De același autor
Intr-o discutie cu Alain Fienkielkraut, Peter Sloterdijk se întreba tot mai retoric de ce oare stanga contemporana continua sa se autoambaleze, criticand, tot mai furioasa, tot mai isterica, realizarile democratiei occidentale, acum, ca toate doleantele i-au fost ascultate si revendicarile împlinite?! Raspunsul sta, asa cum se cuvine, chiar în întrebare: tocmai pentru ca cererile i-au fost satisfacute. Nimic nu e mai dezolant decat o împlinire punct cu punct a cererilor noastre. Asa cum se spune în psihanaliza lacaniana, a raspunde solicitarii înseamna în mod necesar a o dezamagi. De aici sentimentul de victorie prin neprezentare pe care îl avem în momentele de împlinire a doleantelor noastre. 
Victorie prin neprezentare sau sentiment de irealitate - cum altfel as putea descrie situarea afectiva în care m-am aflat de-a lungul sederii în Poitiers? Toate conditiile formale ale fericirii au fost bifate, drept pentru care am fost nefericit.
Nu cred ca gresesc spunand ca Poitiers reprezinta universitatea lumii a treia din Franta. Sau, daca gresesc, e numai în sensul în care universitatea, în general, este acum o institutie a lumii a treia în Occident. Pentru francezi ea nu prea mai are vreun rost. Daca vrei sa faci studii de performanta, mergi la École Normale Supérieure. Daca vrei sa-ti asiguri un post, vei alege una din numeroasele institute postliceale care îti ofera un atestat în orice materie (cele de animatori fiind cele mai cautate). In aceasta situatie, singurii pentru care universitatea franceza mai e o afacere sunt imigrantii: un carnet de student îti asigura cartea de sejur, iar cartea de sejur îti da dreptul sa muncesti. Autoritatile nu pot sa-ti refuze acest drept, dar pot, în schimb, sa amane cat vor eliberarea actelor: la nevoie, îsi pot trimite prin posta actele între doua birouri vecine de pe acelasi coridor. Anul trecut, obtinerea cartii de sejur dura trei luni. Anul acesta, procedura a fost mult simplificata si, ca atare, a durat patru luni.
Oricum, cu cartea de sejur în buzunar, daca reusesti sa lucrezi patru luni pe an, poti sta linistit tot restul anului. Inscrierea la facultate, master sau doctorat costa, în fond, mai putin decat la noi. De asemenea, costurile regiilor la camin sau ale chiriilor sunt, si ele, cel putin comparabile cu cele de la noi. În plus, tot pentru posesorii de carti de sejur, exista sistemul de ajutor social numit Caisse d’alocation familiale prin care statul îti ramburseaza o parte din chirie, procentul variind direct proportional cu valoarea acesteia: poti primi înapoi 40 de euro, dintr-o regie de camin de 120 de euro, sau 150 de euro din chiria de 250 a unei garsoniere. Una peste alta, a face facultatea în Franta poate fi o solutie chiar si pentru cei care nu-si permit asa ceva în Romania.
Globalizarea înseamna, în general, doar un alt fel de localizare. Cei care au avut inspiratia sa compare, de exemplu, Coca-Cola de la noi cu cea din Ungaria stiu despre ce vorbesc: globalizarea nu înseamna, asa cum ne-am speriat, invadarea bietei piete autohtone de catre splendorile capitaliste, ci, dimpotriva, înseamna a consuma aceeasi zama nationala, dar cu pret si ambalaj de produs occidental. Globalizarea poate avea însa si o latura simpatica, iar viata într-un camin studentesc francez reprezinta locul ei privilegiat de manifestare. Poate ceea ce-i leaga, în modul cel mai pasnic, pe reprezentantii atator culturi diferite este tocmai un anumit rasism. Chinezii îi dispretuiesc pe negri, negrii pe arabi, arabii pe chinezi. Asta nu-i împiedica însa sa manance sau sa joace fotbal împreuna. In fond, asa cum remarca Zizek, singura dovada a iubirii este ca-l pot insulta pe celalalt: nu regulile aseptice ale comunicarii politic-corecte îi leaga între ei pe reprezentantii diverselor culturi, ci faptul ca pot glumi pe seama diferentelor lor. In turnul lor de fildes însa, feriti de circulatia acestui rasism amical, francezii par destinati provincialismului. Tinand cu dintii la marea cultura franceza, rezistand din toate puterile la americanizare, ei se pun inevitabil în pozitiile defensive ale unei culturi muribunde, sfarsind, astfel, într-o totala izolare. Amenintati din toate partile, nu-i de mirare ca au si abandonat faimoasa traditie franceza a stangii pentru un liberalism politienesc care, prin Sarkozi, ia masuri într-atat de liberale, încat depasesc pana si visele lui Le Pen.
