600 de jurnaliști protestează. Contează?

Pe fondul de precaritate și arbitrariu, orice deșănțare cu mijloacele presei a devenit posibilă, de la bălăcărela fără replică, la șantaj, limbaj al urii și pornografie.

Pe inițiatorii protestului împotriva degradării jur­nalismului în România, semnat până în pre­zent de aproape 600 de jurnaliști și publiciști, reacția promptă și numărul mare de sem­nă­turi i-a luat prin surprindere. Fragmentată și vulnerabilizată printr-o „lipsă de solidaritate incredibilă“, neîntâlnită la nicio altă profesie, cum observa pro­fesorul Mihai Coman, breasla jurnalistică sau segmente ale ei nu s-au manifestat unitar de prin anii ‘90, în luptele ju­venile pentru libertatea pre­sei, sau de prin anii 2000, când profesia se organiza sub egide oengistice, re­dactând Codul Deontologic Unic și con­tu^­rân­du-și un vag profil. De ce s-au adunat acum sute de semnături în câteva zile? Nu există o singură explicație. Argumentele substanțiale tre­buie căutate în evoluția presei de tranziție în România de tranziție.

Un diagnostic fără bisturiu

Presa românească postdecembristă a plecat la drum cu inima plină și mâinile goale. Până la momentul „profesionalizării“, proces lent și incert, ea a continuat să militeze, să exercite persuasiune prin opinii și să demaște, cum făcuseră și predecesorii. Peter Gross spune că, până la a deveni „câine de pază“, presa a fost „câine de vânătoare“. Itinerariul socio-pro­fe­sional parcurs de mass-media arată că idea­li­zarea, supralicitarea rolului jurnalistului au di­minuat șansele ca profesia să se așeze în mat­ca unui serviciu de informare pentru public, pragmatic, cu norme și reguli respectate de toți. Jurnalismul „de tranziție“ a pendulat între importanța socială a profesiei și erodarea cre­dibilității ei, între inviolabilitatea libertății de ex­primare și condiția de sclavi pe plantația mo­gulilor, între entuziasmul inițial și eco­no­mia reală. „Ziariștii“, spune Mihai Coman în vo­­lumul Mass-media în România post­co­mu­nistă, „au învățat greu că statutul lor depinde de două entități capricioase: publicul și pa­tro­nul.“ Și iată cum presa din România s-a trezit în anii crizei financiare, când au început să dispară pe rând publicații, radiouri și tel­e­vi­ziuni, când șomajul a crescut vertiginos, iar va­salitățile au devenit adesea obligatorii pen­tru păstrarea jobului, că are, ca la începuturi, mâinile goale: este neprotejată juridic, deși are un nevalorificat Contract Colectiv de Mun­că pe ramură, nesindicalizată, divizată după eșecul asocierii în diverse organizații și ară­ta­tă cu degetul pentru ma­nipulare, impostură, pact cu puterea politică, senz­ațio­na­lism. Cu alte cuvinte, breasla „a pierdut controlul asupra câmpului profesional“ (Co­man) în măsura în care nu deține resursele profesiei: fi­nanțarea stă în conturile unor patroni autohtoni care au condus frecvent jocul pe teritoriul politicii și al afa^­ce­rilor veroase, iar autonomia jur­nalistului se mișcă în cadrul strâmt decis de finanțator. Privat de in­for­mații și de an­che­te consistente, publicul în­suși și-a limitat aș­teptările, mulțumindu-se cu divertismentul fa­cil și cu informația sub­stituită de pe In­ter­net. În 2006, Dan Tăpălagă prefigura situația vorbind despre „marii la­tifundiari de con­știin­țe, experți în jocuri po­litico-financiare“, care stabilesc agenda pre­sei prin mecanisme feu­dale. În vreme ce „șefii“, moderatori ai jocului murdar, sunt plătiți regește, pentru a ține sub bocanc masa de reporteri umili și modest sa­larizați, ma­jo­ritatea „proletarizată“ a trecut pe Internet, iar numeroși jurnaliști, altădată pres­tigioși, scriu gratis, cot la cot cu bloggerii de ocazie. Astfel, stimulată de globalizare și de asaltul noilor tehnologii, criza de identitate a jur­nalismului românesc actual are toate șan­sele să se adâncească.

