Ce urmează după Maduro în Venezuela și în lume?

Operațiunea a fost, fără îndoială, spectaculoasă. După o serie de atacuri aeriene asupra bazelor militare venezuelene menite să distrugă orice urmă de apărare antiaeriană, elicopterele speciale au zburat deasupra reședinței lui Maduro („Fortăreața”, cum a fost numită), unde au fost lansați luptătorii Delta Force care au luat incinta cu asalt. Aceștia au reușit să îl captureze pe dictatorul venezuelean și pe soția acestuia și să îi transporte la bordul navei de asalt Iwo Jima, unde au fost preluatw  în custodie de agenții DEA.

 Maduro a fost transportat la New York, unde așteaptă să înceapă procesul pentru implicarea sa activă în traficul de droguri, o acuzație care a fost formulată oficial în primul mandat Trump și pe care abia acum oficialii americani pot să o ducă la bun sfârșit. Cât de viabile sunt aceste acuzații nu putem ști de pe acum, dar dacă facem referire la precedentul creat prin arestarea și judecarea fostului dictator panamez Manuel Noriega, atunci Maduro are puține șanse să scape cu fața curată din tribunalele americane.

 Pe ce temei s-a făcut arestarea

 Punerea sub acuzare oficială a reprezentat și baza legală a operațiunii pe care criticii regimului Trump nu o recunosc. Aceștia susțin că atacul nu a fost anunțat liderilor Congresului în timp util și, prin urmare, a fost un act de război neconstituțional și ilegitim pentru că, în America, numai Congresul poate declara război unei alte națiuni. Apărătorii administrației susțin însă că acțiunea a fost o operațiune de aplicare a legii Statelor Unite și, cum aplicarea legilor cade în sarcina președintelui, rezultă că a fost perfect legală.

Indiferent dacă această pretenție de legalitate „bate” legislația internațională sau nu, extragerea prin forță a lui Maduro este deja fapt împlinit și creează implicații majore pentru restul lumii, care privește cu mai multă teamă la America și la ce este aceasta dispusă să facă pentru a-și apăra interesele.

 Ce este în joc

 În primul rând, practica regimului de a oferi refugiu și baze de operațiuni traficanților de droguri este destul de bine documentată. La pachet cu traficul de droguri venea și traficul de narcotraficanți, care erau trimiși în Statele Unite sub steagul fals al refugiaților politic, pentru a-și conduce businessul lucrativ chiar de pe teritoriul SUA. Administrația Trump a promis să pună capăt importului de droguri ilegale și, totodată, de traficanți via Venezuela, și pentru Trump aceasta reprezintă o miză politică internă majoră, într-un moment în care deja o majoritate dintre americani se plânge de prețurile mari și de economia lentă.

În al doilea rând, există o mare miză strategică. Regimul socialist al lui Maduro (și, înaintea lui, cel al lui Hugo Chavez) și-a făcut un obicei din a stabili relații privilegiate cu regimuri și state care pot fi considerate adversari ai Statelor Unite. Este vorba de Cuba, ai cărei agenți conduceau de facto poliția secretă din jurul lui Maduro, de Rusia, care vindea arme Venezuelei și își stabilise un cap de pod solid în emisfera vestică, de China, care a făcut același lucru incluzând Caracasul în proiectul său geostrategic „Belt and Road” și care plănuia o serie de investiții în domenii strategice, și de Iran, cu care Venezuela a strâns relațiile mai mult ca să le facă în ciudă americanilor decât ca să obțină cine știe ce beneficii.

 În sfârșit, cea de-a treia miză majoră este petrolul. Spre deosebire de administrația George W. Bush, care a făcut tot ce i-a stat în puteri să demonstreze că invazia Irakului nu a fost despre petrol, Trump nu face niciun secret că Venezuela este (și) „despre petrol”. Președintele american speră ca odată cu prăbușirea regimului socialist să vină și întoarcerea marilor companii petroliere americane în Venezuela, țară considerată ca având resurse mai mari decât cele ale Arabiei Saudite. În plus, revenirea controlului american asupra petrolului din Venezuela ar aduce laolaltă cu beneficiile economice și anumite beneficii geopolitice, cum ar fi deposedarea Cubei de singura sursă de petrol, deposedarea Iranului, unde oamenii se află în stradă din cauza condițiilor economice, de un partener comercial important și „sugrumarea” fluxului de petrol către China, aflată întotdeauna în căutare de resurse naturale.

 Și acum?

