A crea o lume mai umană

Publicăm în continuare discursul susţinut de Václav Havel  în 11 noiembrie 2009, la sesiunea solemnă a Parlamentului European dedicată aniversării a 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier.

Vă mulţumesc pentru invitaţie şi pentru oportunitatea de a mă adresa dumneavoastră, acum, când marcăm cea de-a 20-a aniversare a deschiderii graniţelor, a tăierii sârmei ghimpate, a demolării zidurilor dintre statele Europei şi, în cazul Germaniei, a zidului care diviza două părţi ale aceleiaşi naţiuni. A fost sfârşitul divizării bipolare nu doar a Europei, ci, în mare măsură, a întregii lumi. Un moment cu o importanţă istorică atât de mare, încât multă lume a avut impresia că, de-atunci înainte, calmul va domni, iar lumea pur şi simplu va înflori. Asta nu s-a întâmplat. Istoria nu s-a sfârşit, desigur. Ceea ce ne obligă şi mai mult să tratăm această aniversare nu doar ca pe o invitaţie la reflecţie asupra prezentului, dar, mai ales, ca pe o provocare a viitorului. Îmi voi aduce contribuţia la această reflecţie prin cinci puncte pe tema unificării europene.

Ce oferim noi Europei

Nimeni nu a fost pregătit pentru o prăbuşire atât de rapidă a Cortinei de Fier. Nici nu avea cum. Astfel încât a urmat o fază de dezorientare totală, de căutare a unor alternative, de incertitudini. Apoi NATO a luat decizia curajoasă de a accepta noi membri, ceea ce a avut ca efect ancorarea acestora într-o direcţie, ajutându-i să-şi concentreze resursele în vederea aderării la Uniunea Europeană. Imediat după aceea, UE şi-a deschis porţile pentru noile democraţii din Europa Centrală şi de Sud. Din când în când, aceste ţări i-au provocat dureri de cap din diverse motive. Ceea ce este de înţeles. O cultură politică democratică nu poate să apară sau să se reinventeze peste noapte. Comunismul a fost la putere o singură dată (şi, să sperăm, pentru ultima dată) în timpurile moderne, astfel încât postcomunismul reprezenta, la rândul lui, o noutate. A trebuit să ne confruntăm cu consecinţele guvernării prin teroare, exercitate de-a lungul atâtor ani, dar şi cu pericolele legate de o redistribuire a proprietăţii, fără precedent în istorie. Deci au existat şi încă există multe obstacole, iar noi abia acum acumulăm experienţa necesară în astfel de situaţii.

Cu toate acestea, cred că Occidentul a ales calea cea bună. Orice altă abordare ar fi dat naştere la şi mai multe anxietăţi şi ar fi fost mai costisitoare. Nu numai că ar fi declanşat o nouă luptă pentru crearea unor sfere de influenţă, dar e foarte probabil că statele rămase în afara porţilor Occidentului ar fi devenit fieful numeroşilor naţionalişti şi populişti şi al miliţiilor armate ale acestora, dar şi un spaţiu al conflictelor locale sângeroase, cu atât mai periculoase cu cât, din motive bine cunoscute, după cel de-al doilea război mondial, nu a avut loc nicio conferinţă de pace care să decidă asupra unei stări de fapt precise şi durabile în Europa. Cred că mulţi dintre aceia care, până nu de mult, fluturau steagul cu secera şi ciocanul ar fi capabili să-l înlocuiască cu drapelul naţional, fără prea mult zgomot. Am văzut unde a dus aceasta în fosta Iugoslavie. Iar demonii, după cum se ştie, trezesc alţi demoni. Astfel că nimeni nu poate spune dacă nu vor fi afectate şi statele din jumătatea occidentală a Europei, iar noi trăim într-o perioadă a istoriei în care, ca urmare a globalizării, orice conflict local poate degenera, cu uşurinţă, într-un război mondial.

