De același autor
Ideea creării unui Muzeu al Comunismului la Bucureşti, avansată de Teodor Baconschi, necesită o discuţie de substanţă. Ion Vianu s-a pronunţat într-un editorial al revistei 22 (nr. 30, 19 iulie 2011). În acest număr, Ştefan Racovitză şi Ion Vianu reiau subiectul. (n. red.)
Editorialul din nr. 30 al revistei 22, intitulat Pentru un muzeu al totalitarismului, semnat de d-l Ion Vianu, este reacţia dumnealui la propunerea d-lui Teodor Baconschi, prim-vicepreşedinte al PDL, de înfiinţare a unui muzeu naţional al dictaturii comuniste.
Autorul, a cărui poziţie este cea a unui umanist, pare să meargă mai departe de intenţiile d-lui Baconschi, sperând că „discursul mai larg“ al unui astfel de muzeu, evocat de acesta în propunerea sa, va deschide muzeul tuturor dictaturilor din România, nu numai al celei comuniste. De ce nu? Este adevărat că nimic nu trebuie uitat sau escamotat din ceea ce a suferit poporul român din 1938 şi până azi, 1938 fiind anul debutului dictaturilor din ţara noastră. Am în vedere marginalizarea, excluderea, pogromurile, deportările, trenurile morţii, execuţiile pe care le-au suferit minorităţile, în primul rând evreii, dar nu numai ei, ci şi suferinţele, de aceeaşi natură, ale majorităţii. La etnicii români mă gândesc. Niciunul dintre regimurile dictatoriale evocate de d-l Vianu nu poate fi exonerat de grozăviile de care s-a făcut vinovat. Cred că crearea unui astfel de muzeu al dictaturilor, cu anumite precauţii la care voi reveni, este o idee bună, de luat în seamă, o astfel de instituţie contribuind la vindecarea românilor de falsele noastre complexe de superioritate, care sunt, de fapt, de inferioritate. Sigur că ne-ar mai vindeca şi de altele, nu numai de complexe, dar şi de ignoranţă, menirea unui muzeu depăşind, totuşi, rolul de terapeut al complexelor naţionale.
Lucrurile devin, însă, ceva mai puţin clare, luând cunoştinţă de taxonomia regimurilor dictatoriale din România, aşa cum autorul o utilizează în articol. Iată un pasaj din editorial: „Comunismul, regim antidemocratic, regim terorist (...) este o parte a totalitarismului sub care românii au trăit mai bine de o jumătate de secol. Oficial, totalitarismul românesc începe în 27 februarie 1938“. Cu dictatura regală, deci. Au urmat dictaturile legionaro-antonesciană şi apoi cea antonesciană, şi ele „totalitarisme“, potrivit d-lui Vianu, pentru ca, în fine, să fie instalat al patrulea totalitarism român, cel comunist, clonă a celui stalinist, între 30 decembrie 1947 şi decembrie 1989.
D-l Vianu confundă noţiuni şi categorii bine definite şi clarificate de o enormă bibliografie, datorată, printre alţii, şi unor nume cunoscute ale filosofiei politice, ale ştiinţelor politice, ale istoriei. Printre ele: Hannah Arendt, Raymond Aron, Jean-François Revel, Alain Besançon, Léon Poliakoff, Stéphane Courtois şi foarte, foarte mulţi alţii.
Nicio dictatură, oricare ar fi ea, nu trebuie scutită de analiză, de răspundere, de pedeapsă, acolo unde se mai poate (şi s-ar mai putea, pe ici, pe colo). Dar a le aduce pe toate la cel mai mare numitor comun este un abuz epistemologic şi, în acelaşi timp, o eroare care nu serveşte nimănui şi la nimic. Mai rău, această confuzie falsifică adevărul istoric, contribuind astfel la rămânerea în ceaţă a mentalităţilor noastre, fără să ajute prea mult la combaterea complexelor amintite de autor.
Dintre cele patru dictaturi de care România a avut parte, doar comunismul a fost un regim totalitar. Tenta fascistă a celorlalte nu justifică trecerea lor într-o categorie în care nu au ce căuta. Pot fi comparate ca număr de victime dictaturile precomuniste cu cea comunistă? Au controlat ele totalitatea vieţii româneşti? Au etatizat ele economia? Au distrus ele proprietatea privată? Au lichidat societatea civilă? Au transformat România într-o închisoare? Au creat aceste dictaturi o realitate represivă şi exterminatoare comparabilă cu gulagul românesc? Au pauperizat ele populaţia? La toate aceste întrebări răspunsul este „nu“. El este însă „da“ în cazul comunismului, nazismului şi, într-o oarecare măsură, în cel al fascismului lui Benito Mussolini, autorul termenului „totalitarism“. (Hannah Arendt afirmă că fascismul mussolinian nu a depăşit stadiul dictaturii partidului unic.)
