Demisia

Infinita este ingeniozitatea romanului demnitar, atunci cand e vorba de a-si salva dulcea slujba, pentru care se simte menit prin fiinta! Nenumarate sunt caile prin care el stie sa dejoace urzelile diabolice ale celor care il vor - desigur numai din indivie - afara!
Daca, de pilda, e parlamentar, doreste sa ramana asa toata viata, sa aiba si pensie cuvenita, mai mult, cred ca nu i-ar displacea sa-si lase locul, proclamat ereditar, progeniturii mult-merituoase. Dar daca e accidental radiat de pe listele electorale, se indigneaza, protesteaza, fuge de la Cozmanca la Iliescu si de la acesta la Nastase, apoi inchide cercul din nou la Cozmanca: cere, plange, ameninta, promite si obtine: se va avea grija de bietul om, pe undeva prin administratia de stat sau cea locala; n-o sa ramana el fara osanza si privilegii exorbitante! Primul barbat al tarii a suras bland si a inteles cazul: "bietul om are si el probleme!". Are: si numai in statul nostru merovingian ele pot fi solutionate adecvat!
Dar adevarata ingeniozitate de a-si prelungi la nesfarsit sezutul in jilt se vede in alte cazuri: un fost ministru al Invatamantului, grandios reformator al grandioasei scoli romanesti, rector al unei mari universitati din Ardeal, nemaiputand sa domneasca un al treilea mandat - legea marsava n-o admite -, a nascocit functia de presedinte al universitatii; s-a fost ales presedinte si, astfel, cununat pe veci cu universitatea, va trai fericit pana la adanci batraneti! Modelul a prins; un alt rector, aflat intr-un impas similar, a decis sa sa-si marite nobila universitate - intaia din tara -, cu un consort privat si cu reputatie academica dubioasa, urmand ca viitoarea casnicie sa se numeasca "consortiu". Cine va prezida destinul fericitei perechi? Nu s-a anuntat, dar nu e greu sa banuim ca nu altul decat tocmai tata-socrul!
Uneori, romanul demnitar pare a nu avea incotro: i se cere demisia! Si-o da. Credeti, deci, ca nu-l veti mai vedea in jiltul sau. Jubilati sau, dupa caz, jeliti o zi. Iluzie: omul revine. Demisia a fost numai verbala, nu si scrisa. Sau a fost scrisa, dar n-a avut data; sau, daca a avut data, n-a avut adresa. Sau cod numeric personal. Sau insul a fost reconfirmat de la centru, ori de la baza. Sau a fost cerut inapoi imperios de electorat, de societatea civila, de sindicate, de masele largi-populare etc. Sau, cel mai bine, a fost numai "demisia de onoare", nu si demisia-demisie!
Cand totusi omul, personaj important, a zburat afara, mai are o resursa: el, chipurile, n-a demisionat, nuuu, el numai "si-a depus mandatul", asa cum a facut candva un fost prim-ministru, azi candidat la Presedintie, dar si un alt fost prim-ministru, azi fost candidat la Presedintie. Problema e ca "mandatul depus" e de obicei preluat hoteste de cineva care fuge glont cu el in porumbiste si nu mai vrea sa-l restituie cu nici un chip!
Altminteri, vorba lui Leibniz, totul e spre bine in cea mai buna dintre lumile posibile: lumea demnitarului etern... ...Zau ca mi-as da demisia din ea! (Pe aia "de onoare", ati inteles!)