De același autor
Ţara noastră şi-a schimbat regimul politic în sensul democratismului şi tendinţelor liberale, care nu sunt însă pe deplin înţelese, ci doar acceptate parcă de nevoie, chiar şi Occidentul, de unde în comunism ne venea adevărata lumină, nu e acceptat ca model, cum fusese în trecutul nostru modern, de pe la sfârşitul epocii fanariote şi până la căderea sub comunism.
Lunga perioadă de gorbaciovism, pe care de nevoie au trebuit să-l admită chiar şi adversarii lui cei mai decişi, s-a prelungit inadmisibil de mult şi nu a luat sfârşit nici prin pierderea alegerilor şi schimbările imediate sub preşedinţia lui Emil Constantinescu; a fost o victorie indiscutabilă, dar venită cam prea târziu, prin ea reparându-se multe lucruri, dar nu înlăturându-se toate incertitudinile: între el şi vechea putere părea a se fi stabilit un fel de neagresiune, o situaţie ce i-a convenit abilului Ion Iliescu, omul necesar, dacă nu şi providenţial.
Asemenea tuturor marilor momente ale istoriei românilor, de când se poate vorbi de aşa ceva, un ajutor decisiv ne-a venit într-un mod nemeritat din afară: am fost acceptaţi în Uniunea Europeană şi, deci, parteneri în NATO, cu Iliescu cu tot, cu Miron Cozma, cu Silviu Brucan, dar şi cu Traian Băsescu şi, ca o culminaţie foarte caracteristică nouă, cu patriarhul Teoctist şi, ceva mai târziu, cu... Adrian Păunescu.
Un succes la grămadă, căci beneficiarii nu s-au lovit de restricţii, de puneri în discuţie, de amânări prudente – în fond, aceasta putând marca şi un tacit, dar elocvent dispreţ.
(E de presupus, şi eu chiar cred, că un comitet restrâns va câştiga treptat un rol diriguitor, oricum operativ în cazul unei atât de enorme aglomeraţii de state care trăiesc iluzia „colaborării“, repetându-se ce s-a întâmplat la ONU cu Consiliul de Securitate. Eu am încredere în inteligenţa Angelei Merkel, care nu va repeta eroarea gravă a lui Hitler, care, în spiritul mai vechiului pangermanism, proclamase neadevărul că Germania e Europa şi Europa e Germania. Cât de operativă va fi noua formulă se va vedea din comportarea acestei femei pline de tact.)
Desigur că într-o mare comedie se introduc tot felul de roluri, unele groteşti, chiar grave; nouă nu cred că o să ne revină mare lucru, competitorii şi ambiţioşii sunt prea numeroşi şi, din păcate, o serie întreagă au urmat în comunism aceeaşi şcoală – iar megalomania e în genere un efect al neîncrederii de sine.
Vremurile unei diplomaţii de tip Titulescu, ale iluziei că ţările mici sau chiar cele neînsemnate pot juca un anume rol, în tot cazul, unul foarte onorabil s-au dus de mult, încă de pe vremea când ministrul nostru de Externe devenit vedetă internaţională se iluziona cu cele mai nefaste fumuri (osebit de cele pe care le trăgea pe nas în calitate de opioman). Astăzi situaţia e alta şi soarta Europei se pare că se va decide în afara ei. Noi am ratat ocazia mare de a ne prezenta imediat după decembrie 89 cu partitura eroică şi lirică – acum suntem priviţi în cu totul alt fel: ca nişte farsori.
