­dării religiei în şcoală aduce în discuţie problema socializării religioase a copiilor; a analiza „predarea religiei“ înseamnă ce­va mai mult decât a simpatiza cu X sau Y sau a ne revolta în faţa unor citate scoase din manualul de religie (de multe ori abu­ziv, rupte din contextul general, dar aceas­ta este deja o altă poveste).

Discuţia publică ar trebui să dea naştere unei dezbateri serioase cu privire la tra­diţia şi istoricul predării religiei, con­ţi­nutul şi modalitatea pedagogică de trans­mitere a unei materii cu totul şi cu totul speciale. Şi, foarte important, ar trebui să se ia în calcul configuraţia socială, eco­no­mică şi istorică din acel moment. Voi se­para în două domenii principale mo­da­litatea de abordare: educaţia religioasă în modernitate şi socializarea religioasă a ti­nerilor.

 

Educaţia religioasă

Experienţa altor ţări europene cu privire la predarea religiei în şcoală, indiferent de nivelul de studii, a arătat foarte clar că orice dezbatere pe subiect se transformă ra­pid într-un adevărat „câmp de bătălie“. După o perioadă de aprige dispute, se ajunge fie la separarea completă a „re­li­giosului“ de programa şcolară, la o opo­zi­ţie perpetuă, de uzură sau la com­pro­mi­suri fragile. Anglia, Canada, Italia – tot atâ­tea exemple care ar trebui analizate şi detaliate de cei care au un cuvânt în aceas­tă dezbatere. Astfel, se poate vedea cum conţinutul învăţământului religios trebuie definit în funcţie de destinatarul acestuia: vârstă, finalitate (prozelitism, socializare re­ligioasă, formare de personal religios), gen şi clasă socială. Să zăbovim puţin asu­pra acestui ultim aspect de gen şi clasă socială. Cei mai vocali oponenţi ai ac­tu­a­lelor manuale şcolare şi ai predării religiei aparţin clasei sociale de mijloc: „cor­po­ra­tişti“, intelectuali, clasa de mijloc com­pu­să din oameni care au călătorit mult şi au experienţa toleranţei interconfesionale do­bândite în exteriorul României. „Aş do­ri ca fiica/fiul să aibă liberă alegere în privinţa religiei“ – este o afirmaţie pe ca­re o puteţi auzi adesea în context, re­acţie la starea de fapt de pe teren, din sala de clasă mai exact: profesori de religie fără cultură teologică şi vocaţie pedagogică, me­tode de predare prost alese, ignorarea sau chiar minimalizarea altor tradiţii şi cul­turi religioase etc.

Cred că acesta este „ele­mentul de no­u­tate“ al ac­tualei crize le­gate de pre­zenţa religiei în spaţiul pu­blic faţă de cea din 2007: apariţia unei clase de mij­loc secularizată prin ex­pe­rienţele sale di­recte de mun­că, viaţă, trai­ninguri unde se face elo­giul to­le­ranţei, al CSR-ului („Cor­porate Social Res­pon­si­bility“) şi al unei con­du­ite de muncă efi­ciente. Aceas­tă nouă „clasă de mijloc“ ac­ceptă mult mai greu mesajele şi morala tra­diţională a religiei. Epoca rugăciunii În­ger, îngeraşul meu învăţate de la bunica de la ţară a apus. Pentru ei, o noţiune cen­trală este aceea de respect al unei con­fe­siuni, al unui individ diferit – lucru greu de înţeles pentru o societate încă foarte conservatoare, cum este cea românească. Diferenţa socială s-a transformat într-una individuală, prin încorporarea valorilor re­ligioase ale grupului.

Tot istoria României ne-a arătat că, de fie­care dată când „modernitatea“ a căutat să fie impusă de la un alt centru decât cel au­tohton, au apărut tensiuni în întreg cor­pul social. Un adevăr cunoscut, dar care trebuie readus la lumină în acest context: Ţările Române nu au cunoscut „mar­gi­na­lizarea“ impusă Bisericii de Epoca Lu­mi­nilor, ci doar pe aceea, agresivă şi ime­di­a­tă, a comunismului. Ce înseamnă acest lu­cru? Bisericile, catolică şi protestantă, şi-au dat repede seama, odată cu trecerea tim­pului, că învăţământul religios nu mai poate fi doar religios, ci presupune trans­formări profunde cu privire la locul şi ro­lul acestuia în societate. Biserica Or­to­doxă Română a mers pe un alt model is­toric de „coabitare“, şi anume acela al Sim­foniei Bizantine. Un model funcţional, dar care acum îşi arată limitele, tocmai din cauza ultimelor evoluţii sociale. Roa­dele educaţiei religioase de până acum se văd pe teren, pentru cine are ochi şi, mai ales, bunăvoinţă să le vadă. Fie că este vor­ba de participarea la viaţa liturgică obiş­nuită sau de marile pelerinaje, gesturile rituale ale tinerilor care au urmat cursuri de religie în şcoală sunt mult mai „con­ştiente“ decât cele ale părinţilor şi bu­ni­cilor ieşiţi din comunism, cultura lor te­o­logică de bază este încă precară şi per­fectibilă, dar există.

La fel ca şi în alte ţări europene, obiectivul final al cursurilor de religie nu este acela de a forma „profesionişti“ ai ritualului sau automate de recitat rugăciuni. Miza este de a avea cetăţeni cu o cultură religioasă funcţională, deschisă spre alte orizonturi, dar conştienţi de propria identitate, ca­pa­bilă să perpetueze caracterul „creştin“ (cu ghilimelele necesare) al societăţii noastre în cultura globală. Pentru moment, am im­presia că nici Biserica (Bisericile, mai exact, din România), nici atleţii şi profesioniştii protestului din tabăra cealaltă nu par pe deplin conştienţi de însemnătatea pe ter­men lung a predării religiei.

