De același autor
Termenul cu sugestii religioase subliniază poziționarea jurnaliștilor/redacțiilor/comunității media față de principiile și normele etice care funcționează ca îndreptar „biblic” în morala profesiei. Ce fel de etică se practică azi în mass-media globale, cum mai arată codurile și ce sancțiuni pot exista la săvârșirea unor „păcate”, adică derapaje, încălcări, sfidări ale regulilor, nu doar deontologice, ci și profesionale, reprezintă o dezbatere cu mai multe răspunsuri. Între entuziasmul inițiatorilor, în 2009, a documentului intitulat The Internet Manifesto al unor jurnaliști și bloggeri germani și scepticismul publicului confruntat azi cu fenomenul fake-news n-au trecut decât zece ani. Autorii Manifestului prevedeau în termeni optimiști triumful jurnalismului de bună calitate, eliberat de constrângerile impuse de circulația presei clasice și stimulați de inviolabilitatea Internetului. Mai mult, clamau „victoria informației” și autoritatea absolută a creatorilor de conținut de a decide dacă și cum să circule opera pe internet, conform principiului că dreptul de autor este o datorie civică pe internet: „Copyright este piatra de temelie a informației pe Internet. Dreptul autorilor de a decide asupra tipului și scopului diseminării conținutului creat de ei este valid pe net”. În câțiva ani, așteptările lor aveau să se năruie sub popularitatea rețelelor sociale extinse în întreaga lume, rețele prin intermediul cărora informația circulă fără a se ține seama de autori și de drepturile lor. Facebook și Google au fost deja acuzate că abuzează de conținuturi pe care nu le creează, iar presa pierde din credibilitate cu fiecare zi care trece. Există și opinia opusă, exprimată de Lucian Mândruță, că „jurnaliștii nu au păcate. Păcate are doar publicul. Jurnaliștii produc pentru ca publicul să poată păcătui”.
De la schimbarea paradigmei jurnalismului și a industriei media pornește întrebarea ce mai înseamnă „păcat” azi în presă, la ce ne raportăm, ce mai e valabil din vechiul decalog al mass-media? Dilemei dacă e nevoie de o etică nouă pentru a se identifica derapajele i se dau răspunsuri contradictorii, de la acceptarea știrilor inventate, redenumite „știri alternative” în relație cu „faptele alternative” și cu „adevărul alternativ”, așa cum au fost formulate într-o conferință de presă de Kellyanne Conway, consiliera președintelui Trump, până la concepte ca „open ethics”, etică deschisă formulată în mai multe cărți de Stephen J.A.Ward, și până la inventarea unor motoare de fact-checking pentru combaterea dezinformării, la rândul lor criticate pentru că ar distorsiona faptele pe care le verifică. Stephen J.A.Ward crede că este necesară o regândire radicală a rolului jurnalismului în relația sa cu democrația. Principiul „just facts”, doar faptele contează, sau conceptele tradiționale de acuratețe, neutralitate, distanță etc. nu mai sunt capabile să acopere dilemele etice ale jurnalismului secolului al XXI-lea. Ward și Wasserman introduc conceptul holistic de „open ethics”, etică deschisă spre cetățeni, o etică a dialogului, o etică valabilă global în serviciul democrației. Practic, jurnalistul ar deveni avocatul demersurilor democratice, adaptându-se unor exigențe globale „pentru a împăca diferențele majore” provocate de perturbările eticii relativismului etic. Un teoretician ca Nick Couldry rezumă ideea de etică în jurnalism la sintagma „a face ce e corect”, în vreme ce Onora O’Neil cere forme legalizate de reguli care interzic cenzura, însă reglementează procesele media, incluzând deontologia presei. Peste toate aceste dispute, cade umbra profețiilor negre ale lui Neil Postman care vedea încă din 1985 în celebra sa carte Amusing Ourselves to Death, tradusă în românește sub titlul Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, că avantajul tehnologic al epocii poate afecta spiritul unei culturi, atât timp cât vieții culturale consistente îi ia locul divertismentul.
* Fragmente din volumul sub redactare Păcatele presei românești. Îndreptar de fapte rele //
