De același autor
Aşadar, după moţiunea de cenzură, moţiunea de cenzură. Cam monoton, nu? În pofida eşecului patent al primei şi al eşecului previzibil al următoarei, opoziţia nu învaţă nimic (ceea ce nu înseamnă că puterea ar fi larg accesibilă noului). Asta arată – poate mai clar decât orice – eşecul unei vieţi politice normale. La 20 de ani de la revoluţie, faptul e destul de grav. Nimeni nu dialoghează cu nimeni, nu numai în conţinut, pentru obţinerea unui compromis legitim, dar, în ultimul timp, nici măcar formal.
Opoziţia refuză constant invitaţiile pentru consultări la Cotroceni, puterea refuză cel mai mic compromis în scandalul Robertei Anastase, sindicatele sunt tot mai înverşunate şi mai bătăioase, cu rezultate inexistente. Insultele curg şi, în timp ce unii cheamă la „revoluţie“, alţii îşi tratează adversarii drept „târâtoare“.
Legea educaţiei, pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea, ar fi meritat, într-adevăr, să fie dezbătută şi adoptată în Senat (Camera decizională). Dar a trecut un an de când ea e plimbată prin diferite comisii. Astă-vară, comisia responsabilă din Senat şi-a luat vacanţă vreo două luni, cu scopul vădit de a tergiversa adoptarea legii. De ce? Mai întâi de toate, pentru că ea venea de la o putere pe care opoziţia nu vrea s-o lase să adopte nici ceea ce în mod evident e pozitiv. În al doilea rând, fiindcă legea desfiinţează nişte privilegii, mai ales din învăţământul universitar. De exemplu, universităţile vor fi clasificate în trei grupe, dintre care numai cele din grupa întâi vor avea dreptul să dea doctorate. Iar comisia care le clasifică va avea o componenţă internaţională. Se desfiinţează stagiile de vechime pentru candidatura la titlurile universitare, ceea ce înseamnă că vor putea candida oameni valoroşi, cu lucrări recunoscute, eventual cu doctorate în străinătate, ţinuţi acum în loc de această rămăşiţă comunistă care este vechimea.
Funcţiile de conducere nu mai pot fi ocupate de familii şi rude apropiate. Conducătorii de doctorate vor trebui să fie abilitaţi. Dacă legea va fi adoptată şi aplicată cu bună-credinţă (e aici un mare „dacă“!), s-a zis cu viaţa dulce din unele universităţi de stat şi private, crescute ca ciupercile după 1990. Or, interesele unor parlamentari, din toate partidele de altfel, ei înşişi profesori universitari fără merite ştiinţifice sau ahtiaţi după doctorate obţinute uşor sau având legături de rudenie şi de afaceri cu elitele universitare locale sunt, de regulă, contrare adoptării acestei legi.
Iată de ce opoziţia contestă, în principiu, proiectul de lege. Şi fiindcă nu are, de fapt, argumente de substanţă, ea ori contestă asumarea răspunderii ori vine cu idei răsuflate, de import de la România Mare, susţinând că, dacă maghiarii (şi alţi minoritari) vor învăţa geografia şi istoria României în limba maternă (şi nu în română, ca până acum), „patria“ va suferi un mare afront. (Ceea ce de la PSD puteai să te aştepţi, dar, de la liberali, obiecţia dovedeşte cât de jos a ajuns acest partid.) În plus, în alianţă cu unele sindicate, opoziţia încearcă să-i mobilizeze împotriva legii pe unii dascăli, rău informaţi de obicei sau pur şi simplu reticenţi la orice noutate (nu chiar fără motiv, s-o recunoaştem!).
Prezenta moţiune va fi probabil respinsă, ca şi prima, şi prin acelaşi procedeu de strângere a rândurilor majorităţii – care nu va vota. E verosimil ca şi Curtea Constituţională, de data aceasta, să declare procedura asumării constituţională. A trecut un an fără rezultat şi, în plus, s-a schimbat componenţa Curţii. Dacă va fi aşa, atunci, în afară de războiul total dintre politicieni, care se pare că ignoră complet arta dialogului şi a compromisului, ne vom alege măcar cu promisiunea unei ameliorări în sistemul educaţional. Asta - după cum spuneam – numai dacă substanţa legii nu va fi denaturată de celebrele „instrucţiuni de aplicare“. //
Taguri:
motiune de cenzura, opozitia, Cotroceni, Legea educatiei, universitati.
