De același autor
În tentativele sale de a reinterpreta istoria Holocaustului în România, care conţin, între altele, încercări de demontare a Cărţii Negre a lui Matatias Carp (reeditată în Franţa la Editura Denoël, în 2009) şi a Cărţii Negre editate de Iilya Ehrenburg şi Vasili Grossman (Le Livre Noir, Textes et Temoignages, Actes Sud, 1995), Paul Goma şi-a găsit un aliat care reuşeşte să îl compromită şi mai mult: un militant prolegionar, un negaţionist primitiv al Holocaustului şi un falsificator al istoriei. L-am numit pe Ion Coja.
Un consens care ţine de igiena spaţiului public scris ne învaţă că a răspunde negaţioniştilor este păgubitor, în primul rând pentru cel care replică. Şi totuşi...
Şi totuşi, atunci când minciuna flagrantă este vehiculată cu nonşalanţă şi cinism, când adevărul este grav deformat în mod deliberat, cu speranţa că, din motive care ţin de repulsie, nimeni nu va răspunde falsificatorilor istoriei, se impune poate o replică la obiect.
La data de 2 noiembrie 2010, Paul Goma publica în jurnalul său un lung extras din articolul lui Ion Coja, Primul negaţionist al Holocaustului, apărut la aceeaşi dată în Basarabia Literară, publicaţie a Societăţii Scriitorilor Români din Republica Moldova. Reluat cu extaz de Goma, Ion Coja afirmă în articol că „primul negaţionist al Holocaustului“ ar fi Vasili Grossman, pentru că volumul său A Writer at War ar fi contrazis Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, afirmând că „regimul de ocupaţie al Ucrainei de sud-vest de sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei“.
În privinţa comparaţiei dintre regimurile de ocupaţie a Ucrainei de către administraţiile Antonescu şi Hitler trebuie precizat că, încă din 1957, Rand Corporation a publicat un studiu amănunţit asupra acestui subiect (Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory Under Foreign Rule). Nici acest studiu, nici cele ulterioare, cum ar fi Raportul Wiesel (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Polirom, 2005) sau scrierile foarte recente ale istoricului american Charles King de la Universitatea Georgetown nu pun la îndoială nici faptul că tratamentul evreilor în Transnistria în perioda 1943-1944 s-a ameliorat treptat, dar nici responsabilitatea crimelor comise de autorităţile româneşti din Transnistria în anii 1941-1942.
În acelaşi articol, reluat de Paul Goma în jurnalul său, Ion Coja minte afirmând că Matatias Carp a scris Cartea Neagră în „colaborare cu numitul Ehrenburg“ şi că „înşişi evreii au scos din circulaţie această carte mincinoasă curând după apariţie“. Bazată în special pe mărturii ale supravieţuitorilor sau pe diverse reportaje, Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman nu are nimic în comun în afară de titlu cu cea a lui Carp, care este susţinută predominant de documente de arhivă româneşti. De asemenea, este bine cunoscută retragerea de pe piaţă şi din bibliotecile publice de către autorităţile comuniste din România a Cărţii Negre a lui Carp, la scurt timp după apariţie şi pe întreaga perioadă a existenţei regimului respectiv.
În ceea ce priveşte masacrarea evreilor în Transnistria, bazându-se pe un paragraf din aceeaşi carte, A Writer at War a lui Grossman, reluat în jurnalul său cu felicitări de Goma, Coja afirmă că această distrugere în masă a populaţiei evreieşti în Transnistria ar fi fost înfăptuită în exclusivitate de poliţia ucraineană, şi nu de autorităţile româneşti. În acest sens, Coja afirmă în textul său: „… dacă evreii au suferit în Transnistria, nu au suferit din cauza românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă, evreii localnici, evreii ucraineni“.
În sprijinul „argumentaţiei“ sale negaţioniste, Ion Coja foloseşte următorul citat din Grossman:
„Darea de seamă a secretarului Obcom, Riasents [corect, în text, Riasentsev]. Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo [corect, în text: execuţiile au fost înfăptuite] de poliţia ucraineană. Şeful poliţiei ucrainene a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942 Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt dintre cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Curtea i-a condamnat la trei luni de muncă forţată pentru actele lor ilegale contra evreilor. [propoziţie omisă de Coja în text, fără a se indica acest fapt] Crime a făcut [corect, în text: Indignare a produs] şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa…“ (A Writer at War, Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945, edited and translated by Antony Beevor & Luba Vinovgradova, Pantheon Books, New York 2005, p. 267).
Folosind acest citat trunchiat, din care menţionarea pedepsei ridicole a celor nouă făptaşi vinovaţi de execuţia a 12.000 de oameni este omisă deliberat, Coja întreabă: „De ce în raportul comisiei Wiesel nu apare nicio referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?“.
