Comunismul nu e inca istorie

Asaltul brun-rosu (sau, daca se vrea, pentru adaptare nationala, verde-rosu) executat de C.V. Tudor si pretorienii lui asupra invitatilor din partea societatii civile (H.-R. Patapievici, G. Liiceanu, A. Plesu etc.), dar si încercarea lor de a bloca discursul presedintelui Basescu, care condamna de la tribuna parlamentului comunismul ca pe un "regim ilegitim si criminal", a fost, fara umbra de îndoiala, un act huliganic. Dar, dupa parerea mea, efectul nedorit de autorul sau este, sub un anume aspect, pozitiv. Voi încerca sa explic acest paradox.

Daca discursul presedintelui ar fi fost citit înaintea unei sali calme, daca el ar fi fost uneori întrerupt de aplauze sau chiar ovatii, pentru o mare parte a publicului, mai ales tanar, el ar fi fost un "noneveniment". Pentru oamenii învatati sa acorde atentie politicii numai atunci cand produce scandal, numai un circ mediatic putea sa le atraga atentia ca o condamnare oficiala a comunismului e un eveniment asupra caruia se cere a se reflecta. Obsedat de conul de umbra în care se afla în ultimul timp din pricina lui G. Becali, C.V. Tudor a dorit sa devina subiectul principal al televiziunilor si presei (nationale si internationale). A reusit, dar nu si-a dat seama ca tocmai obiectul batjocurii sale va deveni cu atat mai mult subiect de presa. El a conferit o vizibilitate exceptionala Raportului, dar, mai ales, i-a demonstrat fara sa vrea actualitatea sa fundamentala.

Caci multe dintre acuzatiile la adresa comunismului formulate în Raport si-au gasit brusc confirmarea în comportamentul banditesc al lui C.V. Tudor si al oamenilor sai. Ura pentru libertate, pentru civilitate, proferarea de injurii si amenintari, impulsul irepresibil de a suprima orice opozitie, orice disidenta, disponibilitatea de a recurge la violenta fizica pentru a solutiona o disputa - toate aceste acte, care demonstreaza caracterul totalitar al PRM, au fost întotdeauna mijloacele de actiune ale PCR si ale partidelor comuniste cand acestea s-au aflat la putere. Nici nu mai era nevoie ca C.V.T. sa-si marturiseasca admiratia pentru N. Ceausescu, pentru ca sa fim convinsi ca modul de a gandi al "tribunului" este bolsevic. Cat despre metode, dupa amenintarea ca îl va arunca de la balconul parlamentului pe Patapievici, le-am vazut. Si le-au vazut multi altii, care n-au cunoscut pe viu comunismul si care acum au la ce reflecta. Mostenirea e clara, nu în teorii, ci în actiuni si fapte. Iar cei care si-au închipuit ca azi comunismul e revolut au de ce sa-si revada opiniile.

Pe de alta parte, s-a vazut ca Raportul - asa lipsit cum e el de urmari practice imediate - produce turbare unora cand îl aud pronuntat. E ca o hartie de turnesol care îi face brusc pe unii sa se înroseasca, de pilda pe cei din PSD. Faptul ca N. Vacaroiu nu a facut nimic pentru a pastra ordinea în sala de sedinte, desi avea aceasta posibilitate legala, împrejurarea ca un sofist de doi bani ca Victor Ponta s-a silit apoi într-o emisiune TV sa fie "echidistant" între Vadim si Patapievici, beneficiind de bonomia nemeritata a liberalului Adrian Cioroianu si de judecatile ridicole ale pesedistului Alin Teodorescu, a aratat înca o data cat de necesar a fost Raportul: am aflat ca PSD e înca un partid postcomunist si nu a devenit un partid social-democrat. Prinsi în aceasta complicitate jenanta cu PRM-ul în care s-au asezat, pesedistii au uitat ca printre marile victime ale comunismului - consemnate în Raport - au fost si numerosi social-democrati. Scandalul din parlament a fost binevenit si din acest punct de vedere, ca sa stim ca, din pacate, mai e destul pana sa avem o stanga democratica în Romania, capabila sa vada în comunism un inamic ireductibil, si nu un stramos inavuabil.

Daca Raportul trecea lin, ne-am fi gandit ca e aproape inutil, deoarece fie suntem prea buni, fie prea nesimtiti pentru a mai reactiona. Am fi fost în pericol sa cadem în complezenta si nepasare. Scandalul mizerabil provocat de Vadim a fost, într-un fel, ca o goarna ce a sunat desteptarea: comunismul nu e inca istorie. Atentie!