De același autor
„În al doilea mandat vreau să fiu un preşedinte mai bun“, declara Traian Băsescu la ceremonia de învestire, exact la zece zile după ce învinsese cea mai teribilă coaliţie politico-mediatică din istoria postdecembristă a României. A reuşit sau nu preşedintele? Deşi a trecut doar un an, teoretic fiind prematur pentru o analiză, un răspuns provizoriu se poate, totuşi, da.
O ricare ar fi însă acesta, trebuie să ţină seama de câţiva factori: alternativa Geoană, criza şi perpetuarea coaliţiei şi după alegeri. Din perspectiva alternativei, nu putem decât răsufla uşuraţi că Mircea Geoană nu a ieşit preşedinte. Dezvăluirile din dosarul „Voicu“ au arătat amploarea reţelei politicieni-înalţi magistraţi-poliţişti-interlopi-afacerişti, pusă la cale de PSD şi blând păstorită de Geoană, de se sparie gândul la cum ar fi arătat ea sub un ministru de Interne precum Voicu. Stenogramele Vântu au demonstrat rolul malefic jucat de „marele mogul“ în viaţa publică şi dependenţa totală de acesta a lui Geoană. Omul care-i cerea lui Vântu întrebările de la dezbaterea finală nu ar fi avut nicio ezitare în a-i subordona justiţia şi a-i oferi pe tavă contracte cu statul pentru alimentarea off-shore-urilor. Lui şi celorlalţi oligarhi. În ce priveşte perpetuarea coaliţiei Grivco, aici raţiunile sunt clare: schimbarea puterii prin alegeri anticipate şi suspendarea preşedintelui, deşi dimensiunile, vehemenţa şi reaua-credinţă a acesteia au fost subestimate. Factorul criză atârnă însă cel mai greu în judecarea celui de-al doilea mandat şi el oferă răspunsul.
Acesta este „nu“. Traian Băsescu nu a reuşit să fie un preşedinte mai bun, din motive sensibil diferite celor din primul mandat. Sensul, principiile, obiectivele şi chiar mecanismele politice în virtutea cărora acţionează sunt corecte. Reforma sistemului bugetar, renunţarea la statul social, debirocratizarea şi descentralizarea, reforma educaţiei, a salarizării, a pensiilor, sănătăţii şi mersul înainte al dosarelor de mare corupţie sunt, vorba aceea, idei bune, dar prost aplicate. Şi aici ajungem la întrebarea de fond, de ce a ratat (până acum) Băsescu aceste ţinte?
Băsescu a făcut două greşeli fundamentale: Emil Boc şi PDL. Având la dispoziţie toate mecanismele prin care putea numi orice premier îşi dorea - Croitoru, Negoiţă, Isărescu sau alt economist de anvergură -, l-a preferat pe obedientul şi deja testatul în ce priveşte limitele competenţei Emil Boc.
A cedat astfel în faţa baronilor locali şi puternicilor din vârful PDL, fără de care n-ar fi câştigat alegerile, care îşi doreau un premier lipsit de autoritate, în spatele căruia puteau să-şi facă liniştiţi afacerile cu statul. Să-şi răsplătească sponsorii din campanie, să-şi instaleze în posturi neamurile şi prietenii. Băsescu a continuat şi continuă să-l crediteze pe Boc chiar şi după ce a fost atât de evident că măsurile de austeritate au fost întârziate cu jumătate de an, că bâlbâiala şi impredictibilitatea cronică au adâncit dezechilibrele economice, că nu este capabil să pună stavilă cheltuirii păguboase a banului public. Reintrând în rolul de preşedinte-premier-jucător, Băsescu a încercat să acopere hăul de credibilitate al lui Boc, lipsa reformelor şi proasta gestionare a unor ministere-cheie: Interne, Transporturi, Finanţe. Şoricii s-au înfrăţit cu morarii şi fătuloii, stimulentele au continuat să umple buzunarele conţopiştilor, în timp ce evaziunea urca la ceruri, jaful mai avea puţin şi trăgea pe linie moartă toate transporturile. Eşecul acestei abordări îl vedem, amplificat, e drept, de televiziunile-voodoo, dar se reflectă şi în cifrele care se încăpăţânează să rămână proaste.