În privinţa masacrelor de la Domanevka (Dumanovca), Ion Coja ignoră cu bună ştiinţă informaţiile din Raportul Wiesel care se referă concret la crimele comise în această localitate, şi anume la paginile 145-148, 152, 156, 177, 392 (Raport Wiesel, versiune în limba română). La pagina 147 a Raportului Wiesel se specifică că, la Domanevka, „între 10 ianuarie şi 18 martie 1942, 18.000 [evrei] au fost ucişi de poliţia locală ucraineană şi de jandarmi români“. În continuare, Raportul Wiesel redă pe larg o relatare a pretorului Teodor Iliescu, care descria condiţiile în care au fost împuşcaţi evreii, „... care au fost îngropaţi în gropi neconforme cu regulile cerute, fiind săpate la o adâncime de cel mult 1/2 m…“ şi care cerea mutarea supravieţuitorilor masacrelor la Bogdanovca. La aceeaşi pagină a Raportului Wiesel se menţionează: „Această execuţie în masă şi incinerarea cadavrelor au fost analizate în detaliu în timpul procesului lui Isopescu [prefectul român al judeţului Golta, judecat şi condamnat pentru masacrele de la Bogdanovca, Dumanovca şi Acimicetca] în 1945“.
Frauda lui Coja, reluată cu entuziasm de Goma, este transparentă: ei folosesc faptul că poliţia ucraineană a fost implicată masiv în masacrarea evreilor în judeţul Golta şi afirmă, în consecinţă, că responsabilitatea autorităţilor române în crimele comise în Transnistria este nulă. Orice om de bună-credinţă care va frunzări numai o lucrare despre administraţia română din Transnistria va şti că acolo poliţia ucraineană era sistematic subordonată autorităţilor române, prefecţilor şi pretorilor români prin legiunile de jandarmi români. Crimele comise de poliţia ucraineană în Transnistria contra evreilor şi romilor au fost înfăptuite la ordinul autorităţilor române, sub a căror jurisdicţie aceşti poliţişti ucraineni se aflau. Excepţie au făcut-o aşa-numitele „colonii SS“, sate populate de etnici germani locali care nu se aflau, conform acordului de la Tighina, sub jurisdicţie românaă şi a căror listă este ataşată acordului respectiv. Dumanovca nu făcea parte din aceste „colonii SS“.
În ceea ce priveşte procesele criminalilor implicaţi în masacrele de la Dumanovca, trei serii de documente arhivistice stau la dispoziţia cercetătorilor la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington (USHMM). O primă serie restrânsă priveşte anchetarea de către autorităţile româneşti din Transnistria a câtorva poliţişti ucraineni implicaţi în omorurile din judeţul Golta, nu pentru masacrarea evreilor, ci pentru a se fi omorât între ei şi pentru a fi furat aurul confiscat de la deportaţi, se regăseşte în arhivele regionale de la Nikolaev (USHMM/Nikolaev Oblast Archives RG-31.008M).
O a doua serie largă de documente provine din arhivele Serviciului Român de Informaţii (USHMM/SRI Archives RG 25.004M) şi este legată de procesele prefectului judeţului Golta, Modest Isopescu, a subprefectului aceluiaşi judeţ, Aristide Pădure, şi a jandarmilor români implicaţi în aceste asasinate. Tribunalul de la Bucureşti l-a considerat responsabil pe Isopescu de „… uciderea a 71.000 de oameni (dintre care 1.000 de romi). Adjunctul său Pădure a fost acuzat de organizarea ghetoului din Oraşul Golta, de înfometarea deportaţilor, de rele tratamente, de punerea în aplicare a ordinului pentru masacrul de la Dumanovca. Cei doi reprezentanţi ai autorităţilor au fost ajutaţi de [subofiţerul de jandarmi] Vasile Mănescu de la raionul Dumanovca care a executat ordinul (la refuzul unui subaltern, plutonierul de jandarmi Nicolae Melinescu…) participând activ la actele de jefuire, incendierea grajdurilor [unde erau «cazaţi» deportaţii] şi la masacrul de la Bogdanovca, împuşcarea deportaţilor de la Dumanovca“ (Andrei Muraru, Manuscris, citat cu permisiunea autorului). În 1945, Isopescu, Pădure şi Melinescu au fost condamnaţi la moarte de către un tribunal românesc, pedeapsa fiind comutată la închisoare pe viaţă. În sfârşit, a treia serie largă de documente, care privesc procesele a cel puţin 15 jandarmi ucraineni implicaţi în aceleaşi crime şi judecaţi în URSS, se găsesc în arhivele SBU (instituţie succesoare a KGB din Ucraina) din localităţile Nikolaev şi Vinnitsa (USHMM/SBU Archives RG 31.018M). Aşa cum am mai scris, nimeni nu-i va nega lui Paul Goma rolul important în istoria disidenţei anticomuniste româneşti. Antisemitismul său sălbatic şi falsificarea militantă a istoriei Holocaustului din România pe care el le practică sistematic i-au afectat însă grav imaginea. Alăturarea sa cu Ion Coja nu face decât să desăvârşească răul pe care Goma şi l-a făcut singur. //
Acest articol a fost scris de autor în calitatea sa personală şi nu angajează niciuna dintre organizaţiile la care el este afiliat.
