De același autor
Actuala isterie a dosarelor de Securitate tine si de faptul ca nimeni, si cel mai putin CNSAS-ul, nu s-a straduit indeajuns sa precizeze termenii chestiunii. Multi au contestat pe drept cuvant sintagma "colaborare cu Securitatea ca politie politica" pe motiv ca formula e vaga si interpretabila si lasa sa scape pe cine nu trebuie - vezi cazul judecatoarei Florica Bejinariu, care a fost absolvita, desi primea chiar bani de la Securitate. Dar a suprima pur si simplu aceasta sintagma, fara a califica ceea ce ramane, ar fi cel putin la fel de grav.
Caci ce inseamna, in fond, "a fi colaborat" cu Securitatea? Cel care are dosar de informator, cu angajament semnat si nume conspirativ, s-a zis de catre unii. Desigur, dar chiar si aici pot fi deosebiri fundamentale. Unul, santajat poate la inceput, a semnat un angajament, apoi a dat declaratii lipsite de orice valoare, care nu spuneau nimic despre cei vizati si prin care Securitatea nu a putut afla nimic. Altul - cu sau poate chiar fara angajament - a scris caiete intregi despre ce faceau prietenii si cunoscutii a caror casa o frecventa, ori a povestit, daca era cadru didactic, despre conversatiile unor studenti mai putin conformisti. "A colabora" cu Securitatea insemna, deci, a informa despre planurile, ideile, pasiunile, viciile si in general, despre intimitatea celor care aveau incredere in respectivul.
Existau si cei care aveau de-a face cu straini, sau care tocmai se intorsesera din strainatate. Trebuie reamintit ca exista o lege care cerea ca intalnirile cu strainii sa fie in prealabil anuntate, la militie sau la locul de munca. Pe de alta parte, se intampla ca cei reveniti din strainatate sa fie chemati si intrebati cu ce romani s-au intalnit, daca acestia aveau de gand sau nu sa revina in tara, daca avusera de a face cu "emigratia" etc. Asemenea contacte nu puteau fi evitate, dar angajamentele puteau fi. Erau totusi acele contacte (fara semnatura) "colaborare"? Nu, desigur, daca il luai sistematic pe "nu" sau pe "nu stiu" in gura, pana la exasperarea ofiterului. Faceai pe idiotul, pe ignorantul, pe distratul. De obicei, se puteau astfel evita deopotriva turnatoria, cat si riscul personal, iar securistii, care intelegeau "mesajul", de obicei te lasau curand in pace. Cine insa voia sa faca pe perspicacele, cine avea spirit de observatie, cel care se dadea istet cu Securitatea, acela facea servicii bune, era "apreciat" si devenea adevarat "colaborator".
Existau si cei care "dadeau note informative" prin natura functiei pe care o exercitau. Presedintele Basescu, ministrul Educatiei, Hardau etc. fac parte din aceasta categorie. Notele le trimiteau, desigur, sefului ierarhic, unei autoritati civile, guvernamentale sau militare, nu Securitatii, dar evident ca ele treceau si pe acolo. "Colaborau" ei sau nu? Trebuie spus ca nu avem de unde sti, inainte de a cunoaste continutul acestor note. Ele puteau fi benigne si simplu tehnice. Ele puteau exprima chiar puncte de vedere critice. Dar ele puteau contine si delatiuni grave, dezvaluind ceea ce insul in cauza aflase din indiscretiile, barfele sau reclamatiile subordonatilor sai. A trata uniform aceste aspecte e o greseala la fel de mare ca aceea de a nu le trata deloc.
Cel mai important pentru definirea "colaborarii" ramane, asadar, continutul notelor, desigur, daca ele exista. Apoi angajamentul scris care indica o legatura sistematica cu Securitatea. Dar nu orice mentiune a cuiva in dosarele Securitatii, acum transbordate treptat la CNSAS, e o dovada de "colaborare", cum lasa unii sa se inteleaga. Exista, se pare, oameni pe care Securitatea a vrut sa-i racoleze, dar a renuntat. Ei au insa un anume dosar. Dar asta nu inseamna "colaborare". Asa cum nu oricine aflat pe statele de plata ale Securitatii este la fel de vinovat precum generalul Plesita, cum a lasat sa se inteleaga, intr-un articol, Gabriel Liiceanu.
Din pacate, se pare ca la inevitabilele confuzii se adauga o vointa sistematica de a amesteca totul, de a uniformiza vinovatiile, de a incurca responsabilitatile, de a rastalmaci termenii cei mai banali. Zvonuri delirante circula din gura in gura sau pe Internet, cand nu in ziare. Insi care au, probabil, ce sa-si reproseze ori simt ca a sosit marele lor moment de afirmare publica confectioneaza transpirati teorii conspirationiste. Pe rand, toti politicienii, jurnalistii, intelectualii care iau pozitii publice mai riguroase tind sa devina suspecti: fie ca fosti informatori sau colaboratori, sau securisti, sau, mai nou, ca actuali agenti sub acoperire ai nu stiu caror servicii. Ni se cere imperativ sa ne demonstram "puritatea", atunci cand nu exista nici cea mai mica dovada contra. Pentru ca Mona Musca si altii au mintit, am devenit cu totii mincinosi pana la proba contrara. In schimb, cand d-l Talpes declara ca redactiile sunt infestate de agenti e crezut fara proba!
Rezultatul il putem usor prevedea: daca notiunea de "colaborare" nu va fi repede precizata si calificata precis, ea se va demonetiza, se va dilua, va deveni asociabila aproape cu oricine - adica cu nimeni.
Iar in acel moment, vechea-noua Securitate, laolalta cu adevaratii ei colaboratori, va trage un chef mare. Cu bal mascat (in democratie), manele, tombola si un panou mare la intrare pe care va scrie: Jos comunismul!