Ceea ce nu a reuşit preşedintele este să preia şi rolul de lider al PDL, partid ajuns practic fără conducere. Aşa cum a lăsat luni de zile guvernul să facă ce (nu)-l taie capul, la fel a procedat şi cu PDL.
Probabil din aceleaşi considerente ca şi în cazul lui Boc (capitularea în faţa obligaţiilor care derivau din campanie), a tolerat tripleta BVB, politizarea fără graniţe, pesedizarea sălbatică şi abdicarea de la principiile care au adus voturi. Putea să pună piciorul în prag la început, dar n-a făcut-o. A ratat momentul. Când s-a trezit era prea târziu, îşi pierduse autoritatea şi ascendentul în partid. Cazurile Ridzi şi Pasat sau votul la CSM, în favoarea unora ca Alistar sau soţia lui Cristian Dumitrescu (PSD) şi pentru validarea doamnei Bărbulescu, arată că PDL nu mai dă doi bani pe avertismentele lui Băsescu. În aceeaşi direcţie merg şi izolarea lui Cristian Preda şi a Monicăi Macovei, cu tot cu criteriile lor de integritate şi reformă internă. Degeaba susţine acum preşedintele „revenirea cu fapte la discursul şi principiile pe care PDL le susţinea atunci când era în opoziţie“, e târziu şi sună fals. Dacă e să-l bănuim de sinceritate, Băsescu trebuia să nu se mai „regăsească“ în PDL încă după prima lună de mandat. Lipsa de control şi autoritate în PDL se reflectă şi la nivelul întregii coaliţii, incapabilă să-şi treacă legile convenite cu FMI prin vot. Asumarea răspunderii a rămas unica soluţie pentru a nu bloca definitiv acordul şi orice speranţă de schimbare. Parte dintre parlamentarii puterii sunt la fel de dedicaţi menţinerii privilegiilor, la fel de populişti şi de refractari unei justiţii eficiente ca şi colegii lor din opoziţie.
Băsescu nu a putut, până acum, să fie un preşedinte mai bun, pentru că nu a reuşit să fie liber de obligaţiile faţă de partid, cu tot ceea ce a derivat de aici: un premier slab şi un partid pesedizat. În linii mari. În detaliu, mai putem adăuga predispoziţia pentru conflict şi umilire a adversarului.
Cu toate acestea, Băsescu continuă să fie singurul politician de anvergură care se încăpăţânează să nu abandoneze marile priorităţi naţionale: educaţia, sănătatea şi justiţia. Şi, totodată, singurul politician care nu doreşte să capitalizeze electoral criza, nici în propriul folos, nici al partidului (de aici şi ostilitatea PDL). Doar fanaticii din categoria „să luptăm până la moarte cu Scaraoţchi“ pot susţine că poziţia lui Băsescu, în ce priveşte priorităţile naţionale, nu este cea corectă. Adevărurile dure rostite de el deranjează şi pentru că generează aşteptări al căror orizont nu se întrevede.
Există însă şanse ca Traian Băsescu să fie un preşedinte mai bun în următorii patru ani de mandat? Dacă scapă de suspendarea pusă la cale pentru la primăvară, răspunsul este da. Criza îşi va pierde din virulenţă şi economia îşi va relua, cu poticneli, creşterea. Va fi nedrept, poate, dar va suna ceasul îndepărtării lui Boc, ceea ce preşedintele a şi anunţat voalat. Un premier cu autoritate şi fără legături de sânge cu baronii portocalii va putea impune continuarea reformelor. Cu riscul de a intra în conflict cu preşedintele. //
