De același autor
Avem o piață a sudalmelor și epitetelor ticluite inept, însă piața și dialogul generalizat al ideilor în cultura română seamănă cu ”maioneza tăiată” – acesta e argumentul major al recentei cărți semnate de Horia-Roman Patapievici. Profețiile volumului se întorc înapoi ca un ecou într-o cameră goală, date fiind tăcerile care i-au asediat reeditarea.
Eseurile s-au hrănit dintr-o obsesie întinsă pe o perioadă lungă de timp, într-o evoluție organică. Este consternarea amară a lui non sequitur, ce revine continuu din 1996, odată cu apariția articolului din volumul omagial dedicat filosofului Mihai Șora. În fața gîndului original, cultura receptării la noi păcătuiește prin surzenie, chiar dacă autorul publică la Gallimard încă din 1947, așa cum e opera lui Mihai Șora. Această anomalie este testată apoi în filosofie, în critica literară și în fizică, prin exemplu lui Emanoil Bacaloglu, pentru a valida aceeași concluzie. O serie întreagă de filosofi, de la Lucian Blaga la Constantin Noica, de la Gabriel Liiceanu la Ilie Pîrvu, ”a reușit să lase la fel de multe urme în mediul cultural românesc precum aratul pe apă”. Sau, cu altă metaforă, opera intră în piața culturală precum o piatră aruncată în ulei, fără a isca valuri.
Cultura de specialitate le-a sufocat prin marginalizare în loc să le discute în forul public, cultivîndu-le originalitatea. În Occident însă opera deschide orizonturi și se împlinește – Fundoianu, Tzara, Ionescu, Eliade, Culianu fiind exemplele invocate. Ce e în neregulă? Ce virus atacă zelul creator în mediul autohton și ce particularizează, din punct de vedere structural, efervescența culturală a mediului occidental?
Diagnosticul preliminar și cel final sunt separate de trei capitole ce expun cu acribie istorică situația pieții ideilor, a spațiului public și ”imperialismul” culturii generale. Împreună, temele conturează starea de fapt a culturii. Preponderent descriptive, cele trei capitole însumează o călătorie erudită în istoria culturii române (Piața ideilor), o evaluare a culturii generale de la pașoptiști pînă în comunism (Imperialismul culturii generale) și o meditație asupra lipsei de moderație în spațiul public, căruia îi lipsește ”discernămîntul melodios, lipsit de excomunicare […] ori de idolatrizare”. Digresiunea despre diferend și polemică rămîne de o ascuțită actualitate, întrucît e limpede suspendarea normelor de civilitate a dialogului. Moravurile noastre publice, susține Horia-Roman Patapievici, cresc pe premisa desconsiderării aproapelui.
Anomalia de non sequitur, de hiat între operă și receptare în cultura ideilor, fie generală, fie de specialitate, își găsește explicația în matricea fondatoare. Aici trebuie investigată precaritatea pieței de idei. În vreme ce cultura occidentală s-a dezvoltat natural, după regulile pieții, cultura noastră a fost ”implantată”, a copiat un model al ”înscenării”. Argumentul conservator al ”formelor fără fond” este revalorificat fertil, la fel și tema maioresciană a ”beției de cuvinte”, care, în politică, e forma prin care se manifestă ca fond lichelismul.
Cultura ”bine rînduită”, tema capitolului final al cărții, apare ca ideal normativ al excelenței. Cum putem construi podurile între ideile generale și cele de specialitate, astfel încît întîlnirea omului cultivat cu specialistul să fie o comunicare/cuminecare fecundă? Conceptul avansat de Horia-Roman Patapievici este un model al culturii după tiparul roții: în centru, cultura comună, cu spițe imaginare prin dispunerea culturilor de specialitate, unite la rîndul lor prin circumferința roții de reflecția interdisciplinară.