Deci, abordarea a fost cea mai naturală, în termeni istorici, şi cea mai avantajoasă, în termeni practici. Mai mult, a fost o abordare ce putea fi interpretată şi ca o expresie a asumării responsabilităţii pentru modul în care au evoluat lucrurile în trecutul nostru recent, datorat, în parte, concesiilor oarbe din partea lumii democratice. Ca să rezumăm: oricât de incomozi am fi fost pentru Uniunea Europeană până în prezent, merită să ne împăcăm cu ideea, pentru că orice altă alternativă la cursul evenimentelor ar fi putut fi mai rea şi mai periculoasă. Date fiind circumstanţele, tot ceea ce putem cere Europei sunt răbdare şi înţelegere.

Însă întrebarea este ce putem oferi noi Europei. Convingerea mea este că, după ce am trăit experienţa sistemului totalitar, este obligaţia noastră să explicăm celorlalţi, într-o manieră convingătoare, prin ce am trecut. Nu este o sarcină uşoară şi nu sunt sigur că am făcut o treabă bună nici până în prezent. După cum am văzut, formele de guvernământ de tip totalitar sau autoritar tind să aibă începuturi şterse şi fac uz de metode foarte ingenioase pentru a obţine controlul asupra societăţii. Toate acestea ne obligă să fim foarte circumspecţi. Acesta ar trebui să fie modul prin care să putem garanta că experienţa pe care noi am trăit-o nu se va repeta. Dar ce presupune asta?

Înainte de toate, solidaritate cu toţi cei care s-au confruntat cu regimuri totalitare şi autoritare, oriunde s-ar afla ei în lume. Iar interesele de natură economică sau orice alte interese particulare nu trebuie să împiedice această solidaritate. Chiar şi un compromis minor, discret, bine intenţionat poate avea consecinţe fatale. Nu trebuie să ne retragem în faţa răului, pentru că este în însăşi natura răului să profite de orice concesie. Şi apoi, Europa a trecut deja prin experienţa nefericită a politicilor de conciliere. Sprijinul nostru poate contribui la ameliorarea situaţiilor din Coreea de Nord, Burma, Iran, Tibet, Belarus, Cuba sau din oricare alt colţ al lumii, mult mai mult decât credem. Dar ne va ajuta şi pe noi. Ne va ajuta să construim o lume mai bună şi să fim mai sinceri cu noi înşine; cu alte cuvinte, să punem în practică valorile pe care le susţinem.

Recent, Parlamentul European a acordat Premiul „Saharov“ Memorialului, organizaţia care monitorizează respectarea Drepturilor Omului în Rusia. Cred că acesta a fost un gest semnificativ. Îmi aminteşte de un alt moment semnificativ petrecut în ţara mea, când preşedintele Franţei ne-a invitat – pe noi, opoziţia – la un dejun de lucru, în timpul vizitei sale de stat, împotriva dorinţei liderilor aflaţi la putere. Aparent, sunt lucruri superficiale. Dar aşa funcţionează regimurile totalitare: un singur dejun sau o singură manifestare studenţească reprimată poate – în anumite circumstanţe – scrie istoria.

„Noi“ şi „ei“

Identitatea noastră este dată nu doar de ceea ce este unic în fiecare dintre noi, ca indivizi, ci şi de aşa-zisele nivele comune de identitate. Identitatea fiecăruia este modelată, într-o mai mică sau mai mare măsură, de apartenenţa noastră la familie, comunitate, regiune, biserică, asociaţie, partid politic, naţiune, civilizaţie şi, nu în ultimul rând, la comunitatea globală. Toate acestea sunt legate de ceea ce înseamnă „acasă“ pentru noi – în funcţie de localizarea geografică, opinie, limbă, grupare etnică etc., dar şi de ţeluri, afinităţi, înclinaţii, tradiţii, particularităţi. Aceste afilieri comune stau la originea suveranităţii noastre comune. La fiecare nivel al identităţii, avem o oarecare suveranitate, dar la niciunul dintre nivele nu avem şi nici nu am putea avea suveranitate absolută. Singurul lucru care contează este ca aceste suveranităţi să fie complementare şi, pe cât posibil, să nu intre în conflict una cu alta. În general, dezbaterile pe marginea Constituţiei Europene şi a Tratatului de la Lisabona pleacă de la întrebarea care ar trebui să fie relaţia dintre suveranitatea naţională şi cea europeană. Răspunsul e simplu: cele două ar trebui să fie complementare. Faptul că eu mă simt european nu înseamnă că încetez a mai fi ceh. Dimpotivă: ca ceh, sunt şi european.

