Heteronomia esteticuluiStudiu de caz: licheaua

Pentru ca am avut cateva zile teribile, m-am gandit la faptul ca felul in care vad eu lumea (ca sa-l parafrazez pe Einstein) este un precipitat al multor reprezentari pe lan­ga si prin care trec si ca, la moartea fiecarui om, se in­­groapa, in acelasi timp cu mortul, si interpretarea unei lumi. Lumea ca inteles seamana cu o figura de pe malul marii: stearsa de valuri si refacuta, ea se modifica im­per­cep­tibil la fiecare nou desen. Diferentele devin evidente abia mai tarziu. Probabil ca putini oameni isi lasa propria idee de lume intr-un provizorat nesfarsit, gata mereu de rectificari si ajustari. In general, varsta si experienta isto­ri­ca te indeamna sa inchizi reprezentarea, sa o trans­formi intr-un obiect pe care-l bagi in buzunar si pe care-l scoti cand ai nevoie de orientare, ca pe o busola. Numai ca pana si Polul Nord isi schimba mereu locul, fapt in ge­ne­ral insuportabil pentru nevoia noastra de certitudine. Daca desenul din nisip se modifica mereu, ramane con­stant un fel de-a desena, gestul care naste figura si care o transforma intr-o expresie de sine, de evaluat in cadrul unei perceptii "estetice".

Am citit, in ultima vreme, trei texte despre - implicit sau explicit - relatia dintre estetic si etic (politic) sau, in alti termeni, dintre estetica si putere. Primul este eseul lui Gabriel Liiceanu, intins pe doua pagini din Cotidianul din 12 mai, Din nou despre lichele. Exclud contextul co­mercial in care apare el, vizez doar textul. Gabriel Lii­cea­nu face aici o mica genealogie a lichelei "mele", dupa ce defineste licheaua eterna, atemporala, anisto­ri­ca, la fel ca avarul lui Molière, dar si "licheaua mea", cea nasita de comunism: "In schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eterna, reprezinta o epo­ca si, confiscand puterea, iese din cotidian si se or­ganizeaza ca urgie planetara. Pentru ca raul facut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca po­litica de stat, lichelismul devine regula a lumii si sis­tem. Incepand din acest moment, licheaua cre­ea­za istorie". Fraza "lichelismul devine regula a lumii si sistem" mi se pare caduca. Poate fi cantata de catre un instrument din sufleria unei orchestre. In schimb, o alta afirmatie se impune apodictic: "«Splendoarea» co­mu­nismului, capacitatea lui infinita de a seduce si lon­gevitatea lui vin toate din faptul ca, in el, liche­lis­mul prolifereaza la adapostul unui ideal". Acesta e un enunt tare. Nu e vorba, desigur, numai de comunism, au­torul trebuie sa convina, ci despre orice ideal care reu­ses­te, prin anvergura pe care o ia intr-o societate la un mo­ment dat, sa protejeze "lichelismul" unei pure vointe de putere. Gabriel Liiceanu greseste atunci cand atribuie in­tronarea lichelismului numai regimului comunist, dar altfel probabil ca i-ar fi fost greu sa practice retorica su­per­lativului cu succesul cu care o face.

Asadar, ce face licheaua "mea" dupa 22 decembrie? Isi schimba parul in tranzitie, renaste cu o "frenezie noua", asa ca-n piesa Mihaelei Mihailov, Complexul Ro­mania. Nimic de zis. Oare insa nu vorbim tot de li­chea­ua eterna, intr-un context dat - care evolueaza la fel de liber in orice alt regim, tocmai datorita unui came­leo­nism funciar si a unei carente de simt moral -, cum ar spune Kant? Aceasta lipsa are avantajul de a o feri de pro­blemele de culpabilitate cu care unii dintre noi se con­frun­ta ceva mai des si dureros. Interesant de remarcat este insa altceva: intelectualii romani, care si-au trait dupa 1990 perioada lor existentialist-crestina, tot asa dupa cum unii tineri si-au consumat creativitatea intr-o prac­tica "poetica" mai mult sau mai putin deturnata ina­in­te de 1989, n-au reusit sa faca nimic pentru "asanarea" so­cietatii, desi au vrut foarte mult. Dar poate ca dorinta le-a fost mai mare decat ratiunea care sa-i adecveze rea­litatii pe care voiau s-o schimbe. Ca urmare a Apelului lui Gabriel Liiceanu, nu s-a intamplat nimic, in cele din urma. Iliescu a fost inlocuit de Constantinescu, pentru ca apoi acelasi Ion Iliescu sa devina solutia de avarie pentru o tara in pragul naufragiului. Pentru ca am evitat raz­boiul civil si crahul economic, am fost premiati cu promisiunea de aderare la UE si, in final, ne-am scos. Bun.

