De același autor
Cine şi-ar fi imaginat că evenimente politice de o asemenea importanţă ca moţiunea de cenzură şi mitingul vor fi aruncate în derizoriu prin efortul comun putere-opoziţie-sindicate? Cine ar fi crezut că o moţiune îi va decredibiliza mai mult pe iniţiatori decât pe cei de la putere, iar înfrângerea unora şi victoria celorlalţi se vor confunda până la disoluţie?
Emil Boc a trecut hopul nu datorită vreunui merit al Cabinetelor pe care le-a condus, ci doar pentru că se confruntă cu o opoziţie de operetă, incapabilă să ofere o alternativă viabilă şi o minimă certitudine că ar avea vreo soluţie pentru criză şi deficit, opoziţie care s-a dovedit, şi cu această ocazie, iresponsabilă şi dăunător populistă. Da, Emil Boc este incompetent, nu s-a ridicat la nivelul exigenţelor perioadei, şi-a dezamăgit electoratul făcând sferturi de reformă, a început restructurarea aparatului bugetar doar la presiunea FMI, nu a gâtuit clientela, a scăpat din hăţuri politizarea, dar mai ales nu a avut viziune şi coerenţă.
Pentru toate acestea plăteşte, ajungând, iată, la doar 6,9% încredere şi, în mod normal, ar fi trebuit demis, aceasta fiind marea greşeală a preşedintelui care continuă să-l gireze, în ciuda evidenţelor. Da, dar măcar Boc nu este iresponsabil.
După episodul mineriadei eşuate, puse la cale de micuţul Che Guevara, cu fular tricolor şi pelerină de ploaie, aşezat în fruntea maselor insuficient impregnate revoluţionar (din fericire!) pentru a reacţiona la avertismentele că se va trage ca în 1989, că jandarmii au „gloanţe“ şi au primit comandă să riposteze ca la o „lovitură de stat“, după toate acestea începi să-l apreciezi pe Boc. Când îl auzi pe Crin Antonescu vorbind despre „târâtoarele mute“ din parlament şi spunând că Jeffrey Franks vine în România ca să „mestece gumă şi să-şi scoată ochelarii“, motiv pentru care nu este interesat să se întâlnească cu FMI, Boc, cu toate păcatele lui, devine acceptabil.
Ce valoare morală mai au acuzele aduse de Ponta că guvernul şi-a cumpărat voturile propriilor parlamentari, când tună şi fulgeră împotriva „trădătorilor şi nesimţiţilor“ care, în birou la el, s-au lăsat „cumpăraţi“, iar la vot au dezertat? Este aceasta garanţia că, odată ajuns la putere, Ponta şi cei care l-au făcut preşedinte PSD vor purcede la declientelizare şi depolitizare sau mai degrabă că vor aplica principiul „vin ai noştri, pleacă ai voştri“? Unicul şi cel mai important subiect de disensiune dintre Ponta şi Antonescu a fost legat de numele viitorului prim-ministru şi de componenţa Cabinetului, ceea ce arată cam cum va decurge împărţeala puterii. Liderul PNL nu a avut nicio reacţie faţă de programul PSD şi de cele 100 de măsuri, majoritatea în cea mai deplină contradicţie cu viziunea liberală şi considerate nefezabile şi populiste chiar de economiştii PNL (vezi interviul lui Călin Popescu Tăriceanu acordat revistei 22), lucru care ne duce cu gândul că liberalii nu văd niciun inconvenient în a ajunge iarăşi la remorca socialiştilor şi a se înfrupta cu firimiturile rămase de la festinul puterii.
Cât despre vituperările împotriva acordului cu FMI, aici este vorba despre cea mai pură demagogie, ambii şefi de partid ştiu foarte bine că o renunţare la acord ar costa România aproape două miliarde de euro pe an doar din creşterea dobânzilor la împrumuturi. Preferă însă să atace FMI, uneori cu o lipsă elementară de bună-cuviinţă (cazul lui Antonescu), doar pentru a aduna puncte electorale şi pentru a ascunde faptul că, la rândul lor, ar fi nevoiţi să ia măsuri similare. Strategia este simplă: blocarea şi contestarea legilor din acordul cu FMI, instabilitate politică, presiunea străzii. De altfel, Franks a atras atenţia că printre condiţionalităţile pentru acordarea tranşei se numără adoptarea bugetului, pe care opoziţia a anunţat că refuză să-l voteze, legea pensiilor şi a salarizării, Ordonanţa 50, blocată de 2 luni în comisia juridică.
Cu toată susţinerea mogulilor, campania de diabolizare a lui Boc şi eforturile de a scoate lumea în stradă pentru a da jos guvernul, opoziţia a ratat şi moţiunea, şi mitingul. Ca şi în alegerile pentru prezidenţiale, nu a putut să demonstreze singurul lucru care i-ar da credibilitate: că actuala putere este, într-adevăr, mai rea decât ea.
Cu alte cuvinte, marele noroc al acestui guvern este că opoziţia nu oferă o variantă mai bună. Este un noroc care însă nu va mai ţine mult. Dacă analizăm condiţionările FMI şi declaraţiile ferme ale lui Franks, vedem că PDL şi guvernul nu vor avea o viaţă prea uşoară. Sunt condamnaţi să continue măsurile nepopulare, să găsească soluţiile prin care să plătească uriaşele arierate, care depăşesc 1 miliard de euro doar către firmele private, şi să treacă printr-un parlament care mereu a blocat legile cerute de FMI. Uşoara revigorare economică anunţată pentru anul viitor, în măsura în care mai putem crede în astfel de predicţii, nu se va simţi în buzunare. Limita răbdării populare este aproape de sfârşit, iar agitatorii de profesie au toate şansele să izbândească în primăvară, odată cu coşmarul facturilor curente. Lăsând la o parte faptul că opoziţia nu a avut şi nu va avea niciun interes să preia puterea până când situaţia nu va deveni ceva mai puţin complicată economic, iar PDL nu va atinge fundul sacului în sondaje, interesul de a menţine vie presiunea străzii rămâne o certitudine. Aşa cum o certitudine este şi faptul că premierul şi Cabinetul său au puţine premise să performeze mai mult decât au făcut-o până acum.
Ce face însă preşedintele-jucător? Adică, are de gând să facă şi altceva decât să cheme periodic şi inutil coaliţia la consultări, că opoziţia nu se duce „din principiu“? Mă întreb cât timp îl va mai cocoloşi pe Boc, apărând şi „reperând“ o imagine definitiv pierdută. Nu cred că argumente, pe care le aud vehiculate în spaţiul public, de genul că nu merită să sacrifici în plină iarnă o altă persoană numind-o premier, pot avea vreo altă raţiune decât politicianismul. Odată moţiunea picată, poate a venit ceasul al 13-lea în care preşedintele ar trebui să intervină şi să pună capăt unei guvernări care a atins maximum de neîncredere posibil. De ce nu o face? Iată o întrebare la care preşedintele nu a dat un răspuns. Sper să-l aflăm direct, şi nu din niscaiva stenograme. Atunci va fi prea târziu. //
Taguri:
