De același autor
Manifestarea brusca si dureroasa a preturilor i-a surprins deopotriva pe romani si europeni, grabiti acum sa revizuiasca prognozele de inflatie. Cauzele des invocate ale abaterii severe de la tinta de inflatie, cu circa jumatate din nivelul sau, tin de mixul de politici economice si influentele externe - cresterea pretului la titei si efectele secetei asupra ofertei, imposibil a fi atenuate de agricultura inca nerestructurata. Un al treilea factor, absent in dezbaterile curente, tine de persistenta pietelor ineficiente. Sa nu scapam, astfel, din vedere ca platim tribut tolerantei fata de preturile excesive, pe fondul veritabilului dezinteres fata de concurenta eficienta.
E drept, nici statele europene nu se inghesuie in a utiliza regulile impotriva preturilor excesive (art. 82 din Tratat), cu exceptia notabila a Marii Britanii. Responsabilitatea majora revine autoritatilor de reglementare a sectoarelor specifice, iar arbitrii concurentei se concentreaza asupra sursei problemei prin contracararea abuzurilor de pozitie dominanta sau a acordurilor restrictive. Totusi, autoritatea de concurenta irlandeza lansa in 2004 o investigatie asupra preturilor excesive de pe piata alimentelor. Ea a gasit un an mai tarziu explicatia intr-o ordonanta a guvernului (Grocery Order) care proteja companiile din sectorul alimentar, pe spezele consumatorilor irlandezi: peste 600 de milioane de euro anual. Automat, i s-a solicitat guvernului retragerea respectivului ordin. Acesta s-a conformat intocmai.
Spre deosebire de statele europene, economia noastra sufera patologic din cauza preturilor excesive. Longevitatea morbida a inflatiei nu este specifica nici celorlalte economii in tranzitie.
Concurentii de pe piata energetica, imobiliara, a cimentului, telecomunicatiilor, tigarilor, produselor farmaceutice, a asigurarilor sau a apei minerale resimt acut ineficienta aplicarii legislatiei concurentei. De cea din urma depinde expansiunea firmelor private eficiente. Laxitatea politicii concurentiale nu reuseste sa garanteze functionarea normala a economiei romanesti, caci aprigii oponenti ai concurentei libere n-au precupetit sa alimenteze instabilitatea financiara, opacitatea, alocarile discretionare si alte comportamente anormale.
La randul lor, consumatorii care calatoresc in strainatate stiu foarte bine ca bunurile de larg consum sau medicamentele, precum insulina, sunt mult mai scumpe la noi decat pe alte piete europene si ca nu reusim sa controlam fenomenul preturilor excesive.
Cu totii suntem afectati, preturile fiind invariabil impinse in sus:
• fie de tolerarea practicilor exclusiviste ale actorilor pe piata - consecinta abuzului de pozitie dominanta, a intelegerilor restrictive de stabilire a preturilor, distributiei sau impartirii pietelor;
• fie de interventiile statului si ploaia de acte normative care au favorizat practicile anticoncurentiale - intarziind nejustificat liberalizarea preturilor si incheierea privatizarii, reforma achizitiilor publice, a ajutoarelor de stat, a subventiilor si a altor facilitati fiscale;
• fie de coruptia care le tapeaza.
Legislatia concurentei nu poate constitui un remediu impotriva coruptiei (dar reforma juridica, da) si nici impotriva intarzierii privatizarii (unde AVAS este direct vizat). Cert este ca noi, cei lezati, nu stim sa ne aparam de preturile excesive apeland la instrumente economice. Optam pentru argumentul cel mai la indemana, aratand cu degetul spre pensiile si salariile care au crescut atat de anevoios pana in 2007, cand guvernul a hotarat sa faca un spagat mortal spre viitor.
Cine poate ajusta preturile excesive?
In primul rand, cum bine se stie, autoritatile de reglementare, cu avizul Ministerului Economiei si Finantelor, stabilesc preturile si tarifele practicate in activitatile economice specifice. Lipsa de transparenta justifica existenta preturilor mult mai mari decat costurile.
In al doilea rand, controlul preturilor poate fi exercitat de guvern, cu avizul Consiliului Concurentei, in sectoarele economice unde concurenta este exclusa sau substantial restransa, prin efectul unei legi, datorita existentei unei pozitii de monopol sau a unei situatii de criza, pentru o perioada de cel mult 3 ani, putand fi extinsa in imprejurari exceptionale (art. 4 din Legea concurentei).