Graţie gorbaciovismului lui Ion Iliescu (dacă ar fi numai atât!) şi blocării lui în nefericita experienţă comunistă, care ar fi trebuit doar reformat, el s-a situat în linie cu cei doi mari criminali, Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu, izbutind să servească marxism-leninismul în toate felurile ce s-au succedat de la Stalin încoace. El a rămas, deşi octogenar, un personaj cu influenţă, poate chiar unul de decizie, sigur unul de inspiraţie, depăşind sfera „social-democraţilor“ de care formal s-a despărţit. Despre el nu se mai poate spune că e un nonromân, paraşutat de la Moscova sau infiltrat de acolo sau din altă parte. În linii generale, a primit aceeaşi educaţie la Liceul „Spiru Haret“ ca şi mine, în vecinătate; seria mea l-a cunoscut acolo şi s-a întâlnit şi ulterior la Politehnică, unde el a fost admis după un examen comun cu ei, foarte sever.
Acţiunile lui nefaste sunt rezultatul unui om care a fost determinat, dar ar fi şi putut să refuze marxismul şi deci comunismul cu toate nenorocirile acestuia.
Pe ruinele acestuia nu are rost să ne mai lamentăm, ci să-l depăşim, nu uitându-l sau punându-l între paranteze, ci dezvăluindu-i efectele întârziate la fel de nocive ca şi cele de dinaintea exploziei. Ele împiedică în mod ocult, alăturându-se cu un conservatorism de profunzime, progresul nostru spre liberalism şi democraţie (în această ordine), trecerea de la occidentalism la europeism şi la himerica mondializare.
Am gândit şi am spus toate acestea de îndată ce le-am putut aşterne pe hârtie; esenţa lor se găseşte în trei volume de eseuri însumând 1.000 de pagini. Timpul care a trecut nu le-a erodat sau amendat decât foarte puţin, dar eu cred că merită să fie cunoscute. Căci, fiind un om al dialogului, eu pun un preţ care poate să mire pe ceea ce observă şi replică orice contrazicător al meu, căci asta înseamnă discuţie, adică ceva ce a lipsit tocmai în regimul comunist, după ce fusese grav alterat şi sub unele dintre guvernările doar autoritariste care l-au precedat.
Am deţinut o rubrică ani buni la Luceafărul de dimineaţă, intitulată De vorbă cu autorii, admiţând că nu doar operele lor vorbesc, dar şi unii cititori mai experţi şi mai docţi ar putea lua cuvântul împotriva spuselor mele, în numele lor. Dar, spre consternarea mea, nimeni nu s-a angajat într-un dialog cu cele spuse de mine şi care aşteptau o replică.
În schimb, spre marea mea bucurie, mi-a venit un ecou de la Paris, unde se află stabilit de câteva zeci de ani prietenul meu, fizicianul Sorin Klarsfeld, care, intrigat de cazul Simonei Weil, mi-a expediat din binecuvântata Luteţie o biografie a acestei femei extraordinare, care (deşi înclinaţiile ei filosofice, de elevă a lui Husserl şi apoi a lui Heidegger, o îndrumau spre altceva) a vrut să meargă direct la sursă, la viaţa muncitorilor, depăşind imensa literatură, de fapt vorbărie marxistă. Voi relua cazul ei pe baza unui surplus de informaţii, dar ar fi fost bine dacă elita marxistă sau cea de stânga intelectuală franceză ar fi citit ce a scris ea, lucruri petrecute înainte ca un Sartre, Althusser sau atâţia alţii să se blocheze în imbecilitatea şi falsul marxist, de proporţii monumentale.
Eu cred în dialog, în discuţii, în controverse, deşi am afirmat încă de mult că experienţa comunismului e incomunicabilă pentru cei care n-au trăit-o în fapt, dar, mai grav, deşi explicabil, pentru mulţi dintre cei care s-au aflat înlăuntrul sistemului, adică al lagărului, cum au consacrat ocupanţii ruşi catastrofa noastră, printr-o traducere improprie, termenul corect şi curent fiind „tabără“.
Între timp a avut loc importantul Simpozion Repere intelectuale ale dreptei româneşti, o manifestare la care fiind părtaş nu mă refer deocamdată decât pe această cale, semnalând celor care doresc un moment de destindere că s-a vorbit tocmai despre ceea ce afirmam, paradoxal, că nu poate fi comunicat. //