În acelaşi timp, sunt convins că suveranitatea europeană va deveni mai puternică în viitor. Nu pot să spun când şi cum, dar, în acelaşi timp, ştiu că procesul de integrare trebuie să continue, pentru că este în interesul fundamental al tuturor, nu doar al europenilor.

Motivele sunt evidente: suntem parte a aceleiaşi civilizaţii universale, în care contează mai puţin dacă, de pildă, un om de afaceri din Groenlanda locuieşte în Taiwan şi deţine un procent dintr-o bancă din Brazilia sau dacă proprietarul unor mine din Republica Cehă îşi conduce afacerea de la un computer din Islanda. Într-un astfel de context, diferite asociaţii multinaţionale sau continentale vor juca un rol din ce în ce mai important, deoarece dezvoltarea tehnologică şi economică o va cere. Pe de altă parte, într-o perioadă când lumea se îndreaptă spre globalizare, asociaţiile mai mici, naţionale, care împărtăşesc o serie de afinităţi, pot fi instrumente de protecţie a identităţii naţionale.

Totuşi, principiul suveranităţii pe mai multe nivele poate fi acceptat numai în cazul în care există o identificare cu aceasta, din punct de vedere civic şi politic. Am observat că în ţara mea – şi probabil şi în celelalte ţări – oamenii vorbesc despre „noi“ – în cazul meu, cehii – şi „ei“, prin „ei“ înţelegând nişte străini răi de la Bruxelles – ca şi cum n-am fi şi noi la Bruxelles! Această diviziune – între „noi“, pe de-o parte, care suntem prin definiţie oameni buni, şi „ei“, pe de altă parte, care vor să ne facă rău cu orice preţ – este dovada unui singur lucru, şi anume percepţia incorectă a însuşi principiului integrării. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, iar barca navighează în direcţia bună. Şi va continua să o facă atâta timp cât toţi pasagerii ei îşi vor împărţi responsabilitatea şi nu vor urmări propriile interese. Declamarea unor interese naţionale obscure, care nu reprezintă decât o acoperire pentru lipsa încrederii în sine, nu este calea cea mai bună pentru a câştiga prestigiu sau o anumită poziţie în rândul comunităţii. Aceasta se poate obţine doar prin interacţionarea cu ceilalţi şi implicarea într-o cauză comună.

Cooperare

De secole, Europa a fost centrul civilizaţiei pe această planetă, şi chiar dacă n-ar fi fost, ea s-a considerat astfel. De aceea, s-a simţit îndreptăţită să-şi exporte cultura, religia şi invenţiile în toată lumea, indiferent dacă cineva le dorea sau nu. Apoi, de multe ori, odată cu exportul de valori venea şi violenţa. De fapt, putem merge până într-acolo încât să afirmăm că întreaga civilizaţie a epocii moderne îşi are originea în Europa, nu doar în ceea ce priveşte realizările splendide pe care le-a dăruit lumii, dar şi în privinţa lipsei de viziune actuale. Aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru Europa, de a găsi o altă cale pentru a deveni sursa de inspiraţie a altora, nu prin impunere, ci prin puterea exemplului.

Ar fi greu să găsim în toată lumea o altă regiune cu o concentrare atât de mare de naţiuni şi grupuri etnice, ca să nu mai vorbim despre minorităţi. Cu toate acestea, de-a lungul deceniilor, Europa a reuşit să creeze poate cea mai puternică uniune supranaţională din lume. Şi totuşi, această uniune nu a luat naştere – aşa cum s-a întâmplat, invariabil, în trecut – în urma unui proces de cucerire a celui mai slab de către cel mai puternic. Dimpotrivă, a fost produsul unui acord pragmatic. Astfel, procesul integrării a trecut de pe câmpul de luptă în sala de conferinţă.