In al treilea rand, Consiliul Concurentei are menirea de a elimina denaturarile concurentei induse de practicile exprese sau tacite ale agentilor economici de fixare a preturilor de vanzare ori de cumparare, a tarifelor, a adaosurilor si a oricaror alte conditii comerciale (art. 5). Dupa cartelurile interzise, cinci la numar in 1999 si doar unul singur in 2006, ai spune ca piata functioneaza pe criterii tot mai echitabile, insa realitatea o infirma rapid. Apoi, nu sunt putine cazurile in care partenerii comerciali "se bucura" de conditii inegale la prestatii echivalente, provocand unora dintre ei, in acest fel, un dezavantaj in pozitia concurentiala. Nici cazurile de exploatare a starii de dependenta a unui agent economic sau a consumatorilor pe o piata nu ne sunt straine. Nici chiar practicarea unor preturi excesive pe piata interna care sa poata sustine vanzarea la export sub costul de productie (art. 6). Din pacate, Consiliul Concurentei nu are in palmares prea multe investigatii in acest sens si, cu atat mai putin, interdictii si sanctiuni. Cautarile noastre au evidentiat un singur caz de amenda aplicata in 2004 impotriva unui agent economic care, dupa concentrarea economica initiata, si-a crescut preturile cu 50%. El a fost obligat sa le reduca si sa prezinte trimestrial, timp de doi ani, situatia financiara lunara si fundamentarea costurilor, iar semestrial situatiile privind negocierile purtate cu beneficiarii produselor sale in vederea stabilirii preturilor in conditii de piata (Decizia 329/2004).
Efectul este scontat: pe de o parte, preturile majorate subtiaza fortat buzunarele consumatorilor interni, fara a reflecta raportul pret-calitate, interactiunea cererii si ofertei sau investitiile in cercetare, dezvoltare si inovare, pe scurt, nefundamentata economic; pe de alta parte, preturile excesive insotesc rentabilitati si profituri ale agentilor economici noninovatori nejustificat de mari. Anomalia nu se opreste aici, caci cei din urma continua sa castige cote de piata tot mai largi si, astfel, pozitia dominanta risca sa conduca la abuzul impunerii unor preturi mult prea ridicate.
Nu in ultimul rand, dupa 1 ianuarie 2007, Consiliul Concurentei are o alta atributie vrednica a fi luata in seama, dar neactivata pana acum, pentru remedierea comportamentului anticoncurential al autoritatilor publice legiuitoare. Mai concret, el poate declara inaplicabil un act normativ care favorizeaza sau conduce la practici anticoncurentiale, dupa care poate aplica si sanctiuni agentilor economici care continua sa se conformeaza acelei legi, decizii sau hotarari guvernamentale. Comportamentele pe piata pot fi astfel corectate, dar, in lipsa responsabilizarii, lipsesc parghiile specifice de coercitie in sensul modificarii actului legislativ vizat, ca in cazul irlandezilor.
De ce nu avem o piata functionala si eficienta?
O piata nu este suficient sa fie functionala - criteriu de admitere in UE -, ci ea trebuie sa fie si eficienta. Din pacate, conditia de functionalitate nu induce automat eficienta. Cea din urma presupune aplicarea corespunzatoare a legilor care reglementeaza piata, fie ca discutam de produse, de echipamente, de forta de munca sau de capital. La ea se adauga existenta lichiditatii pe piata si, in sfarsit, costurile de tranzactionare scazute. De exemplu, dobanzile, comisioanele si formalitatile necesare la creditele imobiliare sunt inca mult prea mari si alimenteaza preturile excesive.
Lipsa de reactie a actorilor din piata este dezarmanta, in timp ce cele mai multe cazuri de incalcare a concurentei in UE sunt semnalate de firmele concurente deranjate de o anumita practica anticoncurentiala, respectiv de la consumatorii prejudiciati. Conceptia protectiei proactive, prin inaintarea de sesizari sau plangeri la Consiliul Concurentei, ne este cu atat mai straina.
Totusi, raspunsul la intrebarea de ce nu avem o piata functionala si competitiva este mult mai complicat. El nu se rezuma doar la eficienta institutiilor statului sau ale operatorilor din piata in indeplinirea rolului lor esential in buna functionare a pietelor. De exemplu, "Afacerea Caritas" a fost posibila deoarece nu am avut o lege care sa interzica jocurile piramidale. Fondul SAFI s-a bucurat de prezenta legii permisive, dar si de lipsa unei institutii care sa supravegheze comportamentul lor, cum este actualul CNVM. La randul sau, FNI a fost posibil pentru ca, desi era permis de lege si CNVM exista, el nu si-a indeplinit rolul de supraveghetor corect si a dat derogari luna de luna.
Paradoxal, in Romania, gravitatea si durata perpetuarii practicilor anticoncurentiale la toate nivelurile gasesc autoritatile responsabile mult prea inerte, inofensive si adaptate la continua proasta gestiune economica. La randul sau, BNR, lipsita de mijloace eficiente de aparare si sub pericolul iminent al agentiilor internationale de rating, alege o coloratie de avertizare si o atitudine amenintatoare: "nu mai trageti de economie". Ea provoaca surpriza guvernului si a sindicatelor agresoare, fara insa nicio referire la activitatea arbitrilor din piata. Ba, mai mult, homocromia politicilor economice s-a reflectat si in atitudinea asumata in cadrul Parlamentului Romaniei cu privire la bugetul anului 2008.
Neputinta romanilor de a reduce inflatia si de a eficientiza pietele sta, asadar, sub zodia culturii concurentiale deficitare. Concurenta este distorsionata, iar autoritatile statului care trebuie sa actioneze in favoarea normalizarii comportamentelor pe piata o fac inca neconvingator si nu sunt sustinute de actorii economici si consumatori. Autoritatile guvernamentale, Consiliul Concurentei, BNR, mediul de afaceri si analistii economici au cu totii partea lor de responsabilitate.