În ciuda pogromurilor, persecuţiilor, deportărilor şi execuţiilor, dictatura regală şi cele două care i-au urmat au constituit o regresiune gravă a societăţii româneşti, aşa imperfectă cum era ca democraţie. Cu toate astea, ele nu au fost „totalitarisme“. Pot fi comparate cu ce este comparabil, cu dictatura lui Pinochet, cu cea a coloneilor greci, cu cele iberice (Franco şi Salazar) şi cu altele din aceeaşi categorie. În ciuda longevităţii lor şi a numărului de victime, mai ridicat măcar în cazul spaniol (de împărţit totuşi cu cele ale taberei adverse), nici ultimele două amintite nu pot fi incluse în categoria regimurilor totalitare. Acestea au fost numeroase, dar clasificarea lor iniţială este binară: naziste (sau fasciste) şi comuniste, pe care Pierre Chaunu le-a nunit „gemeni heterozigoţi“.
Taxonomia totalitarismului comunist a proliferat odată cu ieşirea sa dintre hotarele Uniunii Sovietice. Contribuţii originale la „construirea socialismului“ au adus toţi sateliţii din lagărul socialist. Putem compara dictatura carlistă cu cea lui Pol Pot? Pe cea antonesciană cu regimul lui Mengistu? Sau pe cea legionară cu varianta tropicală de la Havana? Nu.
Tiranie, dictatură, despotism, dictatură militară, teocraţie, totalitarism, iată doar câteva declinări ale categoriei regimurilor autoritare. Aristotel, Montesquieu, Tocqueville, printre alţii, s-au aplecat asupra fenomenului. Pentru Hannah Arendt, totalitarismul este un fenomen inedit pentru secolul XX. Nu poate fi asemuit nici cu despotismul, nici cu tirania, nici cu dictatura. După Alain Besançon, ceea ce singularizează totalitarismele este că „şi-au arogat dreptul de a ucide“. Deşi nu sunt singurele - şi alte dictaturi au ucis -, totalitarismele au făcut-o „la o scară nemaiîntâlnită în istorie“.
Mai sunt şi alte însuşiri de natură ale totalitarismelor. Voi mai aminti doar două: totalizarea societăţii şi anihilarea individului, a personalităţii sale. Se potrivesc acestea cu dictaturile precomuniste din România?
Citez din nou din editorial: „Între totalitarismele care au stăpânit România există o continuitate organică“. Tocmai din cauza diferenţelor dintre regimurile dictatoriale şi totalitarism, diferenţe amintite mai sus, nu se poate vorbi de continuitate organică. Aceasta este, poate, doar parţial temporală, dar în niciun caz organică. Toate totalitarismele sunt dictaturi, dar nu toate dictaturile sunt totalitarisme. Punând semnul egalităţii între toate dictaturile din România, nu facem altceva decât să le banalizăm. Pe toate.
Spuneam mai sus că ideea unui muzeu al dictaturilor ar putea fi adoptată cu anumite precauţii. Scrie d-l Vianu: „A comemora amintirea terorii comuniste, fără a o face şi pentru totalitarismele de dreapta, ar crea o asimetrie, perpetuând conflictul latent din societate“. Este ceea ce Alain Besançon evidenţiază, dar intervertind termenii. Asimetria există de mult. În Nenorocirea secolului (Le malheur du siècle), Alain Besançon avertizează asupra unui mare pericol, acela al unui dezechilibru în istorie, cel dintre hipermnezia nazismului şi amnezia comunismului, nefast pe planul mentalităţilor. Evitând termenul de muzeu al dictaturii comuniste, riscăm să agravăm dezechilibrul în istorie de care vorbeşte Alain Besançon. Explicabil în Occident, el ar fi mult mai puţin într-o fostă ţară comunistă, şi aşa amnezică în exces faţă de comunism. Precauţiile de care vorbeam ar trebui să se situeze tocmai în căutarea unui echilibru dintre cele două „(a)mnezii“, pentru a nu contribui şi noi la agravarea hemiplegiei de care suferă memoria colectivă azi, inclusiv cea a românilor. Nu de aşa ceva avem nevoie.
Voi încheia cu un citat din editorial, cu care nimeni nu poate fi în dezacord: „Dacă vrem să arătăm că preţuim democraţia, trebuie să condamnăm toate totalitarismele“. //
Citeste si despre: Muzeu al comunismului, totalitarism romanesc, regim totalitar, guvernarea legionara, gulagul romanesc.
