Câteva reflecții pe tema masacrelor antisemite din iunie 1941

O întrebare cheie privind implicarea României în Holocaust este aceasta: de ce autoritățile române încep să ucidă evrei încă din primele zile ale Operațiunii Barbarossa? Din aceasta decurg alte două întrebări:

1) a existat un plan inițial de exterminare a evreilor – formulat înaintea declanșării operațiunilor militare

și pus în aplicare odată cu intrarea în război –, așa cum susține școala istoriografică intenționalistă?

2) au fost emise ordine explicite din partea generalului Ion Antonescu sau a instituțiilor subordonate acestuia de eliminare fizică a evreilor din Iași?

Întrucât cele mai multe dintre ordinele da­te în cazul pogromului de la Iași sunt cu­noscute, fără ca întrebările de mai sus să capete un răspuns ferm, am abordat un alt unghi de analiză, luând în considerare masacrele co­mise înaintea pogromului de la Iași, în săptămâna scursă de la intrarea României în război alături de Germania nazistă (22 iunie 1941). Re­flecțiile pe această temă au fost precipitate de des­co­pe­rirea – în cadrul unui pro­iect al Institutului Național pentru Studierea Holo­ca­ustului din România „Elie Wiesel“, pe ca­re l-am coordonat – a unei gropi comune, în pădurea Vulturi de lângă Iași, cu evrei uciși în prima săptămână de la intrarea în război. Circumstanțele masacrului au fost reconstituite din mărturii de istorie orală culese în satele din preajmă (din actuala comună Popricani, județul Iași) și din do­vezi circumstanțiale extrase din docu­men­tele de arhivă. În groapa comună, se aflau rămășițele a 15 bărbați, 9 femei și 12 copii (36 de oameni cu totul), ceea ce arată că masacrul a fost îndreptat împotriva unor familii întregi, pe criterii rasiale.

Dovada ordinelor directe

La 3 kilometri de groapa comună din pă­durea Vulturi, distanță măsurată pe GPS, în localitatea Stânca Roznovanu, se gă­sește locul unde, în 1945, au fost des­co­perite alte trei gropi comune. Investigațiile de la acea vreme au scos la iveală 311 ca­davre, copii, femei, bătrâni și bărbați. Era vorba de evrei din Sculeni Târg, de din­colo de Prut, uciși tot în prima săptămână de la intrarea în război. În Arhivele Mi­li­tare de la Pitești (în fondul Regimentul 6 Vânători și fondul Divizia 14, din care fă­cea parte regimentul), am identificat mai multe documente care probează faptul că masacrul de la Stânca Roznovanu a fost co­mis ca urmare a ordinului direct emis de comandantul Regimentului 6 Vânători, colonelul Mateiaș Ermil, care invocă la rândul său ordine superioare. Ordinul a fost pus în aplicare de comandantul com­paniei de comandă, căpitan Ioan Stihi, ofi­țer de contrainformații și ofițer de legă­tură cu unități ale armatei germane. Iată ce scrie colonelul Mateiaș Ermil în ra­poar­te: „Cu executarea acestor jidani a fost însărcinat Căpitanul Stihi Ioan“; „Am or­donat căpitanului Stihi Ion, ofițer infor­mator, să aresteze și să execute toți evre­ii suspecți din Sculeni“; „Numărul jida­nilor împușcați este prea mic față de jert­fele noastre din cauza lor“.

În rapoartele date ulterior, căpitanul Stihi a invocat două ordine ale Armatei a 3-a emise abia în 11 iulie: ordinul nr. 1949/1941, conform căruia „toți indivizii care trag în trupe și autorități să fie executați pe loc“ și ordinul nr. 20.555/1941: „Să se procedeze fără cruțare față de cei găsiți vinovați de acte îndreptate contra ar­matei și contra ţării“.

Ordinele Armatei a 3-a pre­lucrau un ordin trans­mis de generalul Ion Antonescu prin intermediul Marelui Stat Major în 25 iunie 1941: „Domnul General Ion An­tonescu ordonă ca toți spi­onii, trădătorii și toți acei care activează în folosul inamicului să fie executați pe loc după ordinele co­mandanților marilor unități“. Ordinul lui Antonescu este asemănător ordinului an­tipartizani dat în cadrul armatei germane și care a fost principalul pretext pentru uciderea în masă a evreilor în vara anului 1941. De asemenea, este important de men­ționat că ofițerii din cadrul Regi­men­tului 6 Vânători știau de activitatea, altfel secretă, a unităților Einsatzgruppen, în­săr­cinate, printre altele, cu eliminarea evre­i­lor din calea trupelor germane.