Am menţionat, deja, semnificaţia majoră a entităţilor supranaţionale în lumea de astăzi. În opinia mea, opţiunea politică optimă în deceniile următoare este cooperarea sau parteneriatul dintre aceste entităţi supranaţionale, bazate pe un minim aport moral şi mai puţin politic din partea fiecăreia.

Pentru ca aceste relaţii să-şi aibă rostul, trebuie să se bazeze pe două principii fundamentale: egalitate perfectă şi onestitate maximă. O relaţie în care, din motive practice – cum ar fi teama că livrările de petrol sau gaze naturale ar putea fi sistate –, oamenii închid ochii, uitând de jurnaliştii ucişi sau de alte fenomene negative asemănătoare, nu este o relaţie de parteneriat, fiind bazată pe duplicitate. Partenerii adevăraţi trebuie să-şi poată vorbi deschis unii altora şi să ştie să asculte adevărul până la capăt.

Integrarea europeană, datorită căreia mare parte a continentului nostru a trăit în pace vreme îndelungată, este o încercare singulară de unificare democratică a statelor. Nu este o federaţie în adevăratul sens al cuvântului, şi cu atât mai puţin o confederaţie tradiţională, şi nici nu va fi prea curând. Pur şi simplu e ceva nou. Să sperăm că este un experiment care se va dovedi instructiv pentru ceilalţi.

Dar nu asta contează în primul rând. Convingerea mea este că Uniunea Europeană are şansa de a oferi restului lumii ceva mult mai profund decât un model de cooperare internaţională. Mă refer la faptul că Europa încearcă din răsputeri să remedieze toate acele aspecte îndoielnice prin care a determinat sau a influenţat caracterul civilizaţiei contemporane; la abandonarea cultului câştigului cu orice preţ şi, indiferent de consecinţele ireversibile, a idealului primitiv de a prinde din urmă SUA sau China, a jafului inconştient al planetei, fără a ţine cont de impactul asupra mediului şi a generaţiilor viitoare. Mă refer, desigur, la economisirea energiei, atunci când succesul unui stat nu se va mai măsura prin creşterea consumului, ci prin reducerea lui. Acesta se poate realiza numai dacă se schimbă ceva în conştiinţa cetăţenilor Europei de astăzi.

Dar ca să revin la problema Europei ca partener al celorlalţi: majoritatea covârşitoare a războaielor în istoria umanităţii au fost războaie pentru câştigarea frontierelor sau a graniţelor teritoriale. Iată o lecţie importantă: nu numai statele-naţiuni, ci şi comunităţile supranaţionale ar trebui să fie conştiente de graniţele propriilor teritorii. Frontierele instabile sau disputate sunt adesea sursa nenorocirilor, iar UE ar trebui să ţină cont de acest aspect. De aceea, e necesar să îşi stabilească propriile frontiere. Dacă vrea să anuleze graniţele, atunci trebuie să realizeze, mai întâi, unde se află şi să sprijine ideea autoidentificării, din punct de vedere geografic, la scară planetară. Ceea ce ar aduce şi o contribuţie semnificativă la realizarea unui ţel comun: pacea între popoarele şi naţiunile lumii.

Instituţii europene

În dezbaterile europene, tema suveranităţii comune este adesea adusă în discuţie în legătură cu organizarea instituţională a UE. Acest parlament în care ne aflăm este unul ales, iar numărul de locuri pentru fiecare stat în parte se vrea a fi proporţional cu dimensiunea acestora. Cred că Parlamentul European ar trebui să deţină o putere mai mare, fiind singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi direct de către europeni. Astfel, activitatea privind legislaţia ar trebui să fie transferată de la autoritatea executivă la cea legislativă. Nu putem lăsa Parlamentul European să pară un ornament costisitor al UE.

