De același autor
„Națiunea americană se apropie de un punct terminal pe calea care duce către propria sa destructurare", scrie Andrew Michta într-un eseu din The American Interest (The Corrosive Decline of Our Elites). „Dacă nu realizăm ceea ce se întîmplă, mecanismul de autoreglementare a democrației noastre reprezentative, prin care suntem conduși de legile omului și dedicați legii lui Dumnezeu, amenință să cedeze cererilor pentru o democrație directă alimentată de pasiunile neîmblînzite ale politicii identitare”. De fapt nici nu mai există o „națiune americană”, comenta cineva pe marginea unei videoconferințe organizate de aceeași publicație, axată pe acest subiect, ci „doar un număr de triburi care se luptă între ele cu scopul de aș anihila adversarii”.
Pînă de curînd se vorbea despre „grava polarizare din spațiul politic american", o problemă majoră care submina capacitatea Statelor Unite de a gestiona cu succes competiția geopolitică cu China, în fapt un al doilea Război Rece. Între timp lucrurile au degenerat, s-a ajuns mult mai departe, se vorbește deschis chiar despre "viitorul Americii", în condițiile în care un curent progresist radical pune sub semnul întrebării chiar narațiunea fondatoare a Statelor Unite. Dan McLuaghlin rezumă, într-un eseu din National Review, Narațiunea Radicală pe care acest curent vrea să o impună: "idealurile americane au fost întotdeauna o înșelătorie, o minciună, atunci când au fost scrise, o conspirație a elitelor împotriva maselor, o acoperire pentru exploatare și abuz". "Instituțiile americane de bază și emblemele excepționalismului american sunt nelegitime și iremediabil viciate de sclavie și alte păcate, fie că e vorba de Declarația de Independență, de Constituție, de drepturile individuale, piața liberă, frontiera de vest sau statul de drept”.
În debutul unui articol din The Spectator Douglas Murray citează din cele spuse de Leyla Santiago, în cursul unei transmisiuni CNN în direct de la Muntele Rushmore (unde sunt sculptați în stîncă patru foști mari președinți americani: George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln și Theodore Roosevelt), înainte de de Ziua Independenței: "Președintele Trump va veni aici, la Muntele Rushmore, unde va sta în fața unui monument cu doi proprietari de sclavi, pe un pământ smuls de la nativii americani". Cu doar puțini ani în urmă, observă Douglas Murray, ar fi fost de neconceput ca un canal de televiziune major ca CNN să descrie Muntele Rushmore în termeni atât de ostili. Nu mai este cazul. Asistăm la un asalt concertat asupra tuturor reperelor fundamentale care sunt liantul Americii de astăzi. Când spui că în Statele Unite există "rasism sistemic", ceea ce susține inclusiv Joe Biden, candidatul democrat la alegerile prezidențiale din noiembrie, considerat un moderat, înseamnă că susții ideea de a demantela, de a rade din temelii, întregul edificiu constituțional și instituțional pe care s-a clădit America.
În mod evident, această divizare a societății americane pe linii de ruptură identitare generează haos politic, afectează masiv guvernanța și dau puține șanse Statelor Unite, Occidentului în general, în competiția geopolitică existențială în principal cu China dar și cu celelalte puteri revizioniste ale momentului, în primul rînd Rusia dar și Iranul sau chiar Turcia. Însă lucrurile au ajuns într-un stadiu mult mai grav, aproape au scăpat de sub control. Se poate ajunge chiar la explozii sociale violente. Un semn este și faptul că în ultimele săptămâni, pe fondul apelurilor lansate de Black Lives Matter și de alte grupări radicale de de-bugetare sau chiar de desființare a Poliției, sprijinite deschis de o parte a spectrului politic din zona democrată, au explodat literalmente vânzările de arme. Taberele aflate în competiție nu-i consideră pe ceilalți, ca în trecut, niște competitori politici ci niște dușmani implacabili care trebuie anihilați ca prezență în spațiul public și în plan profesional.
Cum s-a ajuns în acest stadiu deprimant? Este o discuție complicată, abordată adesea simplist, unilateral, în mass media, în spațiul politic și în cel academic principalul vinovat arătat cu degetul fiind "populismul iliberal". De parcă acesta s-ar fi putut naște din neant. După cum remarca David Frum, în The Atlantic, populiștii au succes nu pentru că ridică false probleme ci pentru că oferă soluții simpliste pentru probleme reale. Marea problemă a momentului pentru Occident este aceea că nu mai avem o diviziune politică, pe dimensiunea economică, între Stânga și Dreapta, ci una între progresiști, care urmăresc o transformare radicală a societății, pe o linie ideologică neo-marxistă, și conservatori, care cred că neajunsurile reale cu care se confruntă în prezent societățile occidentale, precum corupția politică, trebuie corectate în contextul actualului model de societate. Or, dacă conflictele de natură economică puteau fi până la urmă temperate prin formule de compromis acceptabile pentru ambele părți acest lucru nu mai este posibil în cazul noului clivaj ideologic.