Cangrena jurnalismului românesc

Pe fondul de precaritate și arbitrariu, orice de­șănțare cu mijloacele presei a devenit po­si­bi­lă, de la bălăcărela fără replică, la șantaj, lim­baj al urii și pornografie. Mediile publice, deși mai decente ca formă, au consacrat obe­dien­ța față de Putere. Fenomenul OTV, care a năs­cut monstrulețul politic PP-DD, a indus ire­me­diabil ideea că televiziunea și comentatorii săi sunt un derivat politic. Televiziunile de știri, An­tena 3, Realitatea TV și mai recent Ro­mâ­nia TV, au confirmat statutul instituind gru­puscule agresive de comentatori permanenți, aflați vizibil în slujba unei tabere politice și an­gajați electoral, până într-acolo încât Andreea Crețulescu de la Realitatea TV a făcut cam­pa­nie pentru Mircea Geoană la prezidențiale, iar co­rifeii mediilor aliate USL au devenit se­na­tori, deputați, miniștri și/sau au beneficiat de contracte bănoase cu statul, de locuri în con­silii de administrație, diplomație etc. (vezi ca­zu­rile Barbu, Firea, Săftoiu, Diaconu, Chirieac, Ilieșiu, Zaharescu, Drăgotescu ș.a.). Și, ca ci­reașă pe coliva jurnalismului muribund, An­tena 3 a devenit parte a protocolului politic al USL, parafat negru pe alb de Voiculescu, dor­nic să anihileze justiția prin presiuni mediatice și politice. Nimic nu a putut opri de aici îna­in­te plutonul de ofensivă, Gâdea, Badea, Ciu­vi­că, Grecu, Tudor și restul, care au acționat în haită împotriva unor inamici simbolici, pentru a intimida vocile critice împotriva pro­tec­to­ra­tului politic și a securistului îmbogățit, acuzat de rapt din bun public. Așa au ajuns să se ră­fuiască cu jurnaliști și publiciști de la Eve­ni­men­tul zilei și B1 TV într-o manieră care a de­pășit orice limită. Aroganța dată de cârdășia cu puterea USL-istă și de declarațiile gu­du­ră­toare ale politicienilor abonați, în frunte cu Pon­ta și Antonescu, indecența sfidătoare în ciu­da dovezilor zilnice de manipulare și a ca­zului de șantaj cercetat de justiție, iată ce va fi produs reacția celor 600 de jurnaliști, in­di­când o dorință de delimitare. Ca și gestul lui Andrei Gheorghe de restituire a premiului APTR, asociat Antenelor. De ce nu și B1 TV la pa­chet? Fiindcă nu putem documenta o si­tua­ție similară: cei stigmatizați ca „băsiști“ nu au beneficiat de funcții, stipendii sau dre­gă­torii, nu pot fi acuzați de inconsecvență în opi­niile exprimate și au fost adeseori critici cu pre­ședintele statului sau cu puterea „por­to­ca­lie“. Demisionară ori de câte ori a simțit pre­siuni redacționale, Andreea Pora nu e suavă nici cu propria carieră. Nu avem documente, ca în cazul unor anteniști, că jurnaliștii ter­fe­liți de Jurnalul național sub numele de „ban­da celor șapte“ ar avea datorii față de patroni feudali, că agenda lor ar fi stabilită prin co­menzi de partid, nici că ar fi fost implicați/fo­losiți ca vectori electorali. Convingerile lor, ex­puse transparent și argumentate în opoziție cu interesele trustului Intact, nu seamănă cu pro­paganda toxică proferată de misionarii sau saltimbancii trustului, care au exercitat o influență nefastă (aici trebuie amintit Banciu de la B1 TV) asupra unui jurnalism sărac în stan­darde și lipsit de scrupule, devenit „nar­co-jurnalism“, cum zice Dorin Tudoran.

Și mai departe?

Un simptom analizabil este polemica în jurul tă­cerii reprezentanților ActiveWatch, or­ga­ni­zație care redactează anual Raportul FreeEx pen­tru România, ceea ce i-a adus un as­cen­dent asupra breslei. Invocarea organizației ca responsabilă, alături de CNA (instituție in­de­cisă în acest caz, dar care a dus anul trecut în topul sancțiunilor chiar Antenele), de de­gradarea mass-media arată cât de nevolnică este breasla, așteptând sancțiuni drastice și rezolvări din exterior. În locul unei discuții serioase despre soarta jurnalismului – a ins­ti­tu­țiilor media, a relației cu patronii, a liber­tă­ții, a legislației, a deontologiei ș.a.m.d –, re­pli­cile s-au rezumat la a-i decredibiliza pe cei ca­re au semnat protestul fiindcă: n-au ma­ni­festat la Roșia Montană, sunt de dreapta, sunt antipatici, au fost cândva plătiți de Vân­tu, nu știm cine sunt (dacă nu-s din Capitală), nu sunt jurnaliști (de înfierat Pleșu, Liiceanu, Patapievici), sunt niște deplorabili „băsiști“. Vezi larma și alarma de pe Vox Publica. Lipsit de cadrul ordonator al ONG-urilor de media (CJI, CRP, ActiveWatch ș.a.), care nu mai gă­sesc fonduri și interes pentru a chema presa să se organizeze, dezbaterea autoreferențială despre destinul presei a regresat într-un lim­baj ostil, incapabil să deceleze interesele bres­lei și să treacă la acțiune în favoarea ei. Blog­ge­rul Mihai Goțiu n-a semnat, fiindcă pro­tes­tul și-a propus prea puțin. În lista celor 600 de semnături există însă o așteptare ce n-ar tre­bui irosită. //