De același autor
Omul trăiește în lume – ce truism! –, dar totodată și în mintea lui. Și nu numai sau nu atât în mintea lui individuală, cât în mintea colectivă – a tribului, nației, sectei, umanității. Acolo se naște majoritatea adevărurilor și a minciunilor noastre: ideologii, zei, eroi, artă și așa mai departe. Acolo se nasc și reguli, norme pe care nu o dată le vedem opuse celor impuse de lume. Iar dacă aici, în lume, regula este, majoritar, opresiunea și servitutea, dincolo, în mintea colectivă, lucrurile nu stau de obicei astfel: acolo, majoritar, regula e libertatea sau ceva conex. Iar norma așa-numitei „realități” nu e și norma a ceea ce considerăm posibil și chiar esențial pentru omul așa cum îl concepem și cum îl dorim să fie.
De exemplu, în raport cu regatul pierdut, dar niciodată uitat al libertății, omul trăiește, existențial vorbind, ca un rege într-un exil aproape neîntrerupt. El este, cum scria Pascal, „un rege deposedat“. Paradoxal însă, atâta vreme cât nu pierde conștiința exilului și a deposedării și cât își rememorează mereu, prin rescrierea unei istorii, a unei societăți, prin scrierea unei literaturi și, în final, prin conceperea unui destin, cât de departe de regatul său a fost aruncat, el transfigurează starea sa în realitatea prezentă nefericită, căci a aflat că derelicțiunea sa – de-ar fi să dureze și o veșnicie – poate fi înțeleasă nu numai ca regulă, dar și ca excepție, în raport cu viața „adevărată”, unde, nu opresiunea, ci libertatea face regula. Iar dacă trăiește într-un regim totalitar, asemenea celui răsturnat în Europa de Est în 1989, e imposibil să nu intuiască – fie și indistinct – că viața lui de zi cu zi e anormală. Știe, sau măcar simte mereu, că ea nu-i în regulă, în pofida insistenței zilnice a propagandei, ci, dimpotrivă, simte că e în perpetuă excepție de la regula autenticității omului. Așa se explică și aspirația universală a popoarelor scăpate din comunism după „normalitate“ (politică, socială, economică, culturală, religioasă, morală). Din acest punct de vedere, e semnificativă remarca politologului Ivan Krastev (în cartea The Light that Failed, scrisă împreună cu Stephen Holmes), care observa că revoluțiile de la 1989 – spre deosebire de revoluțiile „clasice“ – nu numai că n-au adus nimic „nou“ sau „original“ sub raport ideologic, dar nici măcar nu și-au dorit așa ceva. Dimpotrivă, s-au ferit să promoveze „noul” (sau „omul nou”) și n-au avut în vedere programatic decât restaurarea unei așa-zise „normalități“ burgheze și civile, de care oamenii fuseseră privați de multe decenii, ba chiar pe care cei mai tineri n-o avuseseră cu adevărat niciodată, dar pe care și-o doreau. (Să ne amintim, din acest punct de vedere, cât de suspicioși am privit la începutul anilor ’90 conceptul de „democrație originală” pe care Ion Iliescu a părut să dorească un moment să-l propună pentru România.) Au fost niște revoluții, nu atât contrarevoluționare, ci antirevoluționare, dacă luăm revoluția în sensul ei tradițional, de exemplu cel propus de François Furet: „C’est l’apparition sur la scène de l’histoire d’une modalité pratique et idéologique de l’action sociale qui n’est inscrite dans rien de ce qui l’a précédée”.
Oricum, cred că e eronat să privim unilateral revoluțiile de la 1989 (de la care se împlinesc zilele acestea 33 de ani), inclusiv revoluția română, ca fiind pur și simplu strict întoarse spre trecut și aspirând, mai mult sau mai puțin utopic, să-l reconstituie. E o teză adesea reluată, la care se referă și Mădălin Hodor într-o postare recentă. Desigur, prima facie așa este, și cunoaștem, de pildă, tendințele restauraționiste, mai ales din anii ’90, chiar 2000: unii, intelectualii umaniști mai cu seamă, aspirând la restaurarea „interbelicului”, inclusiv a monarhiei, alții, oameni mai numeroși – la restaurarea „liberalizării” din anii ’60. Dar, cercetând mai în profunzime, descoperim că majoritatea oamenilor de fapt aspira pe atunci la (sau suspina după) ceea ce ei credeau a fi „normalitatea” vieții – o viață până la urmă nu foarte aventuroasă pe plan colectiv, dar pe care individul să și-o poată trăi liber, în siguranță și fără amestecul unei autorități exterioare care să-l controleze. Iar dacă această „normalitate” părea a fi fost regăsită mai curând într-o anumită epocă istorică decât într-o alta, faptul nu alterează convingerea mea că nu atât realitatea istorică a epocii respective era dorită, cât realitatea ficțională, să spunem, a unei „normalități” ideale, conformă condiției umane.
Din acest punct de vedere, revoluția noastră, cel puțin, deși a reușit multe și a avut consecințe enorme pe planul „lumii reale”, a eșuat în mare măsură pe planul acelei idealități ficționale: „normalitatea” după care aspiram pe timpuri a fost numai șchiop realizată. În cea mai mare parte, precum orizontul fuge de drumeț, ea se îndepărta de noi, pe măsură ce depășeam o etapă (alternanța la guvernare, reforma economică, intrarea în UE etc.), astfel încât și astăzi, la atâția ani de la revoluția „normalității”, tot ni se pare că trăim prea mult în regnul anormalului și că viața noastră mai are destul până ca „normalitatea” să devină în ea regula și nu excepția.
Unii ar spune că asta este în general condiția umană și că – revoluție sau nerevoluție – lucrurile merg în acest fel, orice ar fi: orizontul așteptărilor fuge, pe măsură ce ne îndreptăm spre el. Refuz totuși să fiu atât de vulgar-înțelept: nu cred că a repeta tot timpul un alt truism că omul fuge după himere oferă un portret veridic și complet al condiției umane. E mai curând numai o caricatură a ei. //