Acest model este, potrivit argumentului, superior tiparului stratificat, în care cultura specialistului este ruptă de cultura de masă, chiar dacă termenul mediu al culturii jurnalistice se plasează între cele două. Modelul-roată presupune, ca analogie funcțională, aceeași relație precum cea între filosofie ca semnificație originară, ca matrice a centrului, și individualizarea treptată a disciplinelor din corpul larg al cunoașterii. Întrebările care nu pot primi un răspuns definitiv, tehnic aparțin centrului, de restul se ocupă disciplinele specializate. Un corolar al argumentului este diatriba împotriva ”idioției savante” sau ”cretinilor educați” (termenii îi aparțin lui Fr. Nietzsche), respectiv recluziunea specialistului în cercul mic al propriei discipline, cu abandonul orizontului umanist.
Rareori eseul structurat, ancorat în studii sociologice, a oferit o radiografie mai clară asupra sentimentului de zacere. Blocajul cultural și stagnarea, avertismentul central al cărții, ar trebui să inițieze un șuvoi de dezbateri publice. Crizele, odată identificate, răscolesc și provoacă răspunsuri, prin însăși natura lucrurilor.
În mod natural, crochiul schițat mai sus nu acoperă toate articulațiile argumentării și trimite doar parțial la eseurile din Anexă, unde se distinge minuția rîndurilor dedicate lui Maiorescu și istoriei filosofiei românești. Concluzia moderat optimistă exprimă, mai degrabă, o speranță: minoratul culturii române poate fi depășit dacă domeniile de specialitate vor păși în spațiul public, fără a discredita idealul culturii generale. Doar astfel putem regăsi ”calmul discuției și seninătătatea valorilor”. Observațiile care urmează sunt o tentativă critică de raportare la ideile cărții, prima fiind o paralelă inspirată de reflecția recentă asupra evoluției științelor, a doua, o propunere de ajustare a asumpției cantitative despre participanții la piața ideilor.
Modelul cultural al roții și ”devălmășia fecundă” a disciplinelor de specialitate, presupusă în model, corespund unor perspective din istoricul științei sociale. Am în vedere conceptul de ”hibridizare a științelor”, dezvoltat de Mattei Dogan, un prodigios sociolog de origine română. Potrivit celui din urmă, științele au evoluat, cel puțin în secolul XIX și XX, prin împrumuturi mutuale de teorii, paradigme și concepte. De pildă, termenul clasic ”anomie” din sociologie a fost transferat din teologie, unde avea sensul ”indiferență față de legile divine”. La fel s-au petrecut lucrurile cu ”charism[” și multe alte concepte din biologie, fizică, antropologie sau economie. Aceste daruri reciproce între discipline au grăbit maturizarea și profesionalizarea științelor – ceea ce invită la analogia propusă de Horia-Roman Patapievici cu obezile roții, respectiv spațiul unde disciplinele se intersectează, îmbogățindu-se reciproc.
Pe de altă parte, absența reacției poate semnala și faptul că tranzacțiile cu idei nu mai întrunesc condiția de ”masă critică”, propusă în carte ca optim necesar al dialogului. Contingentul oamenilor cultivați, asumat în comunism prin tirajele amețitoare ale Jurnalului de la Păltiniș și volumului lui Heidegger din 1987 (peste 40.000 de exemplare), poate fi revizuit. În pofida absenței unei minime liberalizări a ”stalinismului pentru eternitate”, mici insule de autonomie a spiritului au rezistat clandestin în comunism, sprijinite de acest public. În democrație, pluralismul ideilor s-a însoțit, proporțional, cu dispersia publicului cultivat, refugiat și retras din pricina agresiunii culturii de consum. Oriunde am privi în sfera publică, se percep simptomele penuriei de idei, instanțiată în discuția suburbană, în decăderea apetitului cultural, de la achiziția de cărți la audio-book-uri, și, nu în ultimul rînd, o penurie reflectată în politicile de lichidare a instituțiilor culturale.
Mai rămîne un lucru de subliniat: piața liberă a ideilor nu e un capriciu livresc, nu e fantasma unei persoane care și-a pus condeiul în slujba literelor și abilitățile în serviciul culturii române. E și o precondiție a comunității democratice și țesăturii sociale identitare. Ne separă diverse valori, principii și viziuni, însă ”dacă dialogul nu este posibil, principiul de existență al democrației este fals”.