Amy Chua, care face una dintre cele mai pertinente analize ale cauzelor care au amplificat și inflamat acest tribalism politic, ne pune însă în fața unui adevăr mult mai incomod. Pentru că ea crede că opinia destul de larg răspândită care vede în democrație o forță unificatoare ignoră faptul că în anumite condiții ca inegalitatea sau diviziunile rasiale, etnice sau sectare, democrația poate de fapt să declanșeze conflicte între diferitele grupuri: „marile principii iluministe ale modernității - liberalismul, secularismul, raționalitatea, egalitatea, piețele libere - nu oferă acea identitate a grupurilor tribale după care ființele umane tânjesc și au tânjit dintotdeauna. Ele au întărit drepturile individuale și libertatea individuală, au creat oportunități și o prosperitate fără precedent, au transformat conștiința umană, dar ele se adresează oamenilor ca indivizi și ca membri ai rasei umane, în timp ce instinctul tribal ocupă teritoriul intermediar. Mai ales în societățile în care oamenii se tem pentru siguranța lor sau unii doar se luptă pentru a supraviețui, principiile idealiste se evaporă și în orice caz intră în dificultate atunci când trebuie să concureze instinctele primordiale de grup”.
De aceea Amy Chua se află într-o poziție privilegiată pentru a face analiza nu doar a cauzelor care au dus la actuala situație din Statele Unite ci și la impactul acestora pentru viitor. Face asta într-un articol din ultimul număr din Foreign Affairs, plecând de la două cărți recente pe marginea acestui subiect, cărți care oferă perspective distincte, din zona liberal progresistă, respectiv din cea conservatoare.
Dinspre stânga, Ezra Klein, co-fondator al website-ului Vox, crede în Why We’re Polarized că principalul vinovat pentru această hiper-polarizare sunt mega-identitățile reprezentate de afilierea la cele două mari partide, Democrat și Republican, care prevalează în raport cu toate celelalte, bazate pe rasă, sex, geografie, etc Într-adevăr, un sondaj recent Pew Research releva că 35 de procente dintre democrați și 25 de procente dintre republicani consideră inacceptabil să fie asociați, prin legături de prietenie sau de familie, cu cealaltă tabără. Or, scrie el, asta creează un pericol major pentru că în societățile în care diviziunile se distribuie pe mai multe axe există mai puțin șanse să se ajungă la un război civil decât în cele în care există un singur clivaj dominant. „Mega-identitățile partizane au ajuns deja la un nivel care poate duce la distrugerea instituțiilor noastre și a legăturilor care ne țin la un loc”, scrie Klein. În acest punct e deja remarcabil faptul că nu mai sunt complet excluse ipoteze precum un război civil sau o dezintegrare a Statelor Unite.
De partea cealaltă, conservatoare, Michael Lind, în The New Class War, privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă care are în vedere întregul spațiu occidental. Problemele cu care se confruntă America sunt departe de a fi singulare. Ele vede evoluții precum Brexit-ul, ascensiunea lui Salvini, Vestele Galbene sub semnul unui nou "război de clasă", dacă nu provocat cel puțin mult amplificat de globalizare, între o clasă superioară, elitele politice, manageriale, cele din universități, cosmopolite și educate, inclusiv cele care ocupă poziții bine plătite în structurile birocratice tot mai extinse ale statelor sau organizațiilor internaționale. Deși, scrie Lind, ei nu reprezintă decît între 10 și 15 procente din populație, se bucură de o enormă influență în guverne, în spațiul academic și în economie. Însă Lind nu este un populist. Din contra, el spune că "populismul este simptomul unui organism bolnav, nicidecum un tratament".
Amy Chua favorizează abordarea lui Lind, spre deosebire de cea a lui Klein, focalizată exclusiv pe America, chiar dacă nu subscrie neapărat la prescripțiile primului. Din acest punct de vedere soluțiile oferite de Klein merg previzibil pe linia clasică de acum a celor de natură progresistă: eliminarea Colegiului Electoral, oferirea de reprezentare electorală pentru Puerto Rico și Washington D.C., eliminarea filibusterului din Congres. Argumentul fiind acela că în felul s-ar "extinde democrația" și s-ar "micșora polarizarea". În realitate, toate urmăresc să ofere un monopol electoral de facto Partidului Democrat iar eliminarea Colegiului Electoral ar fi cu adevărat o opțiune nucleară care riscă să ducă le dezintegrarea Americii. De partea cealaltă Michael Lind pledează pentru un model de „micro-democrație”, în care „multe decizii ar fi transferate la nivelul de structuri de mici dimensiuni pentru a permite oamenilor obișnuiți să experimenteze politica ca participanți și nu doar observatori”. Ar fi un fel de revenire la modelul de societate descris și admirat de către Tocqueville, dar dacă propunerile lui Klein sunt departe de a rezolva tensiunile societale, ba chiar le-ar amplifica, cele ale lui Lind par nerealiste în actualul context tehnologic și geopolitic.
În finalul acestei analize de tip binomial, Amy Chua, este de părere că criza provocată de pandemie, confirmă o parte din punctele de vedere exprimate în cele două cărți. Cu trimitere la polarizarea mega-identitară, globalizare și conflictul dintre elite și restul populației. Iar concluzia ei este una destul de deprimantă, pentru că în fond pune sub semnul întrebării capacitatea de supraviețuire a unui model de societate și a unei ordini globale care păreau la un moment destinate să reziste pe termen lung și care depind fundamental de suportul Americii. „Mai presus de toate, pandemia a arătat că Statele Unite a ajuns într-un punct de dezagregare sistemică. Pe fondul haosului creat este posibil ca țara să se îndrepte spre o confruntare politică violentă”.
