Puterea președintelui și puterea „străzii“

Masivele manifestații antiguvernamentale sunt rezultatul direct al incapacității par­tidelor de a reprezenta societatea atât în ansamblul ei, cât și segmentat, la nivelul electoratului fiecărui par­tid. Deși sunt vizate par­ti­dele arcului guvernamental, mai ales PSD, mișcările de protest arată și o ne­în­cre­dere în restul partidelor. În timp ce opoziția nu poate profita direct de pe urma mișcărilor de stradă, o ins­tituție, cea a președintelui României, renaște din pro­pria cenușă.

Niciodată după 1989 nu am mai văzut o atât de rapidă și de spectaculoasă reve­ni­re. Ceea ce părea un knock-out electoral a fost un knock-down din care Iohannis s-a sculat aparent mai puternic ca nicio­dată. Exemplar în acest sens a fost modul în care s-a adresat parlamentului pe 7 fe­bruarie. De fapt, nu s-a adresat par­la­men­tului, ci PSD sau întregii majorități par­la­mentare: „Nu prosperitatea poporului ro­mân a fost prima prioritate. Grija primă a fost să vă ocupaţi de dosarele pe­na­lilor, şi românii sunt indignaţi şi re­vol­taţi!“. Președintele a adus astfel „vocea stră­zii“ în parlament, reîncărcându-se ast­fel simbolic și politic. Prin gestica sa, prin modul cum a așteptat aplauzele, Iohannis a fost, în stilul său, euforic.

În zilele de după 11 decembrie, PSD a în­cercat să-l umilească, să-l arunce într-o de­finitivă irelevanță. Acum e momentul revanșei președintelui. Vrea să dea toate semnele că e stăpân pe situație. Cade și el tentației de a dori să-și umilească adver­sa­rul. O tentație cu costuri pe termen lung. Și predecesorul său căzuse adesea acestei tentații. Devine o tradiție pre­zi­den­țială. Dar, dacă Traian Băsescu a încercat adesea să fie „avocatul poporului“, parcă suc­ce­so­rul său vrea ceva mai mult: „Ima­ginea aceea splendidă din Piaţa Victoriei cu tele­foa­nele iluminate cred că o știți cu toții. Iată, când po­liticienii au încercat să du­că democrația în cori­doa­rele întunecate, ro­mâ­nii au ieșit în stradă şi au readus lumina în procesul democratic“.

Klaus Iohannis nu vrea să fie doar purtătorul de cu­vânt al „străzii“, să fie doar „avocatul po­porului“. El vrea să fie liderul natural al unei mișcări so­cia­le ce se vrea fără lideri. Și poate argu­men­ta această pretenție: a tras semnale de alar­mă prin discursurile de la CSM și gu­vern, mai ales prin par­ti­ci­parea la un mi­ting. Îngrijorarea sa și în­grijorarea oa­me­nilor au fuzionat și acum sunt imposibil de distins una de alta. Dis­cursul din par­la­ment a fost acela prin care președintele și-a reafirmat legitimitatea câș­tigată la ale­gerile prezidențiale pe o platformă an­ti­co­rupție și anti-PSD. Dar asta nu putea fi po­sibil fără raportul său de fuziune cu as­pi­rațiile „străzii“. Un ra­port care, la rândul său, se bazează pe ero­rile PSD și pe faptul că președintele a avut un discurs de în­tâm­pinare mult înainte de ordonanță. În plus, neputința șefului sta­tului de a bloca mult criticatele inițiative guvernamentale, în loc să fie un semn al slăbiciunii sale, s-a transformat într-un ecou al neputinței ce­lor din stradă. Cele două neputințe si­mi­la­re veneau însă de la actori cu o mare pu­te­re simbolică. Dar cât timp puterea pre­zi­dențială și cea a străzii pot rămâne îm­preună?

„Strada“ poate că vede în președinte doar un aliat obiectiv în fața ofensivei PSD. Pe termen scurt și pentru a fi eficienți, cuplul stradă-Iohannis e unul firesc. Dar dincolo de acest firesc momentan, situația e mult mai complicată și nu poate scăpa realității unor tensiuni sistemice care-i depășesc pe protagoniști.

Prima este aceea legată de natura regi­mu­lui nostru politic. Din această perspectivă, cri­za actuală e un nou episod al luptei în­tre legitimitățile câștigate prin alegeri par­lamentare, respectiv prezidențiale, între partide și președinte. „Strada“ e împinsă astfel în acest joc de putere în care, fiind lipsită de lideri și program, e lipsită și de capacitate de negociere. O imensă energie socială poate fi prea ușor deturnată sau poate chiar să cadă în frustrare colectivă.

O altă tensiune e aceea între societatea ci­vilă și stat. Președintele a dus mesajul ma­nifestațiilor în parlament, dar strategia șe­fului statului și dorințele „străzii“ nu vor coincide mult timp. „Strada“ vrea să se con­funde cu „societatea civilă“, dar aceas­tă pretenție e pusă în discuție tocmai de faptul că președintele se reîncarcă politic datorită revoltei pe care astfel nu numai o politizează, dar îi dă și o culoare partinică. Atunci când un președinte e purtat de en­tuziasmul fuziunii cu masele riscă să sfâr­șească fie în populism, fie suspendat. Fie am­bele.

E președintele conștient de aceste riscuri? Vom vedea asta în campania pentru re­fe­rendumul anunțat. Are o marjă foarte fină între sprijinirea statului de drept și că­derea într-un populism antipartide și an­ti­corupție. De reușita acestui exercițiu poa­te depinde chiar definirea regimului nos­tru politic. În afară de exemplul francez, practic toate democrațiile semiprezi­den­ția­le din Europa au dat câștig de cauză pu­terii parlamentare: Austria, Irlanda, Islan­da, mai recent Finlanda, Polonia, Portu­ga­lia. România în 2003 și-a amendat Consti­tuția în sens invers. Aflat în culmea pu­te­rii sale, Adrian Năstase și-a pregătit două man­date de câte cinci ani în care preșe­din­tele avea, pe lângă vechea putere dată de șefia CSAȚ, un rol crescut în domeniile in­tegrării în UE (art. 148). Nu a fost pentru cine s-a pregătit, iar Traian Băsescu a în­cer­cat să beneficieze la maximum de pre­rogativele prezidențiale, elan parțial frânt prin două suspendări.

La rândul său, Klaus Iohannis pare acum decis să meargă pe o cale similară. Exer­ci­țiu riscant. Teoretic, o demitere ar da toa­tă puterea partidelor. Practic, acum pare că suntem pe calea reprezidențializării re­gimului cu ajutorul „străzii“.