In memoriam Leon Volovici (1938-2011)

Îmi vine extrem de greu să scriu câ­teva rânduri, cu cap şi coadă, despre despărţirea definitivă de Leon Volovici, vechi şi drag prieten, cu care m-am aflat cel puţin patru decenii într-o relaţie vitală de minte şi inimă. Sunt nu mai mult de trei săptămâni de când am avut cu el o lungă convorbire telefonică, cum obişnuiam să facem de când fusese obligat de medici să-şi rărească vizitele la noi, iar până la urmă să le suspende. Ştiam că e bolnav, dar ignoram gravitatea bolii. Lui nu-i plăcea subiectul şi, oricum, nu se plângea niciodată. Când îi ceream detalii, mi le furniza cu un umor blând şi o seninătate deconcertantă. Ultima dată mi-a vorbit de tratamentul pe care-l urma cu un fel de optimism moderat. Altminteri, discuţia s-a concentrat, ca totdeauna, asupra vieţii culturale din ţară. Nu ca să se informeze, căci graţie Internetului cunoştea ce se petrece la noi, tot atât de bine, dacă nu mai bine decât mine. Voia mai degrabă să răsucim pe o parte şi pe alta evenimentele zilei, să punem – cum se zice – ţara la cale. O convorbire fără fum şi pucioasă, în care ne regăseam opiniile adiacente, dacă nu identice.

Dintre multele lucruri pe care le-aş putea spune despre Leon, aleg acum problema dublului său statut intelectual: de israelian şi de român. Când am aflat, la începutul anilor ’80, că Leon vrea să emigreze împreună cu soţia şi cei doi copii în Israel, am fost extrem de îngrijorat. Mi-era teamă că bunul meu prieten, cu meseria lui de cercetător al literaturii române, nu va avea acolo nimic de făcut, că va trebui la 46 de ani, fără cunoştinţe de ebraică şi o slabă iniţiere în iudaism, să abandoneze tot ce învăţase şi făcuse până atunci, să intre într-o nouă profesie şi să pătrundă într-un imaginar colectiv şi un univers spiritual de o bogăţie copleşitoare. Cu ce sorţi de izbândă? Cu ce viitor? În anii ’80, un summum al „epocii de aur“ Ceauşescu, plecarea definitivă din ţară, deşi tolerată de regim pentru evrei şi germani (fiindcă putea fi negociată în devize), echivala cu o moarte civilă: dacă emigrantul era autor, numele îi era şters din dicţionare şi bibliografii, lucrările sale scoase din biblioteci. Iar drum de întoarcere nu mai exista. În aceste condiţii era nevoie de curaj ca să te angajezi în aventură. Cu sinceritatea-i dezarmantă, Volovici mărturisea în încântătorul volum de amintiri, De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, că gândul plecării definitive încolţise mai întâi în mintea soţiei sale, Hania, poloneză şi catolică (!). Oricum, asta nu schimbă faptul că riscul cel mare al expatrierii îi revenea lui: avea să-şi piardă cariera, meseria, colegii, notorietatea deja dobândită, trebuind s-o ia de la capăt, la o vârstă care nu mai e a zbenguielii şi a hotărârilor nepedepsite.

Dezastrul pe care-l anticipam nu s-a produs. În Israel, Volovici s-a integrat noii comunităţi, depăşind prin eforturi grele frustraţiile şi umilinţele fazei de ucenicie, când simţea handicapul celui ce nu poate rosti nici două vorbe în limba gazdă. Apoi, relativ repede a început suişul, materializat printr-un angajament la Yad Vashem, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în calitate, întâi, de cercetător, mai târziu, de şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului. A devenit în acest răstimp şi o autoritate în sânul comunităţii evreilor proveniţi din Româ­nia, unde de obicei nu funcţionează solidaritatea în jurul aceloraşi figuri tutelare. Adaptarea reuşită într-un timp scurt la noul cadru de viaţă ar fi fost posibilă – îmi explica Leon, cu modestia-i exemplară – datorită unei şanse, o mare şi rară şansă. Poate că da, oportunităţi vor fi fost, însă e sigur că pentru a izbândi era nevoie şi de înzestrările de personalitate care să le exploateze. Or, mi se pare neîndoielnic că el dispunea de mijloacele necesare: agilitatea intelectului, hărnicia şi tenacitatea, discernământul critic, blândeţea şi toleranţa, umorul şi afabilitatea. Dacă ar trebui să indic o singură trăsătură dominantă, care să sintetizeze cumva rostul şi finalitatea tuturor celorlalte însuşiri, aş desemna-o prin cuvântul: înţelepciune. Ceea ce înseamnă că era în stare să arbitreze echilibrat între alternative, să se îndepărteze în mod egal de orice radicalism, să ia mereu decizia rezonabilă, să nu jignească pe nimeni. Bănuiesc că unele calităţi l-au ajutat pe Leon îndeosebi să avanseze în cursa carierei, altele l-au servit mai ales în relaţiile sociale, înţelepciunea i-a fost de strajă pretutindeni. După părerea mea există un „test Volovici“: pot paria că cei ce l-au cunoscut şi n-au ajuns nici să-l respecte, nici să-l iubească aparţin unei categorii de oameni cu care e preferabil să nu te însoţeşti.

Principalelor opere publicate la noi – celor câteva capitole monografice cuprinse în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 şi a lucrării de referinţă asupra apariţiei scriitorului în cultura română – le-a adăugat în Israel, la acelaşi nivel de seriozitate şi competenţă, o carte despre ideologia naţionalistă şi problema evreiască, precum şi o serie de contribuţii referitoare la chestiunea antisemitismului. În afară de toate acestea, admirabilul volum memorialistic, cu titlu simbolic, deja menţionat: De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. După 1989, când a căzut dictatura comunistă şi ne-am instalat cu toţii într-o tranziţie confuză, care ne-a istovit fără ca ea să se epuizeze, Volovici a putut călători în ţara sa de origine. De prin 1995 încoace, câtă vreme sănătatea i-a permis-o, a venit la noi cam în fiecare an, intersectând diverse cercuri culturale, agreat şi solicitat pretutindeni. A colaborat la revista 22 (cu rubrica Scrisori din Ierusalim) şi intermitent la România literară, Dilema, Apostrof, a participat la diferite colocvii, a predat lecţii la Centrele de Studii ebraice din Bucureşti, Iaşi, Cluj, a făcut parte din Comisia Elie Wiesel, s-a străduit să deschidă noi linii de comunicaţie cu Israelul şi a militat cu succes, folosind-şi audienţa pe care o căpătase în cercurile intelectuale din ambele ţări, pentru dezvoltarea colaborării lor. Poate că nu e inutil să reamintesc că graţie lui a putut fi publicat la Humanitas Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Volovici s-a temut – cum a declarat-o singur cândva – de pericolul schizofreniei, dar a sfârşit prin a constata că dubla înrădăcinare culturală „nu e un ghetou“, ci că ea implică „două trasee paralele, cel israelian şi cel românesc, cu tot mai multe punţi între ele“. După părerea mea, el a reuşit ceea ce, mutatis mutandum, nu i-a fost posibil, în alte condiţii istorice, lui Mihail Sebastian: să confere ideii de dublă identitate un statut real, şi nu utopic. În această lume de mizerie şi netrebnicie, în care uneori disperăm că nu se vede luminiţa de la capătul tunelului, iată o veste bună: că „se poate“.