Perspectiva mea este urmatoarea: fara sa ma in­­do­iesc niciodata de prezenta lichelelor si fara sa contest no­civitatea lor crescuta intr-un regim totalitar - cu pre­text religios sau ideologic, importa mai putin -, cred ca Apelul lui Gabriel Liiceanu catre lichele mai are astazi doar un efect social fatic sau, daca vreti, de ecou. Poli­ti­ca a devenit cel mai important nivelator al entuziasmului public, enorm in 1990. Oricare dintre intelectualii care s-au implicat in politica s-a sinucis repede: Nicolae Mano­les­cu, de pilda. In 20 de ani de tranzitie, romanii s-au satu­rat la fel de mult de politica cum s-a saturat politica de ea insasi si a devenit un simplu spectacol de divertis­ment. Ceea ce e un lucru, in final, bun. Asta inseamna ca fanatismul politic este, de-acum, istorie si ca reven­di­ca­rii maximaliste a moralitatii in politica ii revine doar o va­loare stilistica, expresiva. Textul lui Gabriel Liiceanu trans­porta cu el, din 30 decembrie 1989, o viziune de­spre lume. Daca atunci priveam lumea si prin acest Apel, astazi ne este imposibil. Pentru a fi mai mult decat un text, Apelul trebuie adus la zi. Pentru ca, intre timp, patosul nostru in criza s-a calmat. Solutiile colective n-au functionat nici aici. Gabriel Liiceanu scrie frumos si asta conteaza. Daca si-ar trada "inconstientul" pulsional, Ape­lul catre lichele n-ar mai avea nicio valoare. Dar, asa, ra­mane un text frumos.

Acest Apel este exemplar pentru "heteronomia es­te­ti­cului". Intamplator, la cateva zile dupa eseul lui Gabriel Liiceanu, descopar in presa culturala doua texte cu titluri iden­tice: Heteronomia esteticului de Vlad Muresan (Verso nr. 33, 1-15 martie 2008) si tot Heteronomia es­te­ticului, raspunsul lui Paul Cernat la o ancheta ini­tiata de Mihai Iovanel in revista Cultura din 15 mai 2008. Pentru Vlad Muresan, "arta are o vocatie. Ea este deci chemare dincolo de propriul nostru minorat nar­cisiac, pe care cu totii il purtam in noi. (...) Pa­ra­do­xal, autonomia esteticului primeste un sens inalt toc­mai prin autentica heteronomie a artei". Care ar fi aceasta? Faptul ca ea transcende imanenta "artei pen­tru arta" intr-o ontologie superioara a redescoperirii sa­cra­litatii prin renuntarea la sine (adica la eu). Perspectiva lui Paul Cernat e alta: esteticul, spune el, e o valoare "sla­ba" si tocmai de aceea periculoasa. Esteticul este un fel de fond care trebuie sa-si ia cu imprumut "forma", in functie de valorile la zi. El nu e un invariant decat cu pretul recunoasterii publice: "Purificat in exces, este­ti­cul risca sa se sufoce si sa-si piarda «importanta so­ciala». In fapt, el nu e autonom, e heteronom". Vlad Muresan si Paul Cernat sunt amandoi, fara sa stie unul de celalalt, pentru heteronomia esteticului. E drept, filozoful e mai imprecis decat criticul, pentru ca a vorbi despre arta nu e totuna cu a vorbi despre estetic. Apoi, Vlad Muresan adopta explicit pozitiile tarziu-romantice care au dus tocmai la declasarea sociala a esteticului: o ra­dicalizare prea mare ajunge sa separe "esteticul", res­pec­tiv "artisticul" adevarat de lume. Asa ca revin la Paul Cernat: da, esteticul e heteronom, el nu asculta de prin­ci­piul identitatii, tocmai pentru ca depinde de o comu­ni­tate de receptori data. Exemplele sunt prea multe si prea simplu de dat, altceva e insa interesant: faptul ca es­teticul n-are - Paul Cernat vede bine - neaparat de-a face cu arta. Sau, daca are, nu putem vorbi despre o sin­gu­ra idee de arta. De la frumusetea ideii la frumusetea convulsiva, de la estetica raului la sublimul psihedelic, ceea ce provoaca aisthesis nu poate fi clasat omogen in mod aprioric. Oricum, in lumea moderna, desacralizata, "public-ata", idealurile umaniste au fost cele cu con­ti­nu­tul estetic cel mai ridicat. Dreptatea, curajul, geniul, tot ceea ce este extrem-uman a produs, ca spectacol, o emu­latie cu destinatii diferite.

In Romania anilor 1990, a existat o "arta" a anticomu­nis­mului, de la mitinguri la muzica, de la jurnale, marturii la emisiuni TV. La momentul respectiv, heteronomia con­sti­tutiva esteticului era greu de sesizat de o ratiune co­lec­tiva pusa in buna masura intre paranteze. Astazi, cand comunitatea ideala e tot mai absenta - inlocuita cu altele "private", efemere -, Apelul catre lichele al lui Gabriel Liiceanu demonstreaza clar ideea heteronomiei esteticului: ceea ce era citit in 1990 ca un act politic - cu toate ca adeziunea la el avea in centru tot o pornire, un impuls, o "atingere" sensibila - ramane astazi sa fie apre­ciat ca obiect al contemplatiei. Nicio diferenta de discurs intre "Niciodata in istoria ei, Romania, de grija careia li­cheaua tranzitiei se da de ceasul mortii in preajma fie­carui ciclu electoral, nu a fost mai putin iubita" si "Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara, / Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, / Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, / Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! / Da, castigul fara munca, iata singura pornire / Vir­tu­tea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire". Desi avem de-a face cu un articol de jurnal - un manifest - si cu o pie­sa clasica a poeziei romanesti, in 2008 cele doua texte ajung la noi doar prin stil, nu prin ancorare intr-o re­prezentare noua a lumii. Intrebarea care se pune la lec­tura eseului lui Gabriel Liiceanu nu este daca textul sau ofera o descriere corecta a Romaniei contemporane - asa cum nici despre "tablourile" lui Balzac nu ne intre­bam daca spun adevarul, epistemologic vorbind. Ci daca, in 2008, textul sau rezista ca obiect estetic.