„Merge şi aşa“, exportat în Europa

Istoricii trecutului, care nu se sfiau încă de cuvinte, ar fi calificat situaţia aceasta cu termenul de „decadenţă“. Istoricii viitorului, mai prudenţi, se vor abţine de la calificări, dar vor avea dificultăţi în a o înţelege. Nouă, celor de azi, lucrurile ne par fireşti şi tocmai asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Mă refer la apatia, mai mult, la greaţa generalizată cu care întreaga Europă unită se pregăteşte să participe la alegerile pentru Parlamentul European. Faptul că UE nu stârneşte entuziasmul nimănui e pus de regulă pe seama birocraţiei de la Bruxelles, pe seama deficitului de legătură democratică cu cetăţenii, pe seama excesului de reglementare. Şi totuşi: desfiinţarea paşapoartelor, circulaţia liberă, economiile convergente, moneda unică, fondurile destinate ţărilor mai sărace din Uniune să nu însemne chiar nimic? Dar mai ales pacea desăvârşită între ţările europene, imposibil de conceput acum câteva decenii, nici ea să nu cântărească în talerul interesului?

Nu. Nici măcar ea. Europeanul de azi are memoria scurtă, privirea mioapă şi, de fapt, doreşte să se elibereze de povara trecutului pur şi simplu uitând. E un animal domestic, paşnic, ce nu-i preocupat decât de păscutul pe mica pajişte mănoasă de la picioare. Strămoşul lui jinduia la Indii, la Americi, la Mările Sudului. Era brutal şi colonizator, cu priviri scăpărătoare de pasăre de pradă, aţintite în depărtare. Britanicul sau francezul mediu aveau perspectiva globală a imperiilor respective. Hărţile lumii erau studiate şi pentru că ele cartografiau mările străbătute de flotele patriei. Istoria era scrisă partizan şi suna diferit de-o parte şi alta a Rinului. Dar era măcar studiată intens şi cu pasiune, iar modelele ei, bune, rele, mai contau. Şi, la drept vorbind, cine altcineva decât tocmai naţiunile imperiale şi colonizatoare au inventat istoria şi geografia universale? Herodot şi Strabon aparţineau unui popor a cărui primordială operă literară zugrăveşte cucerirea, prădarea şi nimicirea unui oraş străin, aflat dincolo de mare... şi asta numai din pricina infidelităţii unei femei. Cât de „incorect politic“ fost-ai tu, o, Homer!

Astăzi, Europa a devenit o provincie fără capitală. Vede numai la firul ierbii. Gândeşte mărunt şi complezent. Vorbeşte discret, politicos, doar-doar nu i-o deranja prea mult pe ceilalţi. Singurele sale legături solide cu trecutul sunt date de turism şi de asumarea unor culpabilităţi istorice. Ambele devenite industrii, care – după o etapă necesară şi binevenită – au luat-o razna fabricând produsele respective în cantităţi sufocante.

Da, Europa s-a specializat în a-şi cere scuze: de la africani, că i-a dus în sclavie, de la amerindieni, că i-a colonizat, de la musulmani, că n-a sucombat semilunii, de la asiatici că le-a furat diferite invenţii. Scuze nesfârşite, binevenite până la un anumit punct – cine ar putea-o nega? –, dar apoi devenite patologie. Iar pe deasupra, scuze nu lipsite de un oarecare oportunism şiret: unii au petrol, alţii sunt numeroşi, alţii fanatici, alţii pun probleme cu imigraţia. Scuze unilaterale însă: musulmanii condamnă cruciadele, dar cucerirea Constantinopolului şi a Spaniei vizigote le consideră în ordine. Ruşii continuă să glorifice imperiul lor şi privesc pierderea unor bucăţi din acesta în 1991 drept o catastrofă naţională. Dacă ar fi în stare, mâine ar reveni de unde au fost izgoniţi. Dintre toate civilizaţiile, Europa e excepţia care îşi reneagă vechile glorii, adică sinele. Să votezi o Europă fără sine?

Ştim bine cauza: Europa s-a îmbolnăvit de relativism cultural, cu consecinţa minimalizării valorii propriilor realizări. Şi nu mă refer la nave de război sau la tunuri, deşi ar merita, poate, să se simtă mândră de ingeniozitatea celor care le-au construit şi pe acestea. Dar de ce s-ar mai prezenta azi europenii să voteze această extraordinară instituţie democratică care este Parlamentul European, când unii – precum un mare prelat al Bisericii Angliei – le recită că Sharia nu are nimic inferior legislaţiei europene, care ar putea să se inspire, în anumite puncte, din ea? De ce s-ar mai entuziasma pentru Europa cei îndoctrinaţi că toate civilizaţiile sunt egale şi că diferenţele dintre ele nu sunt decât „opţiuni“ ce nu pot fi ierarhizate şi că a o face dovedeşte rasism? Bunicii lor ştiau că Europa este menită, nu atât prin arme, cât mai ales prin valori şi instituţii, să domine lumea. (O convingere similară e împărtăşită şi azi, cu seninătate, de musulmani, de chinezi sau de ruşi.)

Dar noi nu mai avem curajul să spunem lumii noneuropene că liberalismul, federalismul, democraţia parlamentară, secularismul, egalitatea femeii cu bărbatul, toleranţa religioasă sunt valori net superioare confucianismului, Shariei, ortodoxiei slavofile şi animismelor africane. De ce nu îndrăznim să spunem că, în pofida tuturor daunelor aduse, colonialismul european a făcut să progreseze ţările colonizate, că multe ţări africane nu atinseseră maturitatea politică şi culturală la proclamarea independenţei şi că nefericirile lumii a treia au fost încurajate de o decolonizare pripită şi exploatată politic de blocul comunist? Dar, fără acest tip de curaj, ce miză să mai aibă alegerile europene?

Şi noi, esticii, noi, românii? Noi, care am cunoscut otrăvurile comunismului, n-ar fi trebuit să păstrăm pasiunea libertăţii pe care ne-a dăruit-o Europa? N-ar fi trebuit ca noi măcar să privim mai sus? Ei bine, suntem chiar mai mărginiţi, mai provinciali. Perspectiva noastră, încurajată de televiziuni, nu mai e nici măcar ţara, e judeţul. În curând va fi satul. Cui îi pasă astăzi, la noi, de Europa, afară doar dacă nu este vorba de călătorit, mers la muncă şi fonduri?

Vesticii măcar au uitat măreţia trecută, dar noi nici măcar nu avem ce să fi uitat. Frustrări mari, invers proporţionale
cu dimensiunea realizărilor – iată-ne portretul.

Am traversat noi, primii, vreo mare, precum portughezii, am avut noi un imperiu, precum danezii pe vremea lui Canut cel Mare? Am inventat noi democraţia, precum islandezii? E vreo măsură comună între bătălia de la Podul Înalt şi cea de la Lepanto? Azi ne luptăm pentru întâietate cu bulgarii şi cu ungurii – ce jale!

Şi totuşi, de una putem fi mândri: vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa“, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită. Căci, ce vedem? Instituţiile europene „merg şi aşa“, adică fără interes din partea cetăţenilor abulici. Administraţia lucrurilor înlocuieşte politica oamenilor şi uite: „merge şi aşa“! Nu participăm, nu privim dincolo de orizontul local sau cel naţional, nu comparăm, nu voim, nu îndrăznim, nu gândim şi, desigur, nu votăm? Nu face nimic: „merge şi aşa“!

Dar cât timp? //