De cealalta parte, imigrantii vin atat cu o cultura de cetateni universali, rod al depeizarii lor, cat si cu entuziasmul începatorilor. Pentru noi, esticii, ca si pentru occidentali, filosofia nu pare sa mai aiba vreun rost dincolo de sfera blazarii private. Nu acelasi lucru îl reprezinta ea pentru doctoranzii africani: cu o diploma franceza de studii în filosofie, ei pot fi siguri ca vor avea, la întoarcerea în tara, un post de conducere, daca nu în ministere, cel putin în structura universitara. Utopia platoniciana se împlineste, astfel, în Africa. Un gabonez, proaspat doctor în Nietzsche, coleg de facultate si de munca la pepeni, cititor de Cioran, Eliade si Culianu, îmi spune ca nu va mai ramane mult în Poitiers, deoarece a primit o scrisoare de la primul lor ministru: tara are nevoie de el.
Nici eu nu mai stau. Functionarii amabili, bibliotecile superdotate, libertatea totala ce mi-o da orarul meu de doctorand - avand de audiat o singura conferinta pe luna -, nimic nu-mi mai face placere. Am nevoie de sens istoric, si fara sens istoric nici mancarea nu-mi mai pica bine. Plec, înainte sa ma ajunga scrisoarea de la Tariceanu, plec, cu un traditional deja detur prin Amsterdam, unde gust din delicatesele acestei binecuvantate oaze de libertate din desertul lumii, cica, libere, plec sa-mi caut sensul istoric si, implicit, pofta de mancare. Inca o data, ma prefac ca dorm cand Eurolines-ul si vama romana ne jecmanesc, ca de fiecare data, de cate cinci euro “ca sa trecem mai repede prin vama” - drept pentru care stam vreo patru ore - si ma pomenesc, înca o data, în sinistra autogara din Arad, acolo unde Romania pare a adresa tuturor nou-intratilor un binevoitor “nu va faceti iluzii!”.
“Je te demande de refuser ce que je t’offre parce que ce n’est pas ca” (Lacan). In cele din urma, ma comport lacanian-corect: ce n’est pas ca. Ca atare, n-am nevoie. Asemeni stangii politice care nu-l lasa sa doarma pe Sloterdijk, cresc si eu miza. Sa încheiem, asadar, frumos, circular, înnodand cu punctul de pornire: faptul ca toate revendicarile stangii politice au fost împlinite o pune pe aceasta într-o situatie teribil de inconfortabila. Dorinta si vidul constitutiv al dorintei apar, la Lacan, în incomensurabilitatea dintre solicitare si nevoie. In mod similar, tocmai victoriile sindicale obtinute de stanga politica o pun pe aceasta în fata monstruozitatii dorintei sale: revolutia. Nemaiavand cu ce sa prelungeasca sirul metonimic al solicitarilor, ea este nevoita sa scoata la iveala obiectul dorintei care îl sustinea: revolutia. Din acest motiv, astazi, stanga - învingatoare în dialectica de la masa negocierilor - se scindeaza perfect hegelian în social-democrati, al caror rol politic este, asa cum a fost dintotdeauna, cel de a se face ca ploua, si anarhisti, a caror misiune regasita este, în fond, misiunea originara si sensul istoric al stangii: destructia statului si a dreptului, instituirea starii de exceptie efective. Nu mica mi-a fost mirarea, însa, cand, la sosirea în tara, primul lucru pe care l-am vazut la televizor a fost întreg PSD-ul jucand ping-pong în tricouri cu Che Guevarra. Luat prin surprindere, pana sa-mi pregatesc schemele filosofice, am crezut ca înca nu si-au facut efectul ciupercile olandeze (philosopher’s stone - ori philosopher stoned?). Pe masura ce bibliografia mi se retrezea în simtiri, am înteles ce se întampla de fapt - era aceeasi necesara scindare a stangii actuale, doar ca într-o forma specific autohtona: nu între socialisti si anarhisti, ci între pesedisti si tricouri cu Che Guevarra. Fiecare îsi poarta refularile cum poate. Nu înseamna ca occidentalii ar fi mai curajosi. La o privire rapida peste alternativele politice radicale vehiculate astazi, ai zice ca revolutia are ca forma de miscare tolanirea, iar ca arma de lupta telecomanda. Stau si cuget. Sunt, deci, revolutionar. Pentru unii ganditori radicali, pericolul rezida chiar in ideea unor masuri radicale: universalul, in calitate de categorie politica, este in acelasi timp necesar si imposibil. Pentru altii, istoria e de partea noastra, capitalismul fiind cel care îsi da singur foc la valiza, eliberand potentialul multiplicitatilor. In fine, pentru altii, situatia e intr-atat de grava, incat nu ne ramane decat speranta in violenta divina, singura in masura sa ne elibereze de drept si de vina. Slavoj Zizek, cel care face aceasta rapida clasificare, ofera si o eleganta solutie personala: în fata “pasivitatii agresive” din jur, al carei principiu este “sa facem totul ca sa nu se schimbe nimic”, ar trebui sa adoptam o “agresivitate pasiva”: sa refuzam sa participam, abia astfel putand elibera locul pentru o viitoare adevarata actiune. Urmand o intorsatura foarte heideggeriana, la drept vorbind, a la Ploiesti, revolutia este actul suprem care nu ne cere decat cea mai deplina pasivitate.
Asa stand lucrurile, m-am asezat cat mai confortabil si m-am hotarat sa astept, asemeni nietzscheanului din Gabon, sensul istoric si scrisoarea de la primul ministru. Caci o scrisoare ajunge întotdeauna la destinatie. Numai sa nu fiu cumva la adresa gresita.
