Între utopie și distopie

Care sunt „scopurile secunde“ ale lui Călin-Popescu Tăriceanu (prin noua propunere de suspendare a preşedintelui), ale UDMR (prin proiectul de autonomie) şi ale Elenei Udrea şi Monicăi Macovei (prin candidatura la prezidenţiale)?

O campanie prezidențială este, s-ar părea, mo­­mentul ideal când explodează în viața politică ceea ce aș numi „scopurile secunde“. Înțeleg prin aceasta faptul că un anumit număr de ac­tori politici au drept scop esențial al acțiunilor lor nu ceea ce pretind explicit și public, ci alt­ceva, nerecunoscut deschis; acest „scop se­cund“ este de fapt mai important și mai au­ten­tic pentru respectivul actor decât „scopul primar“, dar el nu poate fi mărturisit public, de­oarece întreg sensul acțiunii sale s-ar pră­buși. Ceea ce nu înseamnă că acest „scop se­cund“ nu ar fi destul de transparent.

Un exemplu aproape extrem este planul lui Că­lin-Popescu Tăriceanu, aliatul PSD și li­de­rul Senatului, pentru o nouă suspendare a lui Tra­ian Băsescu. Spun că este un „exemplu aproape extrem“, fiindcă este evident că ide­ea înlăturării președintelui nu poate fi scopul au­tentic al demersului, de vreme ce re­feren­dumul de demitere ar urma să aibă loc, după Tăriceanu, exact în ziua primului tur de scru­tin al prezidențialelor, care vor aduce în orice caz un alt preşedinte decât Traian Băsescu. Ce vrea Tăriceanu cu acest plan aparent absurd? Să polarizeze și mai mult campania între „bă­siști“ și „antibăsiști“, ajutându-l astfel pe Vic­tor Ponta și scoțându-l din joc pe ezitantul și „căldicelul“ Iohannis? Să-și potențeze pro­priile șanse de a intra în turul doi? Verosimil. Dar poate că Tăriceanu nu vrea altceva decât să fie președinte interimar pentru două-trei săp­tămâni și să aibă o răzbunare simbolică asu­pra vechiului lui inamic, Traian Băsescu.

Un alt caz de „scop secundar“, destul de trans­parent și el, este cel al proiectului au­tonomiei teritoriale propus de UDMR. În sine, planul nu înseamnă nici „separatism te­ri­to­rial“, nici catastrofa prezentată în media. În con­diții „normale“, el ar putea fi discutat și poa­te chiar luat în calcul în cazul unei amen­dări constituționale. Dar toată lumea știe bine că în acest moment nu are nici cea mai mică șansă de a fi discutat cu seriozitate. Mai ales pentru PSD, aflat în coaliție de guvernare cu UDMR, orice discuție este „interzisă“ în acest moment, iar sprijin nu are cum primi de la par­tidele românești din opoziție. Mai mult, du­pă cum oricine își dă seama, momentul es­te nefericit și pe plan internațional, mai ales din cauza războiului din Ucraina. Atunci, de ce l-a promovat UDMR? Fiindcă, în bătălia in­ternă dusă mai ales cu Partidul Civic Maghiar, Uniunea are nevoie să ofere o „hrană“ mai consistentă electoratului său – iar un astfel de proiect „sună bine“. Cred că după alegeri și formarea unui nou guvern – în care UDMR va fi aproape si­gur parte –, planul de autonomie va fi înmormântat sub diferite pretexte.

Tot astfel, candidatura Elenei Udrea măr­turisește un „scop secundar“ re­la­tiv transparent: este, într-adevăr, pla­u­­zibil că nu obținerea președinției - practic imposibilă – este ținta ei reală și nici măcar puțin probabila intrare în turul doi; scopul real, nemărturisit, este acela de a consolida PMP pen­tru Traian Băsescu, după încheierea man­datului. Dacă, de pildă, Iohannis pier­de președinția, e verosimil că ACL se va destrăma, că Iohannis și Blaga vor fi înlocuiți, iar un PMP cu Traian Bă­sescu în frunte va fagocita PDL rămas orfan.

Cazul cel mai interesant, după mine, este cel al Monicăi Macovei. Și aici es­te perfect limpede că nu există aproa­pe nicio șansă nici măcar pentru in­tra­rea în turul doi. Care ar putea fi „sco­pul secundar“ în acest caz? Spre de­o­sebire de cazul Udrea, aici nu vedem ni­ciun scop secundar politic. După ale­geri, d-na Macovei își va continua ac­tivitatea la Bruxelles, nu va fi lider po­litic în țară, iar voturile strânse în pri­mul tur nu vor folosi la nimic în mod practic. Și atunci, care să fie „scopul secund“, căci e de necrezut că nu ar exista și acesta? Mai mulți jurnaliști și intelectuali publici de renume – „bă­siști“ – dau un răspuns simplu: de dra­gul valorilor statului de drept pe care ea le-a promovat de-a lungul timpului și le promovează în continuare, în con­tra politicii partidelor, a aran­ja­men­telor și a compromisurilor ru­și­noase. Până la urmă, votul dat Mo­ni­căi Macovei va fi un vot cumva utopic contra „politicii reale“, cel puțin așa cum ea s-a practicat la noi în ultimul sfert de secol. Din acest punct de ve­de­re, votul respectiv va face o de­mon­strație reală, deși nonpolitică – mai sla­bă sau mai puternică în funcție de scor.

Există totuși o întrebare pe care cei de­ciși să voteze cu Monica Macovei nu ar trebui să o evite, ci să reflecteze atent și cu maximă responsabilitate la ea: ar putea această candidatură, ală­turi de aceea a lui Iohannis și de aceea a Elenei Udrea, fărâmița în asemenea măsură preferințele electoratului de centru-dreapta, încât în mod ne­aș­tep­tat Tăriceanu să intre în turul doi, ală­turi de Ponta? Motivul principal de în­grijorare pentru mine constă în slă­biciunea campaniei lui Klaus Iohannis (ca să nu spun a candidatului Io­han­nis), despre care se spune că este deja intrat pe un trend descrescător. Așa­dar, noi, cei care în primul tur de scru^­tin dorim să votăm demonstrativ cu Monica Macovei în numele utopiei, n-ar trebui să avem grijă să nu în­lesnim involuntar prin acțiunea noas­tră realizarea distopiei? //