Totuşi, am convingerea că în viitor ar putea să apară un organism mai mic, ai cărui membri vor fi aleşi de către parlamentele naţionale, fiecare stat fiind reprezentat de un număr egal de membri. Astfel, s-ar putea rezolva dintr-o dată două probleme: în primul rând, ar elimina sentimentul, manifestat în diverse parlamente naţionale, că sunt excluse din procesul de decizie al UE. În al doilea rând, ar asigura existenţa unui organism european în care ar fi garantată egalitatea absolută a tuturor statelor membre. Bineînţeles că un astfel de organism s-ar întruni ocazional, numai atunci când un anumit număr de membri ar solicita acest lucru, şi numai în cazurile care necesită un consens unanim. Mai mult, această soluţie ar presupune că structura Comisiei nu ar mai trebui să se bazeze pe un algoritm naţional complicat, iar Consiliul Europei nu ar mai trebui să-şi numere voturile într-o manieră la fel de complicată. Trebuie să mărturisesc că, în opinia mea, e mult mai important ca membrii să fie specialişti pe domeniile lor, decât să fie compatrioţi de-ai mei sau colegi de partid.

În ceea ce priveşte Consiliul Europei, acesta este un amestec ciudat de putere executivă şi legislativă. Ar trebui clarificat şi statutul său. După părerea mea, ar trebui să fie ceva similar statutului şefilor de stat dintr-o democraţie parlamentară, cu alte cuvinte, să fie un fel de organ de conducere al uniunii statelor, reprezentat de o persoană – preşedintele – a cărui existenţă este menţionată deja în Tratatul de la Lisabona şi care este extrem de importantă: să nu uităm că, de fiecare dată când apare un fel de leadership colectiv, există riscul colapsului. Nu vreau să spun că acest lucru este valabil pentru toate comunităţile supranaţionale, dar cred că ar trebui să existe un singur om care să reprezinte întregul mecanism complex şi care să asigure o mai bună percepţie a sa.

Ori de câte ori am avut ocazia, am spus că ar fi extraordinar dacă, cândva, în viitor, ar exista o variantă scurtă, pe înţelesul elevilor, a Constituţiei Europene, în timp ce restul de mii de pagini să alcătuiască o simplă addenda. Evident, prima secţiune ar trebui să fie o Cartă a Drepturilor Fundamentale, sub forma unui text care să fie în acord cu valorile şi idealurile UE.

Valori spirituale

Privită de la distanţă, Uniunea Europeană pare un organism tehnocrat, care se ocupă cu economia şi cu banii. Bâlbele nesfârşite privind bugetul, reglementările şi legile economice sunt probabil necesare, şi nu neg asta. Mai mult, cred că recomandările proverbiale privind gătirea gulaşului – ţinta principală a dispreţului euroscepticilor – sunt, mai degrabă, o măsură de protecţie a specificului ceh sau maghiar, decât un atac împotriva unui anumit stat şi a identităţii acestuia.
Totuşi, UE ar trebui să pună mai mult accentul pe lucrurile importante, adică pe fundamentele şi valorile sale spirituale. În cele din urmă, aceasta este o tentativă fără precedent de a crea o comunitate supranaţională extinsă, bazată pe respectarea libertăţilor şi a demnităţii umane, a democraţiei reale, a bunului simţ, a decenţei şi a puterii dialogului.

Istoria spirituală şi culturală a Europei – combinând elemente de antichitate, iudaism, creştinism, islamism, Renaştere şi Iluminism – a creat o serie de valori indiscutabile şi reprezintă o moştenire nepreţuită pentru UE, dar adesea este privită ca un ambalaj frumos pentru ceea ce contează cu adevărat. Dar oare nu aceste valori sunt ceea ce contează şi cele care influenţează evenimentele?

Nu susţin nimic revoluţionar sau radical aici. Pur şi simplu susţin o reflecţie mai profundă asupra fundamentelor care au stat la baza unificării Europei, o cultivare emfatică a europenităţii şi o relaţie articulată cu valorile morale care transcend lumea noastră, determinată de indicatori cantitativi, şi nu calitativi.

De 20 de ani, Europa nu mai este divizată în două parţi. Cred cu tărie că nu va mai permite să fie divizată vreodată, ci, dimpotrivă, va oferi un exemplu de solidaritate şi cooperare. Dorinţa mea este ca Oda bucuriei a lui Schiller să înceteze a mai fi, pentru noi şi pentru urmaşii noştri, un simplu poem celebrând prietenia între popoare şi să devină un simbol puternic al încercării noastre de a crea o lume mai umană. //

Traducere din limba engleză de CRISTINA SPĂTĂRELU