 

Socializarea religioasă

În limbajul de bază al sociologiei, soci­ali­zarea presupune achiziţia şi „interi­ori­za­rea“ unor moduri de a gândi, valori, nor­me şi conduite. Pentru unul dintre pă­rinţii disciplinei, E. Durkheim, religia, trans­misia normelor şi tradiţiilor reli­gi­oase joacă un rol fundamental în cons­trucţia unei conştiinţe colective şi trans­miterea acesteia între generaţii. Atât cât mi-am putut da seama în discuţiile mele de pe „teren“, discuţii purtate cu părinţi având copii de vârstă şcolară, aceştia do­reau participarea la orele de religie nu atât din profunde convingeri religioase, cât mai ales din grija de a „înscrie“ co­pilul într-o logică a transmiterii unei me­morii religioase lungi, a furnizării cuno­ş­tinţelor de bază necesare la marile ce­re­monii rituale (nuntă, înmormântare etc.), ce „se face şi nu se face“ şi, adesea, religia înţeleasă ca ultim recurs, „depanaj“ spi­ritual în situaţii existenţiale dificile. Ce-i drept, erau oameni cu venituri modeste şi pregătire profesională redusă, opusul pe undeva ai „corporatiştilor“ evocaţi mai sus. Ajungem astfel la un alt punct esen­ţial al actualei crize: transmiterea cunoş­tinţelor religioase prin intermediul unor cursuri/manuale asemănătoare cu cele din prezent şi-a atins limitele. Ea, trans­mi­terea „clasică“, se vede acum pusă la în­doială de un mediu înconjurător con­cu­renţial, care privilegiază raţionalitatea teh­nică, eficacitatea şi importanţa legitimării profesionale. „Obsesia eficacităţii“ care bân­tuie de ani buni Occidentul (post)­in­dustrial şi hipermodern a început să aibă adepţi sinceri şi în unele medii din Ro­mânia. Ea se împacă greu cu „etica or­to­doxă“ a muncii şi a existenţei, în general, pe care unii dintre părinţi cred că o re­găsesc în actualele manuale şcolare. Ar fi multe de spus.

Şi pentru că tot veni vorba de ortodoxie, majoritara ortodoxie, poate că ar mai trebui subliniat faptul că transmisia cu­noştinţelor religioase în interiorul acestei confesiuni se făcea în interiorul co­mu­ni­tăţii, prin comunitate. Or, din cauze pe care nu le vom detalia aici (emigraţie, îm­bătrânire accentuată, sărăcie cronică) a cam dispărut comunitatea care să „du­ble­ze“ şcoala, stricta participare la slujbele re­ligioase nefiind suficientă din acest punct de vedere.

 

Ce ar mai fi de spus

Cum se întâmplă adesea în situaţii ase­mănătoare, se aşteaptă de fiecare dată so­luţii definitive de rezolvare a „problemei“, chiar dacă toţi cei implicaţi ştiu prea bine că ele nu există.

În joc este însăşi responsabilitatea sta­te­lor, nu doar a Bisericilor. La urma urmei, statul are responsabilitatea de a-şi pregăti cetăţenii să trăiască împreună, în acelaşi spaţiu, indiferent de convingerile/di­ver­gen­­­­ţele religioase şi morale ale cetăţenilor săi.

Experienţele anterioare ale altor ţări au arătat că tentativele de a introduce în în­văţământul public programe religioase cu deschidere „epistemică“ a altor religii şi tradiţii religioase, altele decât cea ma­jo­ritară, sau noţiuni de istorie a religiilor au întâlnit o foarte puternică rezistenţă. Nu văd de ce lucrurile s-ar întâmpla altfel în România. Dar acest fapt nu înseamnă că acest experiment nu ar merita să fie în­cercat, fie şi la scară redusă.

Rămâne în continuare în aer problema se­lecţiei personalului didactic al orelor de religie. Ferindu-mă de păcatul ge­ne­ra­li­zării, este ştiut faptul că de multe ori ele sunt susţinute de persoane fără har şi fără aptitudini pedagogice; fiind privite ca un fel de „cenuşărese“ ale curriculei, orele acestea atât de speciale nu se bucură de tratamentul şi atenţia cuvenite. Personal, refuz să cred că este uşor de abordat su­biectul parabolelor din Noul Testament, să zicem, atunci când tu ca profesor nu conştientizezi şi nu asumi conţinutul acestora în viaţa cotidiană. Dar aceasta es­te deja altă poveste.

În fine, poate că ar trebui ca la discuţie să fie vizate (sau invitate să participe, după caz) şi reprezentanţi ai altor Biserici şi cul­te, altele decât cel ortodox. Dincolo de o necesară egalitate de tratament, unii din­tre contestatari ar descoperi cu uimire fap­tul că intoleranţa majorităţii, reală sau pre­supusă, păleşte în faţa unor exemple trase din manualele „celuilalt“. Cu cât avem mai multe exemple de abordare a mo­der­nităţii religioase şi a efectelor acesteia, cu atât mai uşor ne va fi să înţelegem vi­itorul. Al manualelor de religie şi nu nu­mai.

Punctele de vedere exprimate în acest articol aparţin strict autorului şi nu angajează în nici un fel alte instituţii sau organizaţii.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22