 Înainte de a face însă planuri mărețe, este neclar ce va urma în viitorul apropiat. Trump a declarat că SUA vor fi nevoite să conducă Venezuela pentru o vreme, până se va putea face o tranziție adecvată spre un nou regim stabil, dar cum va face asta este o chestiune de opinie mai degrabă decât de fapte. Mai întâi, Trump a surprins pe toată lumea când a afirmat că Maria Corina Machado, lidera opoziției la Maduro și câștigătoare a premiului Nobel pentru Pace pentru activitatea sa prodemocratică, „nu se bucură de suficient respect și susținere” pentru a prelua frâiele puterii. Teama Administrației Trump este că Venezuela va cădea în haos și va fi nevoie ca americanii să conducă treburile de zi cu zi ale țării, o treabă complicată pe care Washingtonul este clar că nu vrea să o facă. De aceea, ar prefera să lucreze cel puțin pentru o perioadă cu membrii cercului interior al lui Maduro, care să guverneze țara până la organizarea de noi alegeri, de data aceasta libere. Aici avem de-a face din nou cu „sindromul Irak”, unde americanii au desființat regimul baath-ist și au interzis membrilor partidului să mai ocupe funcții publice, dar au lăsat țara fără infrastructura de resurse umane, de la învățători la funcționari publici. De teamă ca acest lucru să nu se repete, americanii ar prefera ca Venezuela să fie condusă de reprezentanți ai vechiului regim, dar care să facă ce le spun ei.

Aceasta este însă o mare iluzie, cum este și pariul că vicepreședinta Rodriguez va face ceea ce i se va spune. Aceasta este o socialistă convinsă, ca și Maduro, iar pentru ea, a primi ordine de la capitaliști și imperialiști este dincolo de ceea ce poate accepta. Cu siguranță, nici ea, nici șefii armatei corupte și ai Internelor represive nu vor coopera și nu vor asigura, așa cum speră Trump, „o tranziție sigură, adecvată și judicioasă”.

 Chestiunea precedentului

 China a reacționat declarând că „este profund șocată și condamnă cu putere” utilizarea forței împotriva unui stat suveran și a președintelui acestuia, dar această declarație este mai degrabă una de surpriză neplăcută pentru Beijing. Mult mai relevantă este reacția Rusiei, care a avut îndrăzneala să condamne Statele Unite care „au comis un act de agresiune armată”. Adică exact ceea ce i se reproșează Rusiei de către întreaga lume liberă că face în Ucraina.

 Sugestia evidentă este că dacă America poate să intervină militar în vecinătatea sa apropiată și să aresteze un președinte ostil, de ce Rusia nu ar avea dreptul de a face același lucru în propria „curte din spate” și să trateze Ucraina după propria voință? Și, extrapolând, de ce China nu ar avea dreptul să intervină în Taiwan după bunul plac? Cu alte cuvinte, de ce o putere regională, oricare ar fi ea, să nu poată să acționeze militar împotriva unui stat vecin, dacă așa consideră că îi dictează interesele?

 Unii analiști pro-Trump au salutat zilele acestea o schimbare fundamentală în relațiile internaționale, bazată pe legea internă și pe așa-numita Lege a Națiunilor, care, de câteva secole, încearcă să stabilească o bază minimală de reguli legale care să fie acceptate de toate națiunile, inclusiv de cele aflate în conflict. Această referință reprezintă însă un pas în spate față de actuala „ordine liberală bazată pe norme”, care a dominat relațiile internaționale în epoca postbelică, care a permis, de exemplu, Occidentului să tragă Uniunea Sovietică la răspundere pentru încălcarea drepturilor omului. Pentru „realiștii” de la Washington este însă o ordine mai flexibilă, care permite relații de cooperare cu tiranii precum Rusia sau China.

Aceiași analiști fideli au salutat și reînvierea „doctrinei Monroe” (sau Donroe cum îi place lui Trump să spună), un document vechi de peste 200 de ani care definește emisfera vestică drept „curte din spate a Americii”. Odată însă cu această revitalizare pare să fie recunoscută o altă ordine mondială, una a sferelor de influență, adică o reîntoarcere în secolul al XIX-lea.

Cum Europa nu are propriu-zis o sferă de influență, reacțiile de pe Bătrânul Continent au fost circumspecte. Aproape toată lumea, de la oficialii europeni la liderii țărilor membre UE, a salutat îndepărtarea lui Maduro, dar, de asemenea, aproape toată lumea a cerut respectarea legilor internaționale și a Chartei ONU, ceva ce Trump nu este deloc sigur că a făcut. Suspiciunile sunt ridicate, mai ales că, în stilul caracteristic, acesta nu s-a abținut să amenințe Columbia, țară unde se produce cocaina care ajunge apoi în SUA, Mexicul („țară condusă de carteluri”) sau Cuba.