De același autor
Datul cu părerea a atins în săptămânile investigării „cazului Caracal“ performanțe ieșite din comun. Politicieni (mai ales din opoziție), juriști, analiști de ocazie, polițiști scoși la pensie, generali de la diverse arme, sindicaliști, criminaliști, jurnaliști, cetățeni din Caracal și de oriunde și-au suflecat expertiza pentru a indica, pe de o parte, cum trebuie condusă, pe de alta, cum nu trebuie condusă ancheta. Răspunzând excitației și nerăbdării publicului în legătură cu un posibil caz de crimă în serie, augmentat de eșecul autorităților de a salva o adolescentă sechestrată, violată și apoi ucisă, jurnaliștii s-au postat la datorie pentru a smulge orice detaliu din anchetă, fie și rupt din context. A rezultat un exces de corespondențe, motivate de zgârcenia autorităților, cel puțin într-o primă etapă, în a oferi informații, fie și doar atât cât îngăduie cursul investigațiilor. Pe acest gol de comunicare s-au putut cocoța personaje mai mult sau mai puțin legitime care au indus în comunicarea publică interese proprii, informații eronate sau teme care au abătut atenția publicului. Era inevitabil să apară noi teorii ale conspirației recitate cu patos pe la televiziunile specializate RTV, Antena 3 sau B1 TV, cât și în presa tabloidă, era de așteptat ca atât casandrele, cât și cristoii de serviciu să se lanseze în supoziții dintre cele mai prăpăstioase, dând frâu liber imaginarului public însetat de amănunte sordide, pe care peisajul din curtea lui Gheorghe Dincă le oferă din plin.
Reporterii masați la poarta sinilie a „casei ororilor“, cum au botezat-o, au fost peste așteptări de răbdători în corespondențele lor, limitându-se adesea la informațiile parcimonioase obținute de la oficialii DIICOT, de la avocați și rude sau, cel mult, încercând să tragă cu ochiul peste gard pentru a descrie ce se vede. În contrast cu descrierile lor, în studiorile de televiziune și în presa senzaționalistă s-au dezlănțuit vechii comentatori, deveniți instantaneu detectivi și criminaliști, cu ipoteze năstrușnice, patinând între thrillere la modă și răfuială politică la zi. Din culise, politicienii au continuat să își vadă de bătăliile lor, sponsorizând articole pe politice.net și pe litere.net care incriminează fie anchetatorii, fie opoziția pentru cazul Caracal. Pline de informații neverificate, dovedite azi false, articolele sunt în continuare distribuite pe Facebook. De exemplu, textul postat pe politice.net cu titlul Iohannis, USR și PNL au blocat timp de 7 luni legea care ar fi putut să o salveze pe tânăra din Caracal a fost distribuit de peste 4.800 de ori și a avut 37.000 de interacțiuni, într-o pronunțată intenție propagandistică de partea puterii, arată Pressone și G4Media.
Printre avocați limbuți, psihologi și „profileri“, s-a distins ca fiind cel mai vocal și cel mai harnic în a răspândi teorii proprii Alexandru Cumpănașu, prezent acum în calitate de unchi al Alexandrei Măceșanu. În vizibil contrast cu modestia îndurerată a tatălui fetei, apărut public foarte puțin, Cumpănașu, alias Coaliția Națională pentru Modernizarea României-CNMR, este ubicuu și dă impresia că duce greul cercetărilor: a depus un memoriu de 60 de pagini la DIICOT pentru a dezvălui rețelele de trafic uman, complicități ample între poliție, politicieni (vreo 20) și mafiile locale, cere anchetatori străini și continuă să spună că Alexandra n-a murit, în ciuda probelor ADN. Întrebat (în fine!) la DIGI24 de unde are informații pentru 60 de pagini, Cumpănașu a dat explicații evazive, că ar fi primit peste 3.000 de informații de la cetățeni. Deși ocupat cu cercetările paralele, a avut inspirația de a șterge site-ul CNMR/AID (ONG-uri conduse de el și înfrățite cu MAI, de la care a primit 900.000 de euro pentru acțiuni de „implementare“ a integrității), îndată ce Pressone a descoperit similitudini suspecte a site-ului CNMR cu site-ul SRI. Dezlănțuit împotriva „rețelelor“, Cumpănașu amenință cu înființarea unei noi fundații purtând numele victimei, pentru doritorii de anchete neoficiale conspirate. Unchiul, comentatorii și „analiștii“ angajați constituie o redutabilă echipă de zgomote capabilă să instaleze angoase sociale. Experții nu și-au spus cuvântul, însă, în atmosfera de neîncredere instalată după ce instituțiile au eșuat în a salva viața unei tinere, au toate șansele să nu fie crezuți.
În lucrarea Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, tradusă recent și la noi, americanul Tom Nichols semnalează mefiența generală în specialiști, ca efect al Internetului, al rețelelor sociale și al cunoașterii superficiale: „Scepticismul nostru față de experți nu este sănătos: îi respingem, mulți oameni presupunând că ei greșesc doar pentru că sunt experți. Îi huiduim pe intelectuali în timp ce le spunem doctorilor ce medicamente ne trebuie sau insistăm să le arătăm profesorilor că răspunsurile copiilor noștri la teste sunt corecte, chiar dacă sunt greșite“. „Cazul Caracal“ scoate la vedere deficitul de umanitate, incompetența funcționarilor statului care au făcut praf instituțiile cariate de politizare, nepotism și corupție, precum și lipsa de respect generală pentru expertiză, rigoare, moderație și rațiune. //