Regimentul 6 Vânători a comis mai multe masacre în drumul său prin Basarabia, că­pitanul Stihi fiind de fiecare dată implicat. Astfel, mai multe gropi comune cu mii de evrei omorâți se găsesc la Bălți, Mărculești - Gura Căinari, Florești etc. De fiecare dată au fost invocate rațiuni militare, în seama evreilor fiind puse acțiuni ne­ve­rosimile de sabotaj și operațiuni similare celor efectuate de trupe speciale.

Profeția autoîmplinită

Semnătura căpitanului Stihi se găsește pe un „studiu“ elaborat de Marele Stat Major cu câteva zile înainte de începerea ope­rațiunilor militare în care erau anticipate posibile acțiuni ale comuniștilor și evrei­lor odată cu intrarea în război: trimiterea de parașutiști pentru ocuparea punctelor sensibile din spatele frontului, tăierea fi­relor telefonice și telegrafice, atacuri pe timpul nopții, semnalizări luminoase pen­tru a indica ținte bombardierelor sovietice etc. La câteva zile distanță, masacrele îm­potriva evreilor au fost justificate tocmai cu aceste pretexte, în seama evreilor fiind puse exact faptele anticipate că se vor în­tâmpla. Evreii din Sculeni au fost uciși pentru că ar fi tăiat firele telefonice ale ar­matei, ar fi semnalizat ținte artileriei so­vi­e­tice și ar fi tras cu arma sau aruncat cu gre­nade împotriva soldaților români. Evre­ii din Iași au fost acuzați că au furnizat parașutiști pentru armata sovietică, că au semnalizat luminos avioanelor sovietice și că au tras noaptea în trupele române și germane aflate în tranzit prin oraș. Evreii din Bălți au fost executați pentru sabotaj și pentru că erau „aprigi comuniști“, iar cei din Mărculești pentru că ar fi organizat o ambuscadă în urma căreia o unitate a armatei române a fost măcelărită. Pentru niciuna dintre aceste acțiuni nu au fost furnizate probe și nu au existat victime în rândul armatei române și germane, cu ex­cepția târgului Mărculești, unde unitatea mi­litară din Regimentul 6 Vânători a intrat fără dispozitiv de luptă și a fost sur­prinsă, de fapt, de o unitate sovietică. Si­militudinea dintre „studiul“ Marelui Stat Major și justificarea masacrelor prezentată în rapoartele ulterioare arată că vorbim despre o profeție autoîmplinită, proiecțiile antisemite servind drept pretexte pentru crime cu caracter rasist îndreptate îm­po­triva unor familii întregi.

În cazul masacrelor de la Stânca Roz­no­vanu, Iași, Bălți, Mărculești - Gura Căinari a existat o anchetă amplă după război, soldată cu condamnarea, într-un proces din 1948, a peste 50 de persoane - ofițeri de armată, de poliție, servicii de infor­ma­ții, gardieni publici, funcționari, mici în­treprinzători, muncitori, căruțași, șomeri, elevi. Procesul a demonstrat că acuzațiile împotriva evreilor au fost neîntemeiate, fiind rezultatul combinației dintre anti­se­mitismul instituționalizat de regimul An­tonescu și o intensă zvonistică, stimulată de serviciile secrete, pe fondul nevrozei colective provocate de izbucnirea războ­iului.

Fabrica de zvonuri

Rapoartele armatei și poliției din primele săptămâni de război semnalau frecvent că reprezentanții autorităților și civilii erau expuși și vulnerabili în fața zvonisticii. Cultura antisemită de la nivelul ins­ti­tu­ți­ilor de forță contribuia la automistificare, existând consemnul tacit că evreilor le pot fi atribuite felurite fapte fără a se verifica temeinicia informației. Oficial, ar­mata a încercat să combată efuziunea zvo­nisticii, amenințând cu pedepse aspre pe cei care răspândeau informații mincinoase sau panicarde.

