Marea promisiune

Toată lumea – la noi, ca şi în întreaga Europă – ştie bine că populaţia îmbătrâneşte, atât din cauza scăderii generale a natalităţii, cât şi a creşterii duratei medii de viaţă. Europenii – fie ei „vechi“, fie „noi“ – trăiesc mai mult şi fac mai puţini copii. Toată lumea ştie că, într-un fel sau într-altul, pretutindeni (sau aproape) fondul de pensii se alimentează din contribuţiile celor activi. Plăteşti cât lucrezi pentru cei, azi, în vârstă, pentru ca cei care vor lucra mâine să plătească pentru tine. Prea puţini participă la fonduri private de pensii, astfel încât să recupereze la bătrâneţe chiar banii proprii, depuşi de-a lungul perioadei active (cu o dobândă). Sistemul de pensii european e un joc piramidal, care nu se poate susţine decât dacă baza e mai mare decât vârful. Or, nu mai este.

Toate acestea se ştiu perfect. Se ştie şi că mereu mai puţini îi pot susţine tot mai greu şi cu tot mai mari datorii publice pe cei deveniţi tot mai mulţi. Iar datoria publică făcută azi grevează asupra generaţiilor de mâine. Tinerii de azi riscă nu doar să aibă pensii mai mici decât părinţii lor, dar şi să aibă de plătit datoriile contractate de aceştia.

De ce se protestează cu atâta vehemenţă când guvernele au decis că pentru a asigura pensiile trebuie ca cei activi să lucreze mai mult – cu 2-3 ani, în medie? De ce Franţa (chipurile raţionalistă, carteziană) e în stradă în aceste zile? De ce protestează liceenii care, dacă sistemul nu va fi reformat, riscă să aibă pensii cu mult mai mici decât cele ale părinţilor lor? De ce se iau ei la bătaie cu poliţiştii, în loc să le ceară părinţilor lor ca, de dragul lor, să lucreze mai mult? De ce au loc proteste de la un capăt la altul al Europei? Poţi protesta împotriva aritmeticii şi a demografiei? De ce la noi sondajele arată ca majoritatea populaţiei respinge Legea pensiilor? (E şi motivul pentru care PSD şi PNL speră că vor avea susţinerea populară spre a răsturna guvernul prin moţiunea de cenzură din această săptămână.) Desigur, politicienii de stânga şi sindicaliştii de la noi şi de aiurea pot fi suspectaţi de o mare ipocrizie, atunci când se opun măririi vârstei de pensionare: dacă ar veni la putere ar proceda identic cu cei care conduc acum. Dar nu la ei mă refer acum, ci la oamenii obişnuiţi. Pe scurt, un segment important, adesea chiar majoritar al populaţiei pare să procedeze în mod cu totul absurd: refuză să ia cunoştinţă de realitatea neplăcută că asigurarea pensiilor în condiţiile de până acum nu mai este cu putinţă: nu fiindcă nu vor politicienii ticăloşi, capitaliştii veroşi, imperialismul global – respectiv, la noi, Băsescu, Boc & company – ci fiindcă demografia şi aritmetica se opun. De unde acest refuz al adevărului, cu atât mai mult cu cât o lungire cu 2-3 ani a duratei de ieşire la pensie nu reprezintă chiar o tragedie şi că mulţi oameni doresc, de fapt, să lucreze mai mult?

Primul motiv, după părerea mea, ţine de deresponsabilizarea oamenilor în favoarea statului. În trecut, în societăţile tradiţionale, regula nescrisă fundamentală era că, aşa cum părinţii îşi îngrijesc copiii minori, tot astfel şi copiii deveniţi maturi îşi îngrijesc părinţii vârstnici sau infirmi. În fondul lucrurilor, la fel se petrec lucrurile şi azi, cu o diferenţă esenţială: pe timpuri, fiecare avea grijă de părintele propriu, în vreme ce acum cei activi contribuie pentru nişte părinţi anonimi, nişte repere statistice. Această anonimizare a datoriei a însemnat deresponsabilizare în favoarea statului, care a preluat sarcina asigurării bătrânilor, scutindu-i pe tineri de necazurile inerente. Şi aşa cum nimeni nu se simte responsabil de ceea ce aparţine tuturor (ceea ce deja Aristotel observa, iar noi, cu experienţa comunismului, o ştim prea bine), tot aşa nimeni nu se simte cu adevărat responsabil de nişte pensionari, deveniţi anonimi şi obşteşti. Astfel că, dacă mi se cere să mai lucrez în plus câţiva ani pentru ca cei mai în vârstă acum să aibă o pensie, nu sunt dispus să o fac, căci nu mă simt responsabil faţă de oameni reali pe care să nu-i pot privi în ochi, dacă nu mă ocup de ei. Sunt responsabil faţă de o statistică, adică faţă de nimeni.

Dar, se va spune pe drept, de ce oamenii activi nu se gândesc măcar la ei înşişi şi la faptul că pensiile proprii vor fi în primejdie cândva, dacă nu se schimbă ceva?

După părerea mea, oamenii nu se revoltă împotriva faptului în sine că vor lucra 2-3 ani mai mult, ci reacţionează la vestea sumbră că statul, care şi-a asumat atâtea responsabilităţi, şi-a încălcat marea promisiune a modernităţii: aceea de a oferi generaţiilor de azi mai mult decât au avut generaţiile de ieri şi generaţiilor de mâine mai mult decât au cele de azi. De cel puţin 150 de ani, Europa (ca şi America), indiferent de regim, trăieşte cu această promisiune fundamentală nescrisă, dar afirmată neîncetat sub toate formele, şi care – cu excepţia câtorva perioade de războaie – a fost, în general, ţinută. Or, acum se pare că ea nu mai poate fi respectată pe termen lung, şi asta nu din cauze accidentale, ţinând de criza economică, ci din motive structurale perverse şi care ţin de oamenii înşişi: generaţiile succesive vor să trăiască tot mai bine, scutite de grijile creşterii copiilor, femeile au cariere proprii, iar sentimentele religioase pronataliste sunt în declin. În consecinţă, populaţia îmbătrâneşte ineluctabil.

Rezultatul: cu cât vrem să trăim mai bine azi, cu atât generaţiile viitoare vor trăi mai rău, ceea ce inversează o tendinţă cu care umanitatea modernă, occidentală se obişnuise şi o considera în firea lucrurilor. Iar statele sunt neputincioase.

Şi astfel, ca nişte copii răsfăţaţi şi bosumflaţi cărora părinţii le-au promis un cadou pe care apoi nu li l-au mai putut da, oamenii protestează. (Iată de ce revolta liceenilor francezi – departe de a fi absurdă în acest context – simbolizează perfect situaţia.) Statul atotputernic, în favoarea căruia ei au cedat atât de multe dintre prerogativele lor de adulţi, le-a promis „progresul“ şi acum nu li-l mai dă! Evident, protestul lor este lipsit de temei raţional, dar – aşa cum sper că am sugerat – nu este lipsit de temei în general, deoarece marea promisiune a modernităţii a fost reală, constantă şi a cerut din partea multor generaţii sacrificiul responsabilităţii şi, de fapt, al calităţii de adult în toată puterea cuvântului. Iar acum, promisiunea nu mai este ţinută. De aici şi frustrarea – una, cum spuneam, de copii răsfăţaţi şi bosumflaţi! //

Taguri:

natalitate, media de varsta, Legea pensiilor, sindicalisti, modernitate.