Pe de altă parte, studiind documentele, pu­tem observa foarte ușor că autorităților erau surse sau colportoare de zvonuri, va­lidând public cu titulatura instituțională informații neîntemeiate. Zvonurile privind parașutiștii și semnalizările din Iași au fost validate prin comunicate publice de co­man­dantul Diviziei a 14-a și comandantul poliției din Iași și, ulterior, de însuși Ion Antonescu și Marele Stat Major. Ulterior, nu a fost găsit niciun document care să pro­beze acuzațiile. Iată un citat dintr-un ordin dat pe 4 iulie de Ion Antonescu prin intermediul ministrului de Interne care este ilustrativ pentru contradicțiile de ati­tudine: „Dezordinele întâmplate acum câ­teva zile la Iași au pus armata și au­to­ri­tățile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei, a fost pen­tru armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de evrei și co­muniști, fără a reacționa. Rușinea este și mai mare când soldații din proprie ini­țiativă și de multe ori numai cu scopul de a jefui sau maltrata atacă populație evreiască și omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iași. Neamul evreesc a supt, a sărăcit, a speculat și oprit des­voltarea neamului românesc timp de câ­teva secole; nevoia de a ne scăpa de aceas­tă plagă a românismului este de ne­discutat, dar numai Guvernul are drep­tul de a lua măsurile necesare. Aceste mă­suri se află în curs de aplicare și ele vor fi continuate după normele ce voi ho­tărî. Nu este admisibil însă ca fiecare ce­tățean sau fiecare soldat să-și asume ro­lul de a soluționa problema evreească prin jafuri și masacre“.

La nivelul Marelui Stat Major, pogromul a fost văzut ca o reacție la o încercare de rebeliune a populației evreiești. Nu știm cât de mult era crezută în mod real aceas­tă interpretare. Cert este că Antonescu rea­liza în luna iulie că ofițerii tindeau să abuzeze de pretexte pe o linie de legi­ti­mare a crimelor pe care tocmai el a oferit-o prin ordinul din 25 iunie, citat mai sus. De exemplu, pe 16 iulie, Antonescu trans­mitea prin intermediul Marelui Stat Ma­jor: „Se atrage atenția că s-a[u] observat ca­zuri când soldații au împușcat popu­lația civilă pentru pretinse agresiuni in­e­x­­­istente. Măsurile contra agresorilor nu vor fi luate decât de autorități și de co­mandanții de unități, numai în caz vădit de agresiune, sabotaj etc.“.

Așadar, în cazul masacrelor care au pre­ce­dat pogromul de la Iași, au existat ordine directe de ucidere a evreilor, fiind invo­cate rațiuni militare. Linia decizională, ca­re poate fi reconstituită cu documente, mer­ge de la generalul Ion Antonescu, Ma­rele Stat Major, Armata a 3-a, Divizia 14, până la Regimentul 6 Vânători, mai precis de la comandantul unității până la ofițerul și subordonații acestuia care au apăsat pe trăgaci. Totuși, există o distanță între tex­tul ordinelor de la nivelul lui Ion Anto­nescu și al Marelui Cartier General și mo­dul în care acestea au fost interpretate pe linia decizională și mai ales la capătul aces­teia. Înseamnă aceasta că eșaloanele infe­rioare au denaturat ordinele venite de la vârf și că Antonescu era complet străin de masacrele comise în zona Iașiului? Răs­punsul este nu și pentru a înțelege mai bi­ne trebuie spuse câteva lucruri despre cul­tura politică a regimului Antonescu și des­pre stilul de leadership al dictatorului fas­cist.

Cultura politică antonesciană

Cadrul politic, legislativ şi cultural anti­se­mit al regimului Antonescu a furnizat con­diţiile de posibilitate pentru pro­du­cerea ma­sacrului. Cultura politică antonesciană era impregnată de antisemitism, na­ţio­nalism integral bazat pe ideea de epurare etnică, autoritarism statist şi militarist, vi­ziune antidemocratică etc. În timpul său, s-a produs o radicalizare a culturii ins­ti­tuţionale anterioare care favoriza co­rup­ţia, corupţia antisemită, banalizarea com­portamentului abuziv şi violent, dezu­ma­nizarea evreilor şi exploatarea vulne­ra­bi­lităţii lor produse prin acţiunile statului etc. Antonescu a văzut în izbucnirea răz­boiului cel mai bun prilej pentru „re­zol­varea problemei evreieşti“ prin de­por­tare, ghetoizare şi alte măsuri radicale, mer­gând până la crime, uneori ordonate direct, alteori sugerate prin limbaj am­bi­guu. De asemenea, intrarea în război cu pers­pectiva recuperării Basarabiei şi Bu­co­vinei a alimentat, la el şi la alţii, ideea „răz­bunării“ pentru evenimentele din ur­mă cu un an, pentru care evreii au fost fă­cuţi vinovaţi printr-un extraordinar efort propagandistic.

Stilul de conducere al „conducătorului sta­tului“, Ion Antonescu, a influenţat decisiv desfăşurarea evenimentelor. El alterna do­rinţa de control total cu momentele de apa­tie şi ambiguitate, fapt care a făcut ca măsurile genocidare să fie rezultatul unei combinaţii dintre ordinele vagi şi ini­ţia­tive pornite de jos. Într-o şedinţă a Con­si­liului de Miniştri din aprilie 1941, Ion An­tonescu a făcut două declaraţii care pre­figurau modul său de reacţie din iunie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i ma­sa­creze [pe evrei]. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun ia­răşi ordine“; şi a doua: „Cine nu se su­pune ordinului autorităţii de Stat, acela este împuşcat. Nu mai aşteptaţi ordine de la centru“. În timpul pogromului de la Iaşi, autoritatea statului a dispărut pentru scurt timp, proclamându-se tacit un fel de Saturnalie a violenţei, un laissez-faire antisemit cu efecte criminale. Oamenii în uniformă şi civilii s-au simţit încurajaţi de lipsa intervenţiei autorităţilor centrale şi au dat frâu liber violenţei, mânaţi de an­ti­semitism, de dorinţa de jaf sau de nevroza din oraş cauzată de proximitatea ope­ra­țiunilor militare. Evreii au fost ucişi ca­tegorial, pe criterii etnice, şi, în acelaşi timp, stocastic, fără a ține cont de respon­sabilități.

Dacă vom compara cu modul de acţiune al germanilor din aceeaşi perioadă, vom observa similarităţi izbitoare. Şi în cazul lor lipsesc de multe ori ordinele explicite, fie pentru că Himmler, Heydrich şi alţii ezitau să asume public, deschis, ordine criminale, fie pentru că ei înşişi nu ştiau cum este mai bine să procedeze şi foloseau situaţiile din teren drept cazuri-test, din­tre care alegeau modurile de acţiune pe care le considerau cele mai potrivite şi le transformau în modele. Ei lăsau într-o anu­mită măsură ca lucrurile să decurgă de la sine, după care alegeau modelele de acţiune pe care le apreciau, de obicei pe cele mai violente şi eficiente.

Istoricul Jürgen Matthäus foloseşte, pen­tru a desemna acest mod de a proceda, for­mula „escaladare controlată“. Istoricii Holocaustului au descoperit că utilizarea unui model decizional simplist de tip top-down, în care ordinele circulă inflexibil unidirecţional de sus în jos, nu ne ajută prea mult să înţelegem ce s-a întâmplat. În fapt, a existat un joc de tatonare între eşaloanele superioare şi cele inferioare, prin care primele îşi luau feed-back din te­ren pentru a-şi ajusta deciziile, iar ce­le­lalte, prin modul de aplicare – mergând de la rezistenţă până la exces de zel –, trans­miteau semnale asupra cursului dorit al evenimentelor.

În concluzie, deşi Antonescu dorea să sca­pe de evrei prin orice mijloace, la înce­pu­tul războiului nu avea formulată o idee clară asupra modului de acţiune, cum nici germanii nu aveau. Singura certitudine era că măsurile împotriva evreilor trebuie radicalizate, socotind că politicile de ex­cludere de dinainte nu dăduseră rezultate. A pregătit prin intermediul armatei şi al serviciilor secrete câteva acţiuni de di­ver­siune şi incitare în Iaşi, dar efectele aces­tora i-au depăşit, probabil, aşteptările. Com­binate cu ordinul său de deportare și execuții sumare, acestea s-au transformat într-o explozie de violenţă care a lăsat mii de victime evreieşti şi a dus armata din linia frontului în pragul